ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3836/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, la 2 mai 2006, I.M. a formulat recurs împotriva sentinței penale nr. 6212 din 15 martie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate. În motivarea recursului declarat, petenta a susținut că instanța a greșit, respingându-i acțiunea, fără să se pronunțe asupra cererii sale prealabile de a se solicita pârâților să depună la dosar întreaga documentație ce a stat la baza răspunsurilor adresate, considerate de aceasta „omonime și sub un număr aiurea.” S-a solicitat casarea cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecății.

Din actele cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constată că prin sentința nr. 622 din 15 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantele I.M. și N.A.C., prin reprezentant I.M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public și șeful Secției Judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.M. S-a reținut de instanța de fond că nu poate fi apreciat ca nejustificat, refuzul părților de rezolvare a cererilor adresate de către reclamante, neputând fi obligați pârâții să ia măsuri împotriva Ministerului Justiției sau Consiliului Superior al Magistraturii în sensul celor solicitate de reclamante.

Cât privește solicitarea de daune materiale și morale, poate fi analizată într-o astfel de speță numai în funcție de existența unui refuz nejustificat, cu consecințe păgubitoare generate de refuzul autorității publice pârâte. Înalta Curte de Casație și Justiție mai constată că prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la 5 iulie 2005, reclamantele au chemat în judecată Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.M., solicitând, autorității publice să sesizeze Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, cu o acțiune pentru recunoașterea dreptului fiicei sale N.A.C.

de a obține pensie de întreținere de la tatăl ei, N.D.A., stabilit în Germania, prin acțiunea în justiție și obligarea Ministerului Justiției să transmită autorității germane competente a hotărârii judecătorești de stabilire a pensiei de întreținere pentru recunoașterea și executarea silită a acesteia în Germania. Reclamanta I.M. este nemulțumită de răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care i-a răspuns acesteia că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 pentru ca Ministerul Public să sesizeze instanța de contencios administrativ. Recursul declarat este neîntemeiat și va fi respins, hotărârea atacată fiind legală și temeinică. Sub aspectul motivului de recurs că instanța de fond a greșit soluționând cauza, fără ca pârâții să depună la dosar actele ce au stat la baza răspunsurilor ce le-au fost comunicate, inclusiv cererile reclamantelor însoțite de „100 de acte”, se constată că motivul este neîntemeiat.

Este de observat că reclamantele s-au adresat autorității publice pârâte în temeiul O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, iar autoritatea publică a răspuns reclamantelor conform art. 10 din acest act normativ. De fapt, reclamantele au adresat pârâților mai multe petiții, sesizând aceeași problemă, iar autoritatea publică a conexat petițiile și a trimis petentelor un singur răspuns cu referire la toate petițiile adresate. Este evident că instanța de judecată nu avea de ce să ceară pârâtei copie de pe toate memoriile depuse chiar de reclamante, în condițiile în care obiectul cauzei este evident din cererea de chemare în judecată, „parchetul să sesizeze Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, pentru recunoașterea dreptului fiicei sale, N.A.C., de a obține pensie de întreținere de la tatăl ei stabilit în Germania”.

Reclamantele au calea juridică de chemare în judecată pentru pensie de întreținere, iar în situația în care sunt deja în posesia unei hotărâri judecătorești, au calea punerii în executare în condițiile legii. Cu privire la cauza de față, în mod corect instanța de judecată de fond a reținut că nu sunt îndeplinite în cauză prevederile art. 1 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. Conform acestui text de lege, atunci când „Ministerul Public, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existența unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei vătămate.

Ori, în cauză, reclamantele s-au adresat pârâtei în temeiul O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, i s-a răspuns, pârâtul a constatat că Ministerul Justiției nu a emis acte administrative unilaterale individuale cu exces de putere și încălcarea unui drept sau interes legitim al reclamantelor pentru a sesiza instanța de contencios administrativ. Deci, în mod corect, instanța de fond a constatat că nu ne găsim în prezența unui răspuns nejustificat al pârâților, astfel încât recursul declarat fiind neîntemeiat, va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantele I.M. și N.A.C. împotriva sentinței civile nr. 622 din 15 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2006.