ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2607/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

G.I., condamnat la executarea unei pedepse privative

de libertate a sesizat C.N.C.D., arătând că i s-au încălcat mai multe drepturi

și este supus unui regim de detenție cu multe restricții, deși are

caracterizări bune. De asemenea că, nu i se permite să participe la activități

socio-educative în penitenciar, să meargă la biserică sau la întâlniri ale

membrilor unor culte.

Prin Hotărârea nr. 30 din 9

februarie 2006, C.N.C.D. a dispus clasarea dosarului apreciind că organelor de

urmărire penală și Instanței de judecată le aparține competența de soluționare

a cererii condamnatului.

Legalitatea acestei hotărâri

a fost contestată de G.I., prin acțiunea introdusă la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ

și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1761

din 4 aprilie 2006, tribunalul s-a dezinvestit în favoarea Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Această din urmă Instanță a

pronunțat apoi, sentința civilă nr. 2675 din 1 noiembrie 2006, respingând

acțiunea ca inadmisibilă.

Instanța a reținut că

anterior introducerii acțiunii, reclamantul nu a solicitat autorității publice

emitente, revocarea Hotărârii nr. 30/2006, emisă de pârât și ca atare, în

raport de prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

cererea sa de chemare în judecată nu poate fi primită.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul G.I.

Recurentul a susținut că

hotărârea este nelegală deoarece judecarea cauzei s-a făcut în lipsa lui și

nici nu a primit o copie a sentinței pentru a-și putea motiva corespunzător

cererea de recurs.

Pe de altă parte, Instanța

de Fond a ignorat prevederile art. 2 alin. (1) lit. a),d),e),f) din H.G. nr. 1194/2001,

privind organizarea și funcționarea C.N.C.D., precum și cele cuprinse în art. 9

alin. (2) din H.G. nr. 1514/2002.

Recursul este nefondat.

Din dovada anexată la fila nr.

6 a dosarului Curții de Apel București, rezultă că citația trimisă

reclamantului G.I. a fost primită de acesta sub semnătură, astfel că la

termenul din 1 noiembrie 2006, procedura de citare era legal îndeplinită cu

ambele părți și Instanța sesizată putea proceda la soluționarea cauzei chiar în

lipsa reclamantului.

Cum deja s-a arătat, Curtea

de Apel a soluționat litigiul pe baza unei excepții invocată de pârât și care

se referă la obligativitatea exercitării plângerii administrative prealabile de

către persoana vătămată într-un drept sau un interes legitim.

Exercitarea acestei

proceduri, constituie potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, o condiție de

admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ și caracterul său

obligatoriu a fost menționat inclusiv în dispozitivul Hotărârii nr. 30 din 9

februarie 2006, emisă de autoritatea publică pârâtă.

Constatând așadar, că

reclamantul G.I. nu s-a conformat dispozițiilor legale mai sus menționate și

respingând acțiunea în contencios administrativ ca inadmisibilă, prima Instanță,

dispensată de obligația de a mai cerceta cauza în fond a pronunțat o hotărâre

legală și temeinică, ce urmează a fi menținută prin respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul G.I. împotriva sentinței civile nr. 2675 din 1 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 mai 2007.