ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3673/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC T. SA a chemat în judecată pârâta SC C.M.

SRL solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța

să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 155.012,42 lei,

reprezentând suma încasată în urma compensărilor efectuate în luna

februarie 2001 și care ulterior au fost anulate.

În motivarea cererii a arătat

că în luna februarie 2001 au fost încheiate 5 contracte de compensare

între CNCF C.F.R. S.A., SC E. SA, SC E.M. SA, SC P. SA și SC C.M. SRL, SC

T. SA, SN T.F.R.M. Între părțile participante au fost încheiate

protocoale ce s-au constituit în anexe la contractele de compensare.

Cu adresa din 9 martie 2001, SN T.F.R.M

SA a comunicat reclamantei că a anulat protocoalele de compensare

justificat de neconcordanțele înscrise în protocoalele de compensare. Prin

declararea drept nule a compensărilor, plățile făcute de

reclamantă către SC E.M. SA, SC P. SA și pârâtă, în

sumă totală de 322.447,04 lei rămân fără obiect, fapt

ce obligă aceste societăți la restituirea sumelor și

așa cum rezultă din expertiza dispusă de I.G.P.- Direcția

Cercetări Penale în dosarul nr. 00215/2002, responsabilitatea creării

prejudiciului revine reprezentanților societăților arătate,

care au înscris în protocoalele la contractele de compensare documente fictive

și nu contractele de novațiune (actele adiționale la

protocoale). În Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție din 26 septembrie 2003, comunicată reclamantei la 1 iunie

2007 s-a menționat că în expertiza contabilă din dosar s-a

stabilit că suma datorată de pârâtă și celelalte două

societăți reclamantei poate fi recuperată pe calea unei

acțiuni civile în justiție. Reclamanta a plătit pârâtei suma de

155.012,42 lei, sumă pe care trebuie să o restituie.

La termenul din data de 27 noiembrie

2009 tribunalul a invocat, din oficiu, excepția prescripției

dreptului material la acțiune, iar prin sentința comercială nr. 13650

din 27 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis excepția prescripției dreptului material la

acțiune și, pe cale de consecință, a respins acțiunea.

A reținut că reclamanta a

învestit instanța cu o acțiune în pretenții, respectiv obligarea

pârâtei la plata unei sume de bani ce a fost încasată de aceasta în urma

unor compensări, ulterior, anulate.

Așa cum arată

însăși reclamanta în cererea de chemare în judecată a avut

cunoștință de anularea actelor de compensare la data de 9 martie

2001, când SN T.F.R.M SA a comunicat acest lucru cu adresa din 9 martie 2001.

Fața de această dată

și aceea a formulării acțiunii, 19 iunie 2009 (data depunerii la

poștă) termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3

din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit, neavând relevanță asupra

datei de la care începe să curgă termenul de prescripție, data

la care s-a efectuat raportul de expertiză în dosarul I.G.P. ori data

emiterii/comunicării Ordonanței Parchetului prin care reclamanta a

„aflat” că poate introduce, pe cale separată, o acțiune

civilă în despăgubiri împotriva societății, deoarece

aceasta avea posibilitatea să introducă acțiunea civilă

înăuntrul termenului de prescripție și, eventual, ulterior

să solicite suspendarea cauzei în măsura în care erau întrunite

cerințele art. 244 pct. 2 C. proc. civ., ceea ce nu s-a dovedit.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel reclamanta și prin decizia comercială nr. 228 din 11

mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a

fost respins, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel

instanța de apel a reținut, în esență, că prima

instanță a aplicat corespunzător la speță

dispozițiile din materia prescripției în condițiile în care

termenul general de 3 ani a început să curgă de la 9 martie 2001, cel

mai târziu 31 decembrie 2001, când reclamanta a luat cunoștință

de anularea protocoalelor, respectiv a procedat la stornarea debitului, iar

introducerea cererii de chemare în judecată s-a făcut ulterior

expirării acestui termen, al cărui curs nu s-a dovedit că a fost

suspendat sau întrerupt, potrivit Decretului nr. 167/1958.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs reclamanta invocând drept temei legal dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. în ipoteza care reglementează aplicarea

greșită a legii, deoarece, în opinia acesteia, termenul de

prescripție a început să curgă de la data comunicării de

către parchet a Ordonanței din 1 iunie 2007, conform art. 246 C.

proc. pen., iar formularea plângerii penale și constituirea de parte

civilă, chiar dacă, ulterior, s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală, poate fi socotită cauză de întrerupere a

prescripției dreptului la acțiune.

Analizând recursul se

găsește nefondat.

Potrivit art. 121 C. pen.,

prescripția înlătură răspunderea penală, legea

penală neprevăzând nimic însă în legătură cu

acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, ceea ce

înseamnă că aceasta rămâne în mod exclusiv supusă dreptului

comun, respectiv Decretului nr. 167/1958.

Prin urmare, prescripția

dreptului la acțiunea în răspunderea civilă delictuală,

când fapta ilicită este infracțiune, nu urmează regulile

stabilite cu privire la prescripția acțiunii penale, în dreptul

actual operând principiul autonomiei prescripțiilor, ceea ce exclude,

deci, calificarea sesizării organului de urmărire penală de

către persoana vătămată ca act întrerupător al

cursului prescripției civile în lipsa unei prevederi „in terminis” în

legea penală și în Decretul nr. 167/1958, în acest sens.

Așa fiind, în mod legal,

instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe atât în

privința momentului de la care a început să curgă termenul de

prescripție – acela de la care recurenta a cunoscut paguba și pe cel

răspunzător de ea, respectiv data comunicării anulării

protocoalelor de compensare – 9 martie 2009, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

cât și aceea a împlinirii termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, respectiv - 9 martie 2004, încât, acțiunea

formulată abia la 22 iunie 2009, s-a făcut cu depășirea

termenului de prescripție.

Față de cele arătate,

recursul este nefondat, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC T. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 228 din 11

mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.