ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5881/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1569 din 23

noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins

acțiunea reclamantului M.C. ca fiind prescrisă, reținându-se următoarele

considerente:

Astfel s-a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 504 și 506 C. proc. pen. într-o astfel de situație

ca cea invocată de reclamant prin acțiune, cererea pentru repararea pagubei

poate fi promovată de persoana îndreptățită în termen de 1 an de la data

ordonanței de scoatere de sub urmărire penală.

Modificarea acestor

dispoziții legale referitoare la termenul înăuntrul căruia persoana

îndreptățită poate formula acțiune în pretenții a avut loc prin Legea nr.

280/2003 dar instanța de fond a apreciat că aceste modificări nu sunt

aplicabile în cauză, deoarece ordonanța prin care s-a dispus scoaterea

reclamantului de sub urmărire penală a fost dată la 28 iunie 2002, dată de la

care a început deja să curgă termenul de 1 an prevăzut de art. 506 C. proc.

pen., ale cărui dispoziții erau în vigoare în anul 2002.

Constatând că

acțiunea formulată de reclamant a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la

data de 7 iulie 2003, peste termenul de 1 an prevăzut de lege, instanța de fond

a concluzionat în sensul prescrierii acțiunii.

Constatând că

acțiunea formulată de reclamant a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la

data de 7 iulie 2003, peste termenul de 1 an prevăzut de lege, instanța de fond

a concluzionat în sensul prescrierii acțiunii.

În fond după

desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă sub nr. 32539/3/2007, iar la termenul de judecată din data de 3

martie 2008, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților excepția

inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile art. 504 C. proc. pen.

Prin Sentința civilă

nr. 490 din 10 martie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins acțiunea

reclamantului ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea

de către stat a pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării s-a stabilit, prin

hotărâre definitivă, că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu

există.

Prin Rezoluția nr.

95/P/195 s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru comiterea

infracțiunilor prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) din

Decretul nr. 328/1966, fiind astfel arestat pentru 5 zile, după care a fost pus

în libertate, cercetarea penală continuând.

În final, prin

ordonanța din 28 iunie 2002 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei

din 239 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 1 alin. (2) din Decretul nr.

41/1990, în infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen. cu aplicarea

art. 13 C. pen. și scoaterea de sub urmărirea penală pentru faptele prevăzute

de art. 239 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 37 alin. (1)

din Decretul nr. 328/1966, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive

ale acestor infracțiuni, faptele fiind și prescrise.

Reținând că art. 504

C. proc. pen. prevede dreptul la repararea de către stat a pagubelor suferite

prin condamnarea pe nedrept, de către cel față de care, în urma rejudecării,

s-a dispus achitarea pentru că fapta nu există, sau pentru că fapta nu a fost

săvârșită de acesta, iar reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre aceste

situații, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de acesta este

inadmisibilă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul M.C. iar prin Decizia civilă nr. 108 din

15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis

apelul reclamantului, s-a desființat hotărârea instanței de fond și s-a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Prin acțiune

reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la repararea pagubei ce i-a fost pricinuită prin arestarea și

cercetarea sa nelegală, invocând în fapt ordonanța din 28 iunie 2002 prin care

s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că nu există elementele

constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina sa, faptele fiind și

prescrise, iar în drept dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Soluționând acțiunea,

instanța de fond a concluzionat în sensul inadmisibilității acesteia, cu

motivarea că art. 504 C. proc. pen. reglementează răspunderea Statului Român

pentru astfel de erori judiciare doar în două situații, respectiv, în cazul în

care cel condamnat pe nedrept este achitat în rejudecare, fie pentru că fapta

nu există, fie pentru că nu a fost săvârșită de către acesta.

Hotărârea este

nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., astfel cum cesta a fost modificat, după

pronunțarea Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale.

Prin această decizie,

obligatorie pentru celelalte instanțe, instanța constituțională a reținut că

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în

care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazul în care statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite

în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție.

După pronunțarea

acestei decizii și în vederea punerii dispozițiilor legale menționate anterior

în concordanță cu legea fundamentală, legiuitorul a modificat dispozițiile art.

504 C. proc. pen., în noua reglementare prevăzându-se expres faptul că are

dreptul la repararea pagubei persoana care a fost condamnată definitiv.., dacă

în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, dar

și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal .. prin ordonanță a

procurorului de scoatere de sub urmărire penală.

Pe de altă parte,

potrivit art. 48 din Constituție statul răspunde patrimonial, potrivit legii,

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale,

indiferent de modalitatea în care acestea au fost constatate.

Din probele

administrate în cauză a rezultat că prin Decizia penală nr. 195 din 25 aprilie

1997 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a dispus condamnarea apelantului

reclamant la pedeapsă închisorii cu executare în regim de detenție, pentru

infracțiunile prevăzute și sancționate de art. 239 alin. (2) și 37 alin. (1),

pedeapsă grațiată ulterior prin Decretul nr. 296/1998 emis de Președintele

României.

În urma recursului în

anulare, declarat în cauză de Procurorul General s-a dispus trimiterea cauzei

la Parchetul de pe lângă Judecătoria Călărași pentru completarea cercetărilor,

iar prin Ordonanța din 28 iunie 2002 s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire

penală pentru faptele prevăzute de cele două articole.

În această situație,

față de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., astfel cum a fost interpretat de

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, apelantul

reclamant se poate adresa instanței pentru stabilirea dreptului său la

despăgubiri. S-a mai reținut că respingerea ca inadmisibilă a cererii sale de

către instanță reprezintă în mod evident o încălcare a dispozițiilor art. 3 din

C. civ. și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind

accesul la instanță, iar prejudiciul astfel creat apelantului reclamant nu

poate fi înlăturat decât prin desființarea sentinței instanței de fond și

trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiași instanță.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice solicitându-se modificarea ei în sensul respingerii apelului

reclamantului.

Astfel criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte.

Se susține prin

prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că hotărârea este lipsită de

temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Ca atare se

învederează că nu se poate reține existența unei erori judiciare atâta timp cât

nu este îndeplinită condiția achitării, ulterioară pronunțării unei hotărâri

definitive de condamnare.

Or, în susținerea

recurentului, pentru a se putea vorbi de o eroare judiciară trebuie ca

hotărârea de condamnare definitivă să fie urmată de o rejudecare a cauzei și de

pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare. În speță, arată recurentul,

reclamantul a fost condamnat definitiv iar pedeapsa a fost ulterior grațiată

prin decretul emis de Președintele României.

Se susține că măsura

arestării preventive a fost luată cu respectarea legislației în vigoare de la

acel moment.

Recurentul susține că

acțiunea reclamantului este inadmisibilă, deoarece nu suntem în prezența unei

erori judiciare reclamantul fiind condamnat definitiv și ulterior grațiat,

astfel încât situația de fapt în care se află recurentul se încadrează într-o

altă ipoteză care nu a fost reglementată expres de art. 504 C. proc. pen.

Se mai susține că

instanța de apel în mod greșit a reținut că sunt incidente dispozițiile

Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale.

Intimatul s-a opus

admiterii recursului.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Din actele de la

dosar, rezultă fără posibilitate de echivoc că prin Decizia penală nr. 195 din

25 aprilie 1997 a Curții de Apel Ploiești, reclamantul a fost condamnat la

pedeapsa închisorii cu executare pentru săvârșirea infracțiunile prevăzute de

art. 239 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.

În urma recursului în

anulare formulat de Procurorul General al României, s-a dispus trimiterea

cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Călărași pentru că ulterior prin

Ordonanța din 28 iunie 2002 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală

întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor sus

arătate, faptele fiind și prescrise.

Din perspectiva

stării de fapt rezultată atât din Decizia penală nr. 195 din 25 aprilie 1997 a

Curții de Apel Ploiești și respectiv Ordonanța din 28 iunie 2002 de scoatere de

sub urmărire a reclamantului pentru cele două infracțiuni prevăzute de art. 239

alin. (2) C. proc. pen. și art. 37 din Decretul nr. 328/1966, instanța de apel

a dat eficiență dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. și prin prisma Deciziei

nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale.

Cum instanța de fond

a soluționat cauza pe excepție și nu pe fond, și cum în cauză sunt incidente

dispozițiile textului legal sus evocat [art. 504 alin. (3) C. proc. pen.]

trimiterea cauzei spre rejudecare se impunea, și în virtutea dreptului la un

proces echitabil în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Față de cele expuse,

susținerile recurentului sunt nefondate și nefiind întrunite cerințele art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva Deciziei nr. 108A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Obligă recurentul

pârât să plătească intimatului reclamant M.C. 2.500 RON cheltuieli de judecată

în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - AS