ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5881/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1569 din 23 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins acțiunea reclamantului M.C. ca fiind prescrisă, reținându-se următoarele considerente: Astfel s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 504 și 506 C. proc. pen. într-o astfel de situație ca cea invocată de reclamant prin acțiune, cererea pentru repararea pagubei poate fi promovată de persoana îndreptățită în termen de 1 an de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală.

Modificarea acestor dispoziții legale referitoare la termenul înăuntrul căruia persoana îndreptățită poate formula acțiune în pretenții a avut loc prin Legea nr. 280/2003 dar instanța de fond a apreciat că aceste modificări nu sunt aplicabile în cauză, deoarece ordonanța prin care s-a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală a fost dată la 28 iunie 2002, dată de la care a început deja să curgă termenul de 1 an prevăzut de art. 506 C. proc. pen., ale cărui dispoziții erau în vigoare în anul 2002. Constatând că acțiunea formulată de reclamant a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 7 iulie 2003, peste termenul de 1 an prevăzut de lege, instanța de fond a concluzionat în sensul prescrierii acțiunii.

Constatând că acțiunea formulată de reclamant a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 7 iulie 2003, peste termenul de 1 an prevăzut de lege, instanța de fond a concluzionat în sensul prescrierii acțiunii. În fond după desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. 32539/3/2007, iar la termenul de judecată din data de 3 martie 2008, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile art. 504 C. proc. pen. Prin Sentința civilă nr. 490 din 10 martie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării s-a stabilit, prin hotărâre definitivă, că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Prin Rezoluția nr. 95/P/195 s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, fiind astfel arestat pentru 5 zile, după care a fost pus în libertate, cercetarea penală continuând. În final, prin ordonanța din 28 iunie 2002 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din 239 alin. (2) C. pen.

cu referire la art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 41/1990, în infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. și scoaterea de sub urmărirea penală pentru faptele prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni, faptele fiind și prescrise. Reținând că art. 504 C. proc. pen. prevede dreptul la repararea de către stat a pagubelor suferite prin condamnarea pe nedrept, de către cel față de care, în urma rejudecării, s-a dispus achitarea pentru că fapta nu există, sau pentru că fapta nu a fost săvârșită de acesta, iar reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre aceste situații, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de acesta este inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.C. iar prin Decizia civilă nr. 108 din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis apelul reclamantului, s-a desființat hotărârea instanței de fond și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Prin acțiune reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la repararea pagubei ce i-a fost pricinuită prin arestarea și cercetarea sa nelegală, invocând în fapt ordonanța din 28 iunie 2002 prin care s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că nu există elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina sa, faptele fiind și prescrise, iar în drept dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. Soluționând acțiunea, instanța de fond a concluzionat în sensul inadmisibilității acesteia, cu motivarea că art. 504 C. proc. pen. reglementează răspunderea Statului Român pentru astfel de erori judiciare doar în două situații, respectiv, în cazul în care cel condamnat pe nedrept este achitat în rejudecare, fie pentru că fapta nu există, fie pentru că nu a fost săvârșită de către acesta. Hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., astfel cum cesta a fost modificat, după pronunțarea Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale. Prin această decizie, obligatorie pentru celelalte instanțe, instanța constituțională a reținut că dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazul în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție. După pronunțarea acestei decizii și în vederea punerii dispozițiilor legale menționate anterior în concordanță cu legea fundamentală, legiuitorul a modificat dispozițiile art. 504 C. proc. pen., în noua reglementare prevăzându-se expres faptul că are dreptul la repararea pagubei persoana care a fost condamnată definitiv.., dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, dar și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal .. prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală.

Pe de altă parte, potrivit art. 48 din Constituție statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, indiferent de modalitatea în care acestea au fost constatate. Din probele administrate în cauză a rezultat că prin Decizia penală nr. 195 din 25 aprilie 1997 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a dispus condamnarea apelantului reclamant la pedeapsă închisorii cu executare în regim de detenție, pentru infracțiunile prevăzute și sancționate de art. 239 alin. (2) și 37 alin. (1), pedeapsă grațiată ulterior prin Decretul nr. 296/1998 emis de Președintele României. În urma recursului în anulare, declarat în cauză de Procurorul General s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Călărași pentru completarea cercetărilor, iar prin Ordonanța din 28 iunie 2002 s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru faptele prevăzute de cele două articole.

În această situație, față de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., astfel cum a fost interpretat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, apelantul reclamant se poate adresa instanței pentru stabilirea dreptului său la despăgubiri. S-a mai reținut că respingerea ca inadmisibilă a cererii sale de către instanță reprezintă în mod evident o încălcare a dispozițiilor art. 3 din C. civ. și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind accesul la instanță, iar prejudiciul astfel creat apelantului reclamant nu poate fi înlăturat decât prin desființarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiași instanță. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitându-se modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantului.

Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte. Se susține prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că hotărârea este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Ca atare se învederează că nu se poate reține existența unei erori judiciare atâta timp cât nu este îndeplinită condiția achitării, ulterioară pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare. Or, în susținerea recurentului, pentru a se putea vorbi de o eroare judiciară trebuie ca hotărârea de condamnare definitivă să fie urmată de o rejudecare a cauzei și de pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare. În speță, arată recurentul, reclamantul a fost condamnat definitiv iar pedeapsa a fost ulterior grațiată prin decretul emis de Președintele României.

Se susține că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislației în vigoare de la acel moment. Recurentul susține că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, deoarece nu suntem în prezența unei erori judiciare reclamantul fiind condamnat definitiv și ulterior grațiat, astfel încât situația de fapt în care se află recurentul se încadrează într-o altă ipoteză care nu a fost reglementată expres de art. 504 C. proc. pen. Se mai susține că instanța de apel în mod greșit a reținut că sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale. Intimatul s-a opus admiterii recursului. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Din actele de la dosar, rezultă fără posibilitate de echivoc că prin Decizia penală nr. 195 din 25 aprilie 1997 a Curții de Apel Ploiești, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare pentru săvârșirea infracțiunile prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. În urma recursului în anulare formulat de Procurorul General al României, s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Călărași pentru că ulterior prin Ordonanța din 28 iunie 2002 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor sus arătate, faptele fiind și prescrise.

Din perspectiva stării de fapt rezultată atât din Decizia penală nr. 195 din 25 aprilie 1997 a Curții de Apel Ploiești și respectiv Ordonanța din 28 iunie 2002 de scoatere de sub urmărire a reclamantului pentru cele două infracțiuni prevăzute de art. 239 alin. (2) C. proc. pen. și art. 37 din Decretul nr. 328/1966, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. și prin prisma Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale. Cum instanța de fond a soluționat cauza pe excepție și nu pe fond, și cum în cauză sunt incidente dispozițiile textului legal sus evocat [art. 504 alin. (3) C. proc. pen.] trimiterea cauzei spre rejudecare se impunea, și în virtutea dreptului la un proces echitabil în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de cele expuse, susținerile recurentului sunt nefondate și nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 108A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Obligă recurentul pârât să plătească intimatului reclamant M.C. 2.500 RON cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2010. Procesat de GGC - AS