ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3963/2006

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3963/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Deliberând asupra recursului

de față,

Reclamanta SC C.S. SA, în

prezent SC T.H.R.M.N. SA, cu sediul în Eforie Sud, a solicitat obligarea

pârâtei SC D. SRL Eforie Sud la plata sumei de 262.051.000 lei contravaloarea

sumei minime garantate pe anul 2000 și a sumei de 503.137.920 lei penalități de

întârziere rezultate din executarea necorespunzătoare a clauzelor din

contractele de asociere în participațiune nr. 869/1996 și nr. 871/1996

încheiate pentru hotelurile O. și F.

Motivându-și cererea,

reclamanta arată că pârâta s-a obligat prin contractele de asociere să

plătească la termen suma minimă garantată anual reactualizată cu rata inflației

și potrivit art. 6 pct. 5 din contract se datorează penalități de 0,5 % pe zi

de întârziere.

Pârâta-reclamantă SC D. SRL

a solicitat să se instituie un drept de retenție asupra hotelurilor O. ȘI F.

până la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea investițiilor și

reparațiilor efectuate la cele două hoteluri. Cauzele au fost conexate la data

de 14 noiembrie 2002.

Reclamanta SC C.S. SA a

solicitat obligarea pârâtei SC D. SRL la plata sumei de 33.725.000 lei reactualizată

în raport de rata inflației pentru suma minimă garantată aferentă anului 2002.

Tribunalul Constanța, prin

sentința civilă nr. 9409 din 12 decembrie 2003, a respins acțiunea reclamantei,

a admis acțiunea conexă a pârâtei SC D. SRL și acțiunea conexă a reclamantei SC

C.S. SA.

A fost obligată pârâta SC D.

SRL la plata către reclamantă a sumei de 181.492.000 lei despăgubiri civile și

a sumei de 11.624.000 lei cheltuieli de judecată. S-a constatat că reclamanta

are un drept de retenție asupra activelor hotel O. și F., proprietatea

reclamantei până la plata contravalorii îmbunătățirilor și investițiilor

realizate.

Pentru a pronunța această

sentință instanța de fond a reținut că pe anul 2000 s-a plătit suma minimă

datorată iar pe 2002 se datorează 181.492.000 lei conform calculului

expertizei. În privința reparațiilor, îmbunătățirilor și investițiilor, acestea

au fost apreciate ca necesare și utile deoarece au întreținut starea tehnică a

construcției sporindu-i gradul de confort și fiind realizate cu acordul proprietarului.

Valoarea investițiilor a

fost stabilită la suma de 6.215.000.000 lei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta SC C.S. SA susținând că, în mod greșit au fost

înlăturate obiecțiunile la expertiză, fără nici o motivare.

Se arată că, pe anii 2000 și

2002, nu putea fi calculată suma minimă garantată deoarece în contractele

încheiate s-a prevăzut ca aceasta să fie stabilită prin actualizarea sumei

minime aferente anului 1996, în raport de rata inflației; sumele achitate

pentru anii 1996-1999 nu mai puteau fi rediscutate și doar compensate cu

eventualele sume achitate în plus dar pârâta nu a formulat o asemenea cerere.

Referitor la dreptul de

retenție s-a apreciat că, din eroare au fost cuprinse și lucrări de întreținere

care reveneau exclusiv utilizatorului, în valoare de 116.476.126 lei,

nerecepționate de reclamantă.

Într-o primă soluționare a

apelului, Curtea de Apel Constanța a respins, ca nefondat, apelul însă decizia

a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție apreciindu-se că nu s-a ținut

cont de prevederile capitolului V art. 7 alin. (9) din contract care reglementa

situația unui eventual drept de retenție.

Rejudecând, Curtea de Apel

Constanța, prin decizia nr. 67 din 16 martie 2006, a admis apelul reclamantei

SC T.H.R.M.N. SA, a schimbat în parte sentința civilă nr. 9409/2003 a

Tribunalului Constanța admițând acțiunea principală și obligând-o pe pârâtă la

plata către reclamantă a sumei de 15.306 lei reprezentând suma minimă garantată

aferentă anului 2000 și 108.756 lei penalități de întârziere. Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a reținut că, în mod

greșit a fost acceptată expertiza al cărei calcul excede obiectului cauzei și

că nu se mai pot pune în discuție sumele achitate pentru perioada 1996 - 1999.

Actele adiționale au putere

de lege între părți iar acestea nu au convenit ca actualizarea să vizeze numai

o parte din suma minimă garantată.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 7 alin. (9), acest text se referă doar la lucrările efectuate

de pârâtă conform caietului de sarcini, respectiv la lucrărule de conservare.

Decizia a fost atacată cu

recurs de către ambele părți.

Reclamanta invocă motivele

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susține că, în mod greșit

instanța de apel nu a ținut seama de dispozițiile art. 7 alin. (9) din

contract, care stabilește că investițiile imobiliare efectuate pe cheltuiala

proprie a asociatului pentru lucrări de amenajare, extindere, modernizare și

intimizare se consideră amortizate la încetarea termenului contractual,

rămânând în proprietatea SC C.S. SA iar asociatul nu are un drept de retenție

asupra spațiului.

Nedându-se relevanță acestei

reglementări contractuale, se susține că a fost încălcat principiul

obligativității prevederilor contractuale prevăzut în art. 969 C. civ.

Se mai arată că prin acordul

dat în vederea efectuării lucrărilor, reclamanta nu s-a obligat în nici un mod

la plata acestor lucrări.

Pârâta invocă motive de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susține că, în mod

greșit a fost obligată la plata unor penalități în valoare de 108.746 lei

încălcându-se dispozițiile art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002 care prevăd că

totalul penalităților nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

Se mai arată că limitarea

dreptului de retenție la suma de 175.860 lei reprezentând construcția

restaurantului este greșită în opinia recurentei-pârâte.

Recursurile sunt fondate

pentru considerentele următoare:

În ceea ce privește recursul

reclamantei se constată că instanța de apel nu a ținut seama de dispozițiile art.

7 alin. (9) din contractul încheiat între părți care reglementează situația

investițiilor imobiliare efectuate pentru amenajare, extindere, modernizare și

intimizare. De comun acord părțile au stabilit că aceste lucrări rămând în

proprietatea reclamantei considerându-se amortizate la data încetării

termenului contractului. De asemenea, părțile au prevăzut, în același text că

pârâta, care a efectuat aceste lucrări nu are un drept de retenție asupra

spațiului.

Față de această stipulație

extrem de clară, ce se referă la toate tipurile de lucrări și în care se

încadrează cele efectuate de pârâtă, în mod greșit a fost instituit un drept de

retenție în favoarea pârâtei asupra spațiului.

Încălcarea dispozițiilor art.

7 alin. (9) din contract reprezintă o aplicare greșită a legii părților, așa

cum este considerat contractul, conform art. 969 C. civ.

Pentru aceste considerente

va fi admis recursul reclamantei și se va modifica decizia în sensul că va fi

respins capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenție.

Și recursul pârâtei este

fondat, însă pentru următoarele motive:

Obligarea pârâtei la plata

unor penalități ce depășesc valoarea sumei încalcă dispozițiile art. 4 pct. 3

din Legea nr. 469/2002 care prevăd că penalitățile nu pot depăși cuantumul

sumei asupra căreia sunt calculate.

Celelalte critici

referitoare la dreptul de retenție și limitarea lui numai la suma de 175.860

lei nu sunt întemeiate având în vedere argumentele ce au fost exprese cu

privire la interdicția expresă a constituirii unui drept de retenție stabilită

de părți, prin contract în art. 7 alin. (9).

Va fi admis și recursul

pârâtei modificându-se decizia în sensul obligării pârâtei numai la suma de 15.306

lei penalități, în loc de 108.746 lei.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale deciziei privind obligarea la plata sumei minime garantate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta SC T.H.R.M.N. SA Eforie Nord (fostă SC C.S. SA) și pârâta SC D.

SRL Eforie Sud.

Modifică decizia nr. 67 com

din 16 martie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

de contencios administrativ și fiscal, în sensul că obligă pârâta la plata

sumei de 15.306 lei penalități de întârziere în loc de 108.746 lei.

Respinge capătul de cerere

privind instituirea dreptului de retenție.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei privind obligarea la plata sumei minime garantate,

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi 5 decembrie 2006.