ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 616/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată la data de 15 decembrie 2016 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal sub nr. de dosar x/2016 reclamanta A., a solicitat suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 421961 din 18 februarie 2016 emisă de către Inspectoratul General al Politiei Române până la soluționarea definitivă a acțiunii în contencios care face obiectul dosarului nr. x/2016

Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 66/2017 pronunțată în data de 16 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și în consecință, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Totodată, a respins și cererea de suspendare a executării Deciziei de Imputare nr. 421961 din 18 februarie 2016 formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE și COMISIA DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR din cadrul INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 66/2017 pronunțate de instanța de fond, a formulat recurs reclamanta A. solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și:

- În principal, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, rejudecarea pe fond a cererii de suspendare a executării Deciziei de imputare nr. 421961 din 18 februarie 2016 emisă de către Inspectoratul General al Poliției Române până la soluționarea definitivă a acțiunii în contencios administrativ care face obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj;

- În subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în temeiul art. 497 C. proc. civ., ambele cu consecința admiterii cererii de suspendare.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat să se constate ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul criticilor subsumate acestui motiv de casare susține recurenta-reclamantă că sentința recurată a fost pronunțată prin nesocotirea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 25 alin. (5) și alin. (6) din O.G. nr. 121/1998 și a I.M.A.I. 114/2013 Anexa nr. 2 Nota lit. e).

Apreciază recurentă-reclamantă că, în mod greșit și contradictoriu, instanța de fond în sentința recurată a reținut faptul că nu este îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat, deși, chiar în considerentele sentinței arată că nemotivarea actului administrativ constituie o împrejurare de fapt și de drept care este de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, astfel cum și Înalta Curte de Casație și Justiție reține în jurisprudența sa constantă.

Astfel, susține recurenta - reclamantă că, deși a arătat că Decizia de imputare este nemotivată, instanța a ignorat faptul că dispozițiile art. 25 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 121/1998 prevăd că Decizia de imputare va fi temeinic motivată (...) proba temeiniciei și legalității deciziei de imputare trebuie să fie efectuată de unitatea a cărei comandant sau șef a emis-o".

Recurenta - reclamantă menționează în continuare că sentința instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material și în mod cu totul eronat instanța a reținut că, dacă în Decizia de imputare se arată temeiul de drept incident precum și faptul că suma imputată reprezintă paguba rezultată din nerespectarea obligațiilor asumate, cel puțin la nivel aparent, actul administrativ este motivat, în contextul în care, din economia dispozițiilor art. 25 alin. (5) și alin. (6) din O.G. nr. 121/1998, rezultă faptul că legiuitorul a impus o obligație similară celei pe care o au instantele judecătorești, motivarea fiind de esența hotărârilor, în general, în vederea oferirii posibilității exercitării controlului intern, administrativ sau judiciar.

În lipsa motivării deciziei de imputare, orice organ de control superior este pus în imposibilitate de a verifica legalitatea îndepărtării apărărilor formulate Astfel, recurenta - reclamanta susține că sentința recurată a fost emisă prin încălcarea dispozițiilor legale imperative, sens în care se impune admiterea prezentului recurs și casarea hotărârii atacate.

Susține recurenta - reclamantă că instanța de fond omite să facă aplicarea corespunzătoare a art. 25 alin. (5) și alin. (6) din O.G. nr. 121/1998; mai mult, aceasta nu a aplicat dispozițiile I.M.A.I. nr. 114/2013, normă internă în completarea O.G. nr. 121/1998, care prevede forma pe care trebuie să o aibă o decizie de imputare "Anexa 2 Nota e) numele de familie, prenumele, funcția, datele de identitate ale persoanelor răspunzătoare material, domiciliul lor, suma ce se impută fiecăruia în parte, motivându-se temeiurile de drept și de fapt care au angajat răspunderea materială;"

Apreciază recurenta că înșiruirea unor texte legale nu echivalează cu o motivare temeinică deoarece, în lipsa coroborării acestora cu situația de fapt analizată, această manieră de a soluționa contestația reprezintă o dovadă clară a unei "deliberări" lipsite de rigurozitate și atenție. Cu alte cuvinte, o motivare necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării și, deci, reprezintă o încălcare a dispozițiilor imperative ale O.G. nr. 121/1998 iar în acest sens, raportat la dispozițiile legale incidente, având in vedere soluția la care s-a oprit instanta, consideră sentința recurată ca fiind nelegala. Din acest punct de vedere instanta a greșit, deoarece este evidentă aparența vădită de nelegalitate, recurenta făcând astfel dovada că actul în speță nu îndeplinește condițiile esențiale de valabilitate.

Susține în continuare recurenta - reclamantă că sentința atacată a fost data cu desconsiderarea dispozițiilor art. 66 alin. (2) din I.M.A.I. nr. 114/2013, această dispoziție având caracter imperativ, fiind de natură să conducă la o nelegalitate a actului, făcând astfel dovada îndeplinirii cazului bine justificat.

Instanța, în mod cu totul eronat a reținut în considerente că trebuie să facă dovada vătămării. Chiar dacă, prin absurd, s-ar impune dovedirea producerii unei vătămări prin nerespectarea obligației legale de comunicare a devizului, susține recurenta -reclamantă că prejudicial suferit este unul evident, având în vedere că a fost pusă în imposibilitatea de a verifica legalitatea întinderii și componentelor cheltuielilor ce i-au fost imputate.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, susține recurenta - reclamantă că sentința recurată este neîntemeiată și raportat la faptul că suma imputată în valoare de 7.170,28 RON este una considerabilă, raportat la patrimonial părții, care momentan este studentă, nu mai are un loc de muncă și are în întreținere și un copil în vârstă de 9 luni.

Având în vedere că este o sumă stabilită în mod nelegal în sarcina sa, recurenta - reclamantă apreciază că această condiție impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este pe deplin îndeplinită, conform înscrisurilor doveditoare anexate.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă au formulat întâmpinări intimații - pârâți INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE și MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, ambele autorități solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat și pe cale de consecință menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - reclamantă a formulat Răspuns la întâmpinările formulate de intimații - pârâți INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE și MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, în cuprinsul căruia arată, în esență că, în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a M.A.I., recursul său a fost formulat doar în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliției Române iar aspectele criticate nu au privit și soluția dată de Curtea de Apel Cluj cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a M.A.I.

În continuare, recurenta - reclamantă reia o parte din susținerile formulate în cadrul cererii de recurs.

În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, susține recurenta - reclamantă că, însăși începerea procedurii executării silite a deciziei atacate este prin ea însăși o dovadă a prejudiciului iminent, fiind totodată și o certitudine că a suferit un prejudiciu ireparabil prin faptul că a trebuit să renunțe la cursurile unei școli din motive neimputabile, pentru a cărei admitere s-a pregătit cu mult timp înainte.

Procedura de soluționare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față.

Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă

Situația de fapt reținută și considerentele primei instanțe privind admiterea cererii de suspendare

Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că, în fapt, prin cererea ce face obiectul prezentului litigiu, reclamanta A. a solicitat suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 421961 din 18 februarie 2016, emisă de către Inspectoratul General al Poliției Române, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2016

Prima instanță a reținut în esență că, în ce privește argumentele aduse de reclamantă în susținerea cazului bine justificat, nu sunt în măsură să releve o nelegalitate evidentă, aspectele invocate privind în realitate aspectele de nelegalitate în fond, atât cu privire la actul contestat cât și cu privire la actele în temeiul și în aplicarea cărora a fost emis.

În ce privește paguba iminentă, a apreciat prima instanță că nici aceasta nu este dovedită; reclamanta nedepunând nici un înscris justificativ din care să rezulte care sunt veniturile pe care le obține, respectiv cheltuielile pe care trebuie să le suporte.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor expuse în întâmpinările formulate de intimații - pârâți INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE și MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte constată că, față de obiectul litigiului dedus prezentei judecăți, în practica judiciară s-a reținut că suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative și în art. 15 din aceeași lege, pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în privința cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare.

Această măsură de protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege:

- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ;

- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004, prevede în art. 14 și 15, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Îndeplinirea celor două condiții este verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ), actele bucurându-se de prezumția de legalitate și de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, instanta de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, reținând că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii celor două condiții prevăzute de lege pentru suspendarea actelor.

Astfel, instanța de control judiciar reține că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, invocă lipsa motivării deciziei de imputare, raportat la dispozițiile art. 25 din O.G. nr. 121/1998 și la dispozițiile cuprinse în Anexa nr. 2 din cadrul Instrucțiunilor M.A.I. 114/2013, lipsa devizului de calcul analitic privind cheltuielile de școlarizare, conform art. 66 alin. (2) din I.M.A.I. nr. 114/2013, susținând totodată că soluția de clasare dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în 7 ianuarie 2016 a fost doar consecința viciilor de procedură ale sesizării, iar decizia de imputare s-a emis în consecința acestei clasări.

Analizând susținerile recurentei - reclamante referitoare la existența cazului bine justificat, Înalta Curte constată că prima instanță, raportându-se la cerința neprejudecării fondului, în mod temeinic a realizat doar o cercetare sumară a aparenței dreptului, analizând actul ce face obiectul suspendării doar sub aspectul existenței unor indicii ce ar fi putut conduce la concluzia că autoritatea și-ar fi depășit atribuțiile legale, având în vedere tocmai faptul că această condiție a cazului " bine justificat" presupune ca, asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă, fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, fără a se analiza consecințele juridice pe care acesta le-a produs.

Instanța de control judiciar apreciază că aceste indicii de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu ușurință la nivelul aparențelor.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune, atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu, impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

Analizând sumar decizia de imputare ce face obiectul prezentei suspendări, în limitele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 și prin raportare la dispozițiile invocate de recurenta - reclamantă, respectiv art. 25 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 121/1998, ori cele cuprinse în Anexa nr. 2 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013 și dispozițiile art. 66 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte constată că aceasta a fost emisă cu respectarea mențiunilor obligatorii și de formă prevăzute în normele legale anterior amintite, conținând elementele esențiale care să permită efectuarea controlului judecătoresc, respectiv denumirea organului emitent, numărul și data certă, temeiul legal, cuantumul sumei imputate, numele, prenumele persoanei căreia i se impută această sumă, motivele de fapt și de drept, semnătura persoanei competente să o emită, respectiv termenul în care poate fi contestată și organul competent în soluționarea contestației, aceste ultime 2 mențiuni fiind obligatorii, conform art. 25 alin. (6) din O.G.121/1998.

Corectitudinea sau suficiența motivării nu pot fi analizate în procedura reglementată de art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, în care se examinează doar sumar actul administrativ-fiscal în privința căruia se solicită suspendarea executării.

Or, în cauza de față, la nivelul de aparență specifică analizei judiciare proprii art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004, se observă că decizia de imputare a fost emisă în forma prevăzută de lege, de autoritatea competentă, cu indicarea temeiurilor de fapt și de drept.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că, cel puțin la nivel aparent, actul administrativ este motivat iar analiza de legalitate a acestuia, respectiv verificarea legalității actelor care au stat la baza emiterii deciziei de imputare presupun o cercetare în fond a cauzei, ce excedează competențelor instanței învestită în procedura cererii de suspendare a executării, fiind atributul instanței învestite cu acțiunea în anularea aceluiași act.

Cât privește celălalt argument adus de recurenta - reclamantă în dovedirea cazului bine justificat, respectiv necomunicare devizului de calcul analitic privind cheltuielile de școlarizare, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că recurenta - reclamantă nu a făcut dovada că încălcarea acestei condiții conduce la o nelegalitate evidentă a actului administrativ, determinând chiar nulitatea actului.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar, analizând dispozițiile art. 66 alin. (2) din Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013, ce prevăd că " (2) La cererea celor în cauză, o copie a procesului-verbal de cercetare administrativă se comunică acestora de către unitatea care are în evidență debitul", constată că acestea nu au legătură cu aspectele învederate, respectiv cu valabilitatea deciziei de imputare, acestea reglementând o altă situație, respectiv obligația comunicării unei copii a procesului-verbal de cercetare administrativă, la cererea celui în cauză. Astfel, chiar și făcând abstracție de faptul că acest proces-verbal de cercetare administrativă se comunică la cererea persoanei în cauză, Înalta Curte constată că recurenta - reclamantă nu a putut face dovada că necomunicarea acestuia conduce la nelegalitatea deciziei de imputare, respectiv că dispozițiile 66 alin. (2) din Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013 au caracter imperativ, astfel cum a susținut.

Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că, prin susținerile sale recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii condiției " cazului bine justificat" acestea neputând fi analizate decât în raport de toate împrejurările pricinii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, prin Sentința civilă nr. 348/2017 din 2 noiembrie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă, prin care a solicitat anularea mai multor acte administrative (Hotărârea Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul I.G.P.R, nr. x din 29 aprilie 2016; Hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputaților nr. 82 din 1 iunie 2016), inclusiv anularea Deciziei de imputare emisă de către I.G.P.R. nr. x din 18 februarie 2016, ce face obiectul prezentei cereri de suspendare.

Deși nu este definitivă, această soluție constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, posibilitate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

În aceste circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa legalității actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumția de legalitate a actelor administrative, până la soluționarea recursului.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță, în raport de susținerile părților, a realizat, în limitele învestirii sale, o examinare sumară a situației de fapt și de drept invocate de reclamantă, pe care le-a considerat, în mod justificat, ca nefiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziei de impunere a cărei suspendare face obiectul prezentei judecăți, recurenta- reclamantă neoferind indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ.

În ceea ce privește condiția evitării producerii unei pagube iminente, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că recurenta - reclamantă nu a depus înscrisuri justificative din care să rezulte care sunt veniturile pe care le obține, respectiv, că nu mai are loc de muncă, astfel cum susține prin cererea de recurs precum și cheltuielile pe care trebuie să le suporte, simplele afirmații neputând fi considerate "ca suficiente" în această materie.

Înalta Curte reține că valoarea și caracterul executoriu al actului administrativ nu reprezintă în sine un motiv pentru acordarea suspendării și nu pot face dovada prin ele însele a îndeplinirii cerinței referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, ci se impune analizarea îndepliniri acestei condiții pe baza împrejurărilor de fapt și de drept, neprobate de parte.

Totodată, instanța de control judiciar nu poate face abstracție de faptul că, de principiu, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În acest condiții, nu poate fi reținută situația prezentată de reclamantă, referitoare la faptul că punerea în aplicare a măsurilor dispuse produce efecte asupra securității sale sociale, actul administrativ bucurându-se de prezumția de legalitate, măsurile având, la rândul lor, caracter prezumat legal.

Este adevărat că restituirea sumei de 7.170,28 RON, de către recurenta - reclamantă afectează patrimoniul acesteia și, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului echivalează cu o pagubă însă, Înalta Curte reține că acest lucru are la bază un act administrativ ce se bucură de prezumția de legalitate, astfel că măsura are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Pe de altă parte, constatarea faptului că nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza condiției prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, atâta timp cât, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Prin urmare, prima instanță a făcut o analiză a premiselor suspendării executării actului administrativ și a reținut fondat că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea efectelor actului administrativ emis de intimatul - pârât Inspectoratul General al Poliției Române, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea acestui act administrativ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea sentinței de fond, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, sentința pronunțată de prima instanță urmând a fi menținută, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 66/2017 din 16 februarie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM