ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3673/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC T. SA a chemat în judecată pârâta SC C.M. SRL solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 155.012,42 lei, reprezentând suma încasată în urma compensărilor efectuate în luna februarie 2001 și care ulterior au fost anulate. În motivarea cererii a arătat că în luna februarie 2001 au fost încheiate 5 contracte de compensare între CNCF C.F.R. S.A., SC E. SA, SC E.M. SA, SC P. SA și SC C.M. SRL, SC T. SA, SN T.F.R.M. Între părțile participante au fost încheiate protocoale ce s-au constituit în anexe la contractele de compensare. Cu adresa din 9 martie 2001, SN T.F.R.M SA a comunicat reclamantei că a anulat protocoalele de compensare justificat de neconcordanțele înscrise în protocoalele de compensare.

Prin declararea drept nule a compensărilor, plățile făcute de reclamantă către SC E.M. SA, SC P. SA și pârâtă, în sumă totală de 322.447,04 lei rămân fără obiect, fapt ce obligă aceste societăți la restituirea sumelor și așa cum rezultă din expertiza dispusă de I.G.P.- Direcția Cercetări Penale în dosarul nr. 00215/2002, responsabilitatea creării prejudiciului revine reprezentanților societăților arătate, care au înscris în protocoalele la contractele de compensare documente fictive și nu contractele de novațiune (actele adiționale la protocoale). În Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție din 26 septembrie 2003, comunicată reclamantei la 1 iunie 2007 s-a menționat că în expertiza contabilă din dosar s-a stabilit că suma datorată de pârâtă și celelalte două societăți reclamantei poate fi recuperată pe calea unei acțiuni civile în justiție.

Reclamanta a plătit pârâtei suma de 155.012,42 lei, sumă pe care trebuie să o restituie. La termenul din data de 27 noiembrie 2009 tribunalul a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința comercială nr. 13650 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins acțiunea. A reținut că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în pretenții, respectiv obligarea pârâtei la plata unei sume de bani ce a fost încasată de aceasta în urma unor compensări, ulterior, anulate.

Așa cum arată însăși reclamanta în cererea de chemare în judecată a avut cunoștință de anularea actelor de compensare la data de 9 martie 2001, când SN T.F.R.M SA a comunicat acest lucru cu adresa din 9 martie 2001. Fața de această dată și aceea a formulării acțiunii, 19 iunie 2009 (data depunerii la poștă) termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit, neavând relevanță asupra datei de la care începe să curgă termenul de prescripție, data la care s-a efectuat raportul de expertiză în dosarul I.G.P. ori data emiterii/comunicării Ordonanței Parchetului prin care reclamanta a „aflat” că poate introduce, pe cale separată, o acțiune civilă în despăgubiri împotriva societății, deoarece aceasta avea posibilitatea să introducă acțiunea civilă înăuntrul termenului de prescripție și, eventual, ulterior să solicite suspendarea cauzei în măsura în care erau întrunite cerințele art. 244 pct. 2 C. proc.

civ., ceea ce nu s-a dovedit. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta și prin decizia comercială nr. 228 din 11 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost respins, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a aplicat corespunzător la speță dispozițiile din materia prescripției în condițiile în care termenul general de 3 ani a început să curgă de la 9 martie 2001, cel mai târziu 31 decembrie 2001, când reclamanta a luat cunoștință de anularea protocoalelor, respectiv a procedat la stornarea debitului, iar introducerea cererii de chemare în judecată s-a făcut ulterior expirării acestui termen, al cărui curs nu s-a dovedit că a fost suspendat sau întrerupt, potrivit Decretului nr. 167/1958.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta invocând drept temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ipoteza care reglementează aplicarea greșită a legii, deoarece, în opinia acesteia, termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării de către parchet a Ordonanței din 1 iunie 2007, conform art. 246 C. proc. pen., iar formularea plângerii penale și constituirea de parte civilă, chiar dacă, ulterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, poate fi socotită cauză de întrerupere a prescripției dreptului la acțiune. Analizând recursul se găsește nefondat. Potrivit art. 121 C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală, legea penală neprevăzând nimic însă în legătură cu acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, ceea ce înseamnă că aceasta rămâne în mod exclusiv supusă dreptului comun, respectiv Decretului nr. 167/1958.

Prin urmare, prescripția dreptului la acțiunea în răspunderea civilă delictuală, când fapta ilicită este infracțiune, nu urmează regulile stabilite cu privire la prescripția acțiunii penale, în dreptul actual operând principiul autonomiei prescripțiilor, ceea ce exclude, deci, calificarea sesizării organului de urmărire penală de către persoana vătămată ca act întrerupător al cursului prescripției civile în lipsa unei prevederi „in terminis” în legea penală și în Decretul nr. 167/1958, în acest sens.

Așa fiind, în mod legal, instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe atât în privința momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție – acela de la care recurenta a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de ea, respectiv data comunicării anulării protocoalelor de compensare – 9 martie 2009, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și aceea a împlinirii termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv - 9 martie 2004, încât, acțiunea formulată abia la 22 iunie 2009, s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție. Față de cele arătate, recursul este nefondat, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC T. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 228 din 11 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.