ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2219/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 422 din 23 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul formulat de reclamantul P.R.P. împotriva sentinței civile nr. 267 din 8 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul București. Prin încheierea dată la 13 octombrie 2009, aceeași instanță a admis cererea de îndreptare a erorii materiale și a stabilit că dispozitivul „sentinței civile" nr. 422 din 23 iunie 2009 va cuprinde și mențiunea „desființează sentința civilă apelată, trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București" astfel cum este menționat în minuta aflată la fila 2 din dosar.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea formulată de reclamant la 11 decembrie 2007, în considerarea hotărârii penale nr. 676 din 1 iunie 2006, a fost făcută în termen legal iar instanța de fond în mod greșit a admis excepția prescripției acțiunii și nu a intrat în cercetarea fondului. Dispozițiile art. 504 raportat la art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevăd că cererea prin care o persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei, poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive. Hotărârea penală care a stat la baza formulării acțiunii este cea pronunțată în cererea de revizuire, respectiv sentința penală nr. 6876 din 1 iunie 2006, care a rămas definitivă la data de 15 noiembrie 2006 și irevocabilă la 2 iulie 2007. Acțiunea a fost formulată în interiorul termenului de 18 luni prevăzut de lege de la data pronunțării hotărârii de achitare, în cadrul cererii de revizuire.

Instanța de fond în mod greșit a raportat termenul de prescripție a formulării acțiunii la decizia civilă nr. 1838 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată la 10 aprilie 2003, iar nu la hotărârea penală invocată în acțiune prin care reclamantul a fost achitat. 2. Recursul 2.1. Motive Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a declarat recurs, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., critica vizând următoarele aspecte: Instanța de apel a pronunțat o hotărâre fără a indica în mod concret motivele pe care le-a avut în vedere, ceea ce a determinat ca interpretând în mod greșit legea, să pronunțe o hotărâre lipsită de temei legal.

In mod corect instanța de fond a stabilit că potrivit deciziei nr. 1838 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție invocată de reclamant, a rămas definitivă la 10 aprilie 2003, dată de la care curge termenul de prescripție de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., termen care s-a împlinit la 10 octombrie 2004. Instanța de apel nu a ținut seama de considerentele pe care și-a motivat dispozitivul deciziei pronunțate în cauză, întrucât acesta cuprinde numai măsura în ce privește admiterea apelului formulat, fără a dispune și cu privire la consecințele unei astfel de măsuri, dând un înțeles îndoielnic hotărârii pronunțate. 2.2. Întâmpinarea Intimatul reclamant a depus întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului întrucât recurentul nu motivează și nu dezvoltă recursul în mod adecvat, în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. Prin recursul astfel motivat, recurentul își manifestă doar o nemulțumire și o relatare a faptelor procesului. 2.3. Analiza făcută de instanța de recurs Excepția nulității recursului nu este întemeiată. Deși recurentul invocă și nelegalitatea deciziei pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., consilierul juridic dezvoltând oral această critică în sensul că actele juridice a căror natură juridică ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost schimbat de instanță sunt „cererea de chemare în judecată și hotărârile instanțelor de fond" - ceea ce, într-adevăr, ar atrage nulitatea recursului - totuși, critica privitoare la momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune, deși neînsoțită de indicarea textului de lege incident, poate fi încadrată, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul nu este întemeiat și a fost respins pentru următoarele considerente: Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă sentința penală nr. 676 din 1 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, rămasă definitivă - și nu irevocabilă, cum a reținut instanța de apel - la 2 iulie 2007, în baza deciziei penale nr. 3565 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. In aceste condiții, acțiunea de la 11 decembrie 2007, prin care se invocă incidența dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., a fost formulată în termenul impus de textul de lege enunțat. Cât privește critica privitoare la „înțelesul îndoielnic al hotărârii pronunțate", dedusă din lipsa în dispozitiv a soluției ce a urmat după admiterea apelului, față de darea încheierii de îndreptare a erorii materiale, a fost respinsă.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente în cauză, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul reclamant P.R.P. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 422 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.