ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 520/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamantul K.M.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor, să i se acorde statutul de tolerat,

conform art. 98 și urm. din O.U.G. nr. l94/2002.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

învederat că este căsătorit cu numita M.K., cetățean român, iar din căsătorie a

rezultat un copil minor. De asemenea, a mai arătat reclamantul că prin sentința

penală nr. 1520 din 26 octombrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 6

București, a fost condamnat la 3 ani și 6 luni închisoare, pedeapsă care, prin

decizia penală nr. 2347 din 28 noiembrie 2002, a fost redusă, dispunându-se

suspendarea condiționată a executării.

Cererea adresată de reclamant,

pârâtei, la data de 29 septembrie 2004, privind acordarea statutului de

tolerat, a fost respinsă de pârâtă, la data de 7 octombrie 2004.

Prin sentința civilă nr. 67 din 13

ianuarie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o asemenea

hotărâre, instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 98 și 99 din O.U.G. nr. 194/2002, așa cum a fost modificată

și completată, refuzul pârâtei de a-i acorda reclamantului, statutul de

tolerat, fiind justificat de faptul că acesta nu se afla într-o imposibilitate

obiectivă de a părăsi România. Totodată, s-a mai reținut că împrejurările

invocate în cererea reclamantului, faptul că acesta este căsătorit și are un

copil minor, nu reprezintă motive obiective care l-ar împiedica să părăsească

teritoriul României, aceeași apreciere fiind făcută și cu privire la faptul că

reclamantul avea pe rolul instanțelor de judecată, o contestație împotriva

măsurii de nepermitere a intrării în România.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs, reclamantul K.M., susținând, în esență, că în mod greșit, instanța a

considerat că nu mai are nici un drept recunoscut de lege vătămat și în mod

special dreptul de a avea legături personale cu minora S. și cu soția sa, M.K.,

instanța a greșit necenzurând refuzul autorității pârâte de a-i acorda statutul

de tolerat, și sub aspectul oportunității, că în realitate măsura interdicției,

de intrare în țară pe timp de 10 ani, este similară unei expulzări asupra

familiei sale.

Recursul este fondat.

Constituția României prevede la art.

18 că cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România, se bucură de

protecția generală a persoanelor și a averilor garantate de Constituție și de

alte legi, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care

România este parte. Art. 20 precizează că dispozițiile constituționale privind

drepturile și libertățile cetățenilor, vor fi interpretate în concordanță cu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele privitor la

drepturile omului la care România este parte, iar dacă există neconcordanță

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale. Astfel, au fost avute în vedere dispozițiile art. l A din

Convenția de la Geneva din 1951, privind statul refugiaților, art. l alin. (2)

al Protocolului de la New-York din 1967 și art. 2, 3, 5, 8, 9 și 14 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Analizând aceste dispoziții, rezultă

că O.G. nr. 102/2000, privind statutul refugiaților, se va aplica și analiza,

împreună cu toate celelalte tratate și pacte internaționale semnate de România.

În cererea sa adresată autorităților

române, recurentul-reclamant a solicitat statutul de refugiat, invocând

prevederile art. 2 alin. (1) din ordonanță, privind existența unor temeri bine

întemeiate de persecuții pe considerente de rasă, religie și naționalitate,

legată de faptul că în Iran i s-a întocmit dosar penal, pe motiv că ar fi

colaborat cu organizația mujahedinilor.

Potrivit dispozițiilor art. 99 alin.

(1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, printre categoriile de străini care pot

beneficia de tolerare, sunt și cei cărora li s-a respins, prin hotărâre

definitivă și irevocabilă, cererea de acordare a unei forme de protecție.

În cazul în speță, prin decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3716 din 14 iunie 2005, a fost respins

recursul declarat de reclamant împotriva sentinței cu nr. 689 din 14 aprilie

2004, a Curții de Apel București, prin care a fost respinsă acțiunea sa,

referitoare la anularea măsurii interzicerii intrării în România, pe o perioadă

de 10 ani.

În speță, sunt aplicabile și

dispozițiile art. 89 alin. (1) lit. e) și f) din același act normativ, potrivit

cărora, returnarea străinului este interzisă, și atunci când există temeri

justificate că viața este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi,

tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să fie returnat.

Potrivit dispozițiilor art. 2 din

Protocolul 4 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, privitor la

libertatea de circulație, incluzând dreptul de a-și alege o reședință pe

teritoriul statului unde se afla legal (așa cum s-a aflat și recurentul la data

de 5 iunie 2003), când a primit de la Consulatul României la Instambul, viză de

intrare în țară, în scopul reîntregirii familiei.

Art. 8 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la respectarea vieții private

și de familie.

Recurentul este căsătorit din anul

2000, deci anterior adoptării măsurii interdicției de intrare în România, iar

în anul 2001, din căsătoria sa cu cetățeana română M., a rezultat minora S.

Legea nr. 272/2004, privind

protecția și promovarea drepturilor copilului, în alin. (4) al art. 8,

stipulează că minorul are dreptul de a-și păstra relațiile de familie, fără

nici o ingerință și are dreptul să crească alături de părinții săi.

Art. 3, 8 și 9 din Convenția cu

privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990,

prevăd că în măsurile autorităților primează interesul superior al copilului,

iar acestuia i se garantează dreptul de a-și păstra relațiile de familie și de

a nu fi separat de părinții săi împotriva voinței sale.

În jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a stabilit că nu este admis amestecul unei autorități

publice în exercitarea acestui drept - dreptul la viața de familie, decât în

măsura în care acest drept este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură

care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională,

siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea

faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei și protejarea drepturilor și

a libertăților altora [Cazul Berehab, contra Olandei - Hotărârea din 21 iunie

1988 (Cameră); Cazul Moustaquim, contra Belgiei - Hotărârea din 18 februarie 1991

(Cameră); Cazul Beldjoudi, contra Franței - Hotărârea din 26 martie 1992

(Cameră)].

Având în vedere cele mai sus expuse,

rezultă că instanța de fond a apreciat greșit că recurentul nu mai are nici un

drept recunoscut de lege, vătămat, cu referire specială la dreptul său de a

avea legături personale constante cu minora S. și soția sa, M.K.

De asemenea, instanța de fond nu a

apreciat în mod corect statutul de tolerat care-i conferă străinului, un drept

de ședere limitat în timp, până la dispariția motivelor care l-au generat, în

speță până la rămânerea irevocabilă a măsurii administrative de nepermitere a

intrării în România (în speță, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

3716 din 14 iunie 2005).

Instanța de fond a greșit

nepronunțându-se asupra repercusiunilor pe care le are plecarea din țară a

recurentului, care, datorită duratei, este similară unei expulzări asupra

familiei sau apreciind eronat că existența unei familii nu constituie o cauză

obiectivă.

Faptul că recurentul, prin decizia

penală nr. 2347/2002, a Curții de Apel București, a fost condamnat la 2 ani

închisoare cu suspendare condiționată a executării pedepsei, (pedeapsă

privitoare la care termenul legal de reabilitare se împlinește în anul în

curs), trebuie analizat în baza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului - cazul Beldjoudi contra Franței. Potrivit acesteia, executarea măsurii

de expulzare ar constituii un amestec al unei autorități publice în exercitarea

de către petiționari a dreptului de a li se respecta viața lor de familie,

garantată prin alin. (1) al art. 8.

Având în vedere argumentele mai sus

invocate și văzând prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., se va

admite recursul reclamantului, se va modifica sentința atacată și în fond, se

va admite acțiunea reclamantului și va fi obligată pârâta, să-i acorde

reclamantului, statutul de tolerat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de K.M.

împotriva sentinței civile nr. 67 din 31 ianuarie 2005 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Obligă Autoritatea pentru Străini

din cadrul Ministerului Administrației și Internelor să-i acorde statutul de

tolerat, reclamantului.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2006.