ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2241/2010

Prin acțiunea înregistrată

la Tribunalul Constanța, sub nr. 2895/118/2007, reclamantul D.Ș. a

chemat în judecată pe pârâta SC E. SRL Eforie Sud, solicitând obligarea

acesteia la plata sumei de 400.000 lei cu titlu de împrumut acordat în baza

contractului din 2 septembrie 2004 și a hotărârii A.G.A. din aceeași

dată, dobânda legală calculată conform O.G. nr. 9/2000 pe

perioada cuprinsă între 23 februarie 2007 și data plății

efective, evaluată provizoriu la 1.917,80 lei, cu cheltuieli de

judecată.

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul aceleiași instanțe sub nr. 8699/118/2007, reclamantul D.Ș.

a solicitat obligarea pârâtei SC E. SRL Eforie Sud la plata echivalentului în

lei la cursul B.N.R. de la data plății, a sumei de 435.000 euro, ce

reprezintă valoarea creditată de către reclamant în scopul

definitivării construcției hotelului „E.”, dobânda legală pentru

perioada cuprinsă între 15 martie 2007 și data plății

efective, evaluată provizoriu la suma de 51.631,72 lei, cu cheltuieli de

judecată.

Prin încheierea din 9 octombrie

2007, Tribunalul Constanța a dispus conexarea cauzelor, potrivit art. 163 C.

proc. civ., iar prin sentința civilă nr. 4887/COM din 16 decembrie

2009 a admis în parte acțiunile conexate.

În consecință, a obligat

pârâta la restituirea sumei de 100.000 euro în echivalent în lei la data

plății, reprezentând contravaloare împrumut acordat conform contractului

încheiat la 2 septembrie 2004, cu dobânda legală aferentă,

calculată conform O.G. nr. 9/2000 de la data punerii în întârziere (23

februarie 2007) și până la achitarea integrală a debitului.

S-a admis excepția

prescripția dreptului la acțiune în ce privește obligarea

pârâtei la restituirea creditărilor efectuate în perioada 2000 – 30 august

2002.

Pârâta a fost obligată la plata

sumei de 566.584,33 lei contravaloare creditări ulterioare anului 2002, cu

dobânda legală aferentă calculată conform O.G. nr. 9/2000,

începând cu data punerii în întârziere – 1 martie 2007 și până la

achitarea integrală.

Totodată, pârâta a fost

obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în 8.555,27 lei

onorariu avocat și 25.174,7 lei taxă de timbru și timbru judiciar,

precum și a onorariului de expertiză majorat, în cuantum de 700 lei.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că reclamantul

i-a împrumutat pârâtei la 2 septembrie 2004 suma de 100.000 euro pe o

durată de un an, înscrisul reprezentând chitanță de primire a

sumei, conform clauzelor exprese din contract, fără ca suma să-i

fie restituită și pe care pârâta o datorează în baza art. 969, art.

970, coroborat cu art. 1584 C. civ., împreună cu accesoriile, conform art.

1082, art. 1586 C. civ., coroborat cu art. 43 C. com.

În legătură cu suma de

435.000 euro s-a reținut că, în lipsa unor convenții a

asociaților privind modalitatea efectivă de creditare a societății

și termenul de rambursare, devin incidente dispozițiile art. 7 alin.

(2) Decretul nr. 167/1958 pentru creditările aferente perioadei 2000 – 30

august 2002, fiind înlăturate apărările privind întreruperea

cursului prescripției conform art. 16, deoarece recunoașterea a

operat după împlinirea termenului de 3 ani.

Părțile au declarat apel împotriva

acestei sentințe, soluționate prin decizia civilă nr. 85/COM din

15 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța, în sensul respingerii ca

nefondat a apelului reclamantului și admiterii apelului pârâtei, cu

consecința schimbării în parte a sentinței, în sensul

obligării pârâtei la restituirea sumei de 400.000 lei cu titlu de împrumut

acordat în baza contractului încheiat la 2 septembrie 2004, la plata sumei de

61.500 lei contravaloarea creditărilor efectuate în anul 2004, cu dobânda

legală aferentă, calculată conform O.G. nr. 9/2000 de la data

punerii în întârziere, 1 martie 2007 și până la achitarea

integrală a acestuia.

Pârâta a fost obligată la

8.555,27 lei onorariu avocat și 7.807 lei taxe de timbru în favoarea

reclamantului, cu cheltuieli de judecată în primă instanță,

fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Totodată, reclamantul a fost

obligat la 12.580 lei cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele deciziei s-au

reținut dispozițiile art. 129 alin. (6) conform cărora  judecătorii

hotărăsc numai asupra obiectului cererii, relativ la împrejurarea

că, deși reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de

400.000 lei, instanța a acordat suma de 100.000 euro.

Pe fond însă, au fost

menținute cele reținute de tribunal conform art. 969, art. 970 C.

civ., atunci când a înlăturat susținerea pârâtei potrivit cu care

suma din contractul de împrumut a reprezentat, de fapt, aportul reclamantului

la capitalul social.

Curtea a reținut, cu privire la

sumele solicitate de reclamant cu titlu de creditare că, tribunalul i-a acordat

reclamantului o sumă mai mare decât cea solicitată prin acțiune.

Astfel, suma de 566.584,33 lei a

fost stabilită printr-o expertiză ca reprezentând creditări pe

perioada 20 august 2001 – 29 august 2007, ori, reclamantul a solicitat

contravaloarea acestora doar pe perioada 2000-2004.

Cum pentru creditările

efectuate până la data de 30 august 2002 excepția prescripției a

fost corect aplicată, Curtea a reținut că pârâta mai

datorează reclamantului doar suma de 61.500 lei reprezentând

creditări efectuate în perioada 15 octombrie 2004 – 11 noiembrie 2004, cu dobânda

legală aferentă, calculată potrivit O.G. nr. 9/2000, începând cu

data punerii în întârziere și până la plata integrală a

debitului.

În ceea ce privește apelul reclamantei,

pentru motivele expuse în analizarea cererii conexe prin care acesta a solicitat

suma de 435.000 euro, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei reclamantul a

declarat recurs, solicitând modificarea acesteia în parte, în sensul admiterii

apelului formulat de reclamant și admiterii în parte a apelului pârâtei.

Pe cale de consecință, solicită schimbarea în parte a

sentinței, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de

400.000 lei cu titlu de împrumut acordat conform contractului încheiat la 2

septembrie 2004 și totodată, obligării acesteia la plata sumei

de 858.997,67 lei reprezentând diferența dintre suma de 1.425.582 lei

(echivalentul sumei de 435.000 euro la data promovării acțiunii)

și suma de 566.584,33 lei acordată de prima instanță. Totodată,

solicită obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente debitului

de 858.997,67 lei calculate conform O.G. nr. 9/2000, începând cu 1 martie 2007

– data punerii în întârziere și până la achitarea integrală, cu

cheltuieli de judecată.

În subsidiar, cererea recurentei

vizează modificarea doar a cuantumului sumei din cererea conexă,

solicitând suma de 183.920,63 lei, ca diferență dintre cea

stabilită prin expertiză pentru întreaga perioadă de creditare,

566.584,33 lei, și suma de 382.663,70 lei prescrisă.

Recurenta critică decizia

pronunțată în apel sub următoarele aspecte:

dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 vizând întreruperea

cursului prescripției, prin ignorarea efectelor recognitive ale procesului-verbal

din 30 august 2005 prin care pârâta, prin reprezentanții săi, a recunoscut

investițiile reclamantului din perioada 2000-2004, în valoare de 435.000 euro.

baza cărora instanțele și-au fundamentat soluțiile nu poate

constitui proba supremă, deoarece se bazează exclusiv pe

contabilitatea pârâtei, care nu s-a ținut în mod corespunzător,

astfel încât prevalează recunoașterea reprezentanților pârâtei,

din actul datat 30 august 2005.

Sub aspectul cererilor formulate în

subsidiar, recurenta critică decizia din apel pe motivul că a exclus

din calculul sumei creditate și neprescrise, perioada 30 august 2002 –

2004, solicitând obligarea pârâtei la suma de 183.920,63 lei, ca diferență

dintre suma totală stabilită prin raportul de expertiză,

566.584,33 lei, și cea apreciată fiind prescrisă pentru perioada

2000 – 30 august 2002, respectiv 382.663,70 lei.

Prin întâmpinarea înregistrată

la 14 mai 2010, intimata SC E. SRL a solicitat respingerea recursului și

menținerea obligării sale la plata sumei de 61.500 lei, iar ca

prescrise celelalte sume solicitate prin acțiune, respectiv ca fiind

ulterioare perioadei indicate în acțiune.

Analizând recursul prin prisma

motivelor invocate se vor reține următoarele:

Dezlegările în drept ale instanței

din apel sunt corecte, cu privire la aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a) din

Decretul nr. 167/1958, în speță.

Astfel, în privința

creditărilor pentru edificarea hotelului „E.” și care au avut loc în

mod succesiv, fără ca părțile să prevadă termenul

de restituire, s-a stabilit corect incidența art. 7 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958, conform căruia prescripția începe să curgă de

la data nașterii raportului de drept, restituirea putându-se cere în

termen de trei ani de la data încheierii fiecărui contract de împrumut, în

acord cu art. 3 din actul normativ menționat.

Prin urmare, efectele recognitive

ale procesului verbal din 30 august 2005 nu se pot produce, prin raportare la

data promovării acțiunii, actul de recunoaștere fiind efectuat

după împlinirea termenului de prescripție, al cărui curs nu a

fost întrerupt, așa cum în mod neîntemeiat susține recurenta.

Din această perspectivă,

statuările instanțe conform cărora sunt prescrise

pretențiile reclamantei pentru creditările efectuate în perioada 20

august 2001 – 30 august 2002 sunt corecte, reclamantul fiind îndreptățit

doar la cele ulterioare acestei perioade.

Cuantumul sumelor pe care

reclamantul le are de încasat de la pârâtă reprezentând contravaloarea

creditărilor se impune însă a fi clarificat.

Astfel, pentru a se stabili

dacă în perioada 30 august 2002 – 2004 recurentul a efectuat

operațiuni de creditare a societății pârâte, și care este

cuantumul total al acestora, urmează ca instanța de apel să

administreze noi probe, ori să le suplimenteze pe cele deja administrate.

În mod întemeiat recurentul

evocă această perioadă, precum și faptul că din

totalul sumei cu care s-a reținut în apel că reclamantul a creditat

societatea, în cuantum de 566.584,33 lei, scăzând suma reținută

ca fiind prescrisă - 382.663,70 lei – rezultă o diferență

de 183.920,63 lei care nu a fost suficient clarificată din care anume

creditări provine.

Această diferență, în

sumă de 183.920,63 lei este invocată, de altfel, de însăși

pârâta în memoriul cuprinzând motivele de apel, ca sumă efectiv

datorată ca diferență dintre total creditări și sume

prescrise.

În consecință,

reținând dispozițiile art. 304 pct. 9, raportat la art. 312 alin. (3)

C. proc. civ., care reglementează casarea hotărârii atacate atunci

când modificarea nu este posibilă fiind necesară administrarea de

probe noi, se va admite recursul reclamantului, cu consecința casării

deciziei nr. 85 din 15 iulie 2009 a Curții de Apel Constanța și

trimiterii spre rejudecare în limitele precizate, reținând că

raportul juridic întemeiat pe contractul de împrumut din 2 septembrie 2004,

care a făcut obiectul dosarului nr. 2895/118/2007 a fost dezlegat în mod

irevocabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul D.Ș. împotriva deciziei nr. 85 din 15 iulie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal,

pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.