ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3963/2006

Deliberând asupra recursului de față, Reclamanta SC C.S. SA, în prezent SC T.H.R.M.N. SA, cu sediul în Eforie Sud, a solicitat obligarea pârâtei SC D. SRL Eforie Sud la plata sumei de 262.051.000 lei contravaloarea sumei minime garantate pe anul 2000 și a sumei de 503.137.920 lei penalități de întârziere rezultate din executarea necorespunzătoare a clauzelor din contractele de asociere în participațiune nr. 869/1996 și nr. 871/1996 încheiate pentru hotelurile O. și F. Motivându-și cererea, reclamanta arată că pârâta s-a obligat prin contractele de asociere să plătească la termen suma minimă garantată anual reactualizată cu rata inflației și potrivit art. 6 pct. 5 din contract se datorează penalități de 0,5 % pe zi de întârziere.

Pârâta-reclamantă SC D. SRL a solicitat să se instituie un drept de retenție asupra hotelurilor O. ȘI F. până la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea investițiilor și reparațiilor efectuate la cele două hoteluri. Cauzele au fost conexate la data de 14 noiembrie 2002. Reclamanta SC C.S. SA a solicitat obligarea pârâtei SC D. SRL la plata sumei de 33.725.000 lei reactualizată în raport de rata inflației pentru suma minimă garantată aferentă anului 2002. Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 9409 din 12 decembrie 2003, a respins acțiunea reclamantei, a admis acțiunea conexă a pârâtei SC D. SRL și acțiunea conexă a reclamantei SC C.S. SA. A fost obligată pârâta SC D. SRL la plata către reclamantă a sumei de 181.492.000 lei despăgubiri civile și a sumei de 11.624.000 lei cheltuieli de judecată.

S-a constatat că reclamanta are un drept de retenție asupra activelor hotel O. și F., proprietatea reclamantei până la plata contravalorii îmbunătățirilor și investițiilor realizate. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că pe anul 2000 s-a plătit suma minimă datorată iar pe 2002 se datorează 181.492.000 lei conform calculului expertizei. În privința reparațiilor, îmbunătățirilor și investițiilor, acestea au fost apreciate ca necesare și utile deoarece au întreținut starea tehnică a construcției sporindu-i gradul de confort și fiind realizate cu acordul proprietarului. Valoarea investițiilor a fost stabilită la suma de 6.215.000.000 lei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC C.S.

SA susținând că, în mod greșit au fost înlăturate obiecțiunile la expertiză, fără nici o motivare. Se arată că, pe anii 2000 și 2002, nu putea fi calculată suma minimă garantată deoarece în contractele încheiate s-a prevăzut ca aceasta să fie stabilită prin actualizarea sumei minime aferente anului 1996, în raport de rata inflației; sumele achitate pentru anii 1996-1999 nu mai puteau fi rediscutate și doar compensate cu eventualele sume achitate în plus dar pârâta nu a formulat o asemenea cerere. Referitor la dreptul de retenție s-a apreciat că, din eroare au fost cuprinse și lucrări de întreținere care reveneau exclusiv utilizatorului, în valoare de 116.476.126 lei, nerecepționate de reclamantă.

Într-o primă soluționare a apelului, Curtea de Apel Constanța a respins, ca nefondat, apelul însă decizia a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție apreciindu-se că nu s-a ținut cont de prevederile capitolului V art. 7 alin. (9) din contract care reglementa situația unui eventual drept de retenție. Rejudecând, Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 67 din 16 martie 2006, a admis apelul reclamantei SC T.H.R.M.N. SA, a schimbat în parte sentința civilă nr. 9409/2003 a Tribunalului Constanța admițând acțiunea principală și obligând-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 15.306 lei reprezentând suma minimă garantată aferentă anului 2000 și 108.756 lei penalități de întârziere.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. S-a reținut că, în mod greșit a fost acceptată expertiza al cărei calcul excede obiectului cauzei și că nu se mai pot pune în discuție sumele achitate pentru perioada 1996 - 1999. Actele adiționale au putere de lege între părți iar acestea nu au convenit ca actualizarea să vizeze numai o parte din suma minimă garantată. În ceea ce privește dispozițiile art. 7 alin. (9), acest text se referă doar la lucrările efectuate de pârâtă conform caietului de sarcini, respectiv la lucrărule de conservare. Decizia a fost atacată cu recurs de către ambele părți. Reclamanta invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

și susține că, în mod greșit instanța de apel nu a ținut seama de dispozițiile art. 7 alin. (9) din contract, care stabilește că investițiile imobiliare efectuate pe cheltuiala proprie a asociatului pentru lucrări de amenajare, extindere, modernizare și intimizare se consideră amortizate la încetarea termenului contractual, rămânând în proprietatea SC C.S. SA iar asociatul nu are un drept de retenție asupra spațiului. Nedându-se relevanță acestei reglementări contractuale, se susține că a fost încălcat principiul obligativității prevederilor contractuale prevăzut în art. 969 C. civ. Se mai arată că prin acordul dat în vederea efectuării lucrărilor, reclamanta nu s-a obligat în nici un mod la plata acestor lucrări.

Pârâta invocă motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susține că, în mod greșit a fost obligată la plata unor penalități în valoare de 108.746 lei încălcându-se dispozițiile art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002 care prevăd că totalul penalităților nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. Se mai arată că limitarea dreptului de retenție la suma de 175.860 lei reprezentând construcția restaurantului este greșită în opinia recurentei-pârâte. Recursurile sunt fondate pentru considerentele următoare: În ceea ce privește recursul reclamantei se constată că instanța de apel nu a ținut seama de dispozițiile art. 7 alin. (9) din contractul încheiat între părți care reglementează situația investițiilor imobiliare efectuate pentru amenajare, extindere, modernizare și intimizare.

De comun acord părțile au stabilit că aceste lucrări rămând în proprietatea reclamantei considerându-se amortizate la data încetării termenului contractului. De asemenea, părțile au prevăzut, în același text că pârâta, care a efectuat aceste lucrări nu are un drept de retenție asupra spațiului. Față de această stipulație extrem de clară, ce se referă la toate tipurile de lucrări și în care se încadrează cele efectuate de pârâtă, în mod greșit a fost instituit un drept de retenție în favoarea pârâtei asupra spațiului. Încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (9) din contract reprezintă o aplicare greșită a legii părților, așa cum este considerat contractul, conform art. 969 C. civ. Pentru aceste considerente va fi admis recursul reclamantei și se va modifica decizia în sensul că va fi respins capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenție.

Și recursul pârâtei este fondat, însă pentru următoarele motive: Obligarea pârâtei la plata unor penalități ce depășesc valoarea sumei încalcă dispozițiile art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002 care prevăd că penalitățile nu pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. Celelalte critici referitoare la dreptul de retenție și limitarea lui numai la suma de 175.860 lei nu sunt întemeiate având în vedere argumentele ce au fost exprese cu privire la interdicția expresă a constituirii unui drept de retenție stabilită de părți, prin contract în art. 7 alin. (9). Va fi admis și recursul pârâtei modificându-se decizia în sensul obligării pârâtei numai la suma de 15.306 lei penalități, în loc de 108.746 lei.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei privind obligarea la plata sumei minime garantate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC T.H.R.M.N. SA Eforie Nord (fostă SC C.S. SA) și pârâta SC D. SRL Eforie Sud. Modifică decizia nr. 67 com din 16 martie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 15.306 lei penalități de întârziere în loc de 108.746 lei. Respinge capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenție. Menține celelalte dispoziții ale deciziei privind obligarea la plata sumei minime garantate, Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 5 decembrie 2006.