ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3088/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3088/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr.

4887/COM din 16 octombrie 2008, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunile

conexe formulate de reclamantul S.D. fiind obligată pârâta SC E. SRL, la

restituirea sumei de 100.000 euro în echivalent în RON de la data plații,

reprezentând contravaloare împrumut acordat conform contractului încheiat la 2

septembrie 2004, cu dobânda legală aferentă, calculată conform O.G. nr. 9/2000

de la data punerii în întârziere (23 februarie 2007) și până la achitarea

integrală a debitului.

A fost admisă

excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește obligarea pârâtei la

restituirea creditelor efectuate în perioada 2000 - 30 august 2002.

Pârâta SC E. SRL a

fost obligată la plata sumei de 566.584,33 RON contravaloarea creditării

ulterioare anului 2002, cu dobânda legală aferentă, calculată conform O.G.

9/2000, începând cu data punerii în întârziere - 1 martie 2007 și până la

achitarea integrală.

A mai fost obligată

pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând în 8.555,27 RON onorariu avocat

și 25.174,7 RON taxă de timbru și timbru judiciar, precum și a onorariului de

expertiză majorat, în cuantum de 700 RON.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul i-a împrumutat

pârâtei la data de 2 septembrie 2004 suma de 100.000 euro pe o durată de un an,

înscrisul reprezentând chitanță de primire a sumei, conform clauzelor exprese

din contract, fără ca suma să-i fie restituită și pe care pârâta o datorează în

baza art. 969, 970 coroborat cu art. 1584 C. civ., împreună cu accesoriile,

conform art. 1082, 1586 C. civ., coroborat cu art. 43 C. com.

Prin Decizia civilă

nr. 85/com din 15 iulie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantul S.D. și a admis apelul declarat de pârâta SC E.

SRL, schimbând în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta către

reclamant la restituirea sumei de 400.000 RON cu titlu de împrumut acordat

conform contractului încheiat la 02 septembrie 2004.

A obligat pârâta la

plata sumei de 81.500 RON către reclamant reprezentând contravaloarea

creditărilor efectuate în perioada anului 2004, precum și la plata dobânzii

legale aferentă debitului de 61.500 RON calculată conform O.G. nr. 9/2000, cu

începere de la data punerii în întârziere (01 martie 2007) și până la achitarea

integrală a acestuia.

A mai obligat pârâta

la plata cheltuielilor de judecată către reclamant - 8.555,27 RON onorariu

avocat și 7.807 RON taxă timbru și timbru judiciar, menținând celelalte

dispoziții din hotărâre, cu obligarea reclamantului la plata sumei de 12.580

RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de pârâta în apel.

Această decizie a

fost recurată de către reclamantul S.D., Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 2241 din 15 iunie 2010 a admis recursul,

a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel

Constanța, reținând că, dezlegările în drept ale instanței de apel sunt

corecte, cu privire la aplicarea art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

în speță și că, din aceasta perspectivă, statuările instanței de apel, conform

cărora, sunt prescrise pretențiile reclamantului pentru creditele efectuate în

perioada 20 august 2001 - 30 august 2002 sunt corecte, acesta fiind îndreptățit

doar la cele ulterioare acestei perioade.

După casarea cu

trimitere Curtea de Apel Constanța a completat probatoriul administrat în cauză

cu expertiză contabilă, interogatoriul părților, înscrisuri produse cu ocazia

executării silite efectuate împotriva SC E. SRL, contract de credit nr. 31/2002

și act adițional nr. 3/2003.

Curtea de Apei

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia civilă nr. 92 din 11 iunie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat

de către reclamantul S.D. și a admis apelul formulat de către pârâta SC E. SRL.

A schimbat în parte

hotărârea apelată în sensul ca a obligat pârâta la restituirea sumei de 400.000

RON, cu titlu de împrumut acordat conform contractului încheiat la data de 2

martie 2004, precum și la plata sumei de 64.180 RON, reprezentând

contravaloarea creditării efectuată în perioada 30 august 2002 - 31 decembrie

2004.

A obligat pârâta la

plata dobânzii legale aferentă debitului de 64.180 RON, calculată conform O.G.

nr. 9/2000, cu începere de la 1 martie 2002 și până la achitarea sa integrală,

precum și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de

8.555,27 RON, onorariu avocat și 7.807 RON taxă timbru.

A menținut celelalte

dispoziții ale primei instanțe, obligând reclamantul la plata către pârâtă a

sumei de 18.580 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de pârâtă în

apel și după casarea cu trimitere.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel Constanța a apreciat că nu se pot reține apărările

apelantului-reclamant, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 435.000

euro cu titlu de creditări realizate către societate, în condițiile în care,

aceste pretenții nu au suport în întregul material probatoriu administrat în cauză.

În ceea ce privește

admiterea apelului formulat de către pârâta SC E. SRL, instanța de apel a avut

în vedere împrejurarea că reclamantul prin cererea de chemare în judecată

principală, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000

RON cu titlu de împrumut acordat și nerambursat, și nu obligarea la restituirea

sumei de 100.000 euro, așa cum greșit a reținut instanța de fond, încălcând

astfel principiul disponibilității.

Împotriva acestei

decizii, reclamantul S.D. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în

parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă și

admiterea apelului astfel cum a fost formulat de reclamant.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă în esență la faptul că, instanța de apel a

interpretat greșit procesul-verbal din 30 august 2005, schimbând natura și

înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât procesul-verbal recognitiv

face proba existenței creditării societății, fiind însușit de părți,

necontestat din punct de vedere formal, iar legislația în vigoare nu prevede

condiții de validitate solemne sau alte condiții pentru probarea creditării

unei societăți de către un asociat, astfel că, reținerea concluziilor

raportului de expertiză peste acest înscris nu înseamnă altceva decât o

încălcare a dispozițiilor art. 969 C. civ.

O altă critică

vizează faptul că hotărârea pronunțată conține o motivare contradictorie având

în vedere că nu se poate reține pe de o parte, că valoarea totală a

investițiilor este de 247.209 RON, iar pe de altă parte că acțiunea

reclamantului este neîntemeiată, întrucât s-a făcut dovada unui credit

contractat de societate pentru construcția și amenajarea hotelului în cuantum de

214.630 euro.

Mai susține

recurentul că, hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal, întrucât nu

pot fi reținute în exclusivitate sumele prezentate în expertizele contabile ca

reprezentând creditările realizate de acesta către pârâtă, având în vedere că

există nenumărate neregularități cu privire la contabilitatea societății

pârâte.

Recurentul susține

că, soluția instanței de apel referitoare la cheltuielile de judecată acordate

intimatei nu este motivată, astfel că nu se poate verifica dacă instanța a

făcut o corectă aplicare a art. 276 C. proc. civ.

Analizând criticile

aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte

constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamantul

S.D. să fie respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

motivul de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., potrivit

căruia, recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată, instanța

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, se constată că, critica

formulată pe acest aspect este nefondată.

În raport de pretinsa

incidență în cauză a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că,

procesul-verbal din 30 august 2005, invocat de recurent nu este un act

recognitiv, în sensul art. 1189 C. civ., astfel ca, în lipsa actului primordial

nu face dovada deplină raportului juridic debitor în sensul pretins, ci

reprezintă doar un început de dovadă scrisă care trebuia completat, din punct

de vedere probator cu alte mijloace de probă.

Astfel, teza

susținută de recurent în sensul schimbării înțelesului și naturii sale juridice

nu are fundament, având în vedere că instanța de apel învestită cu rejudecarea

pricinii după casare, a coroborat întregul probatoriu administrat în cauză și a

constatat că nu este dovedită obligația de plată pentru întreaga sumă de

435.000 euro solicitată.

În acest context, se

reține că, singura probă care atestă care sunt sumele cu care recurentul a

creditat pârâta SC E. SRL, în perioada 30 august 2002 - 2004 este raportul de

expertiză contabilă dispus în cauză care nu a fost contestat de niciuna dintre

părți, iar împrejurarea că instanța nu a dat o valoare probatorie determinantă

acestui înscris nu echivalează cu o schimbare a naturii și înțelesului actului

recognitiv, acesta neavând valoarea celor prevăzute de dispozițiile art. 1189

C. civ.

Astfel, înscrisul

invocat de către recurent nu poate institui nicio obligație de plată directă în

sarcina societății pârâte, sumele ce reprezintă creditările efective realizate

de reclamant către societate fiind doar cele evidențiate de expertiza dispusă

în cauză.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea

prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurentul nu le-a citat

și nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în

motivul de nelegalitate invocat.

În acest sens,

recurentul susține că, considerentele hotărârii relevă o motivare

contradictorie, întrucât nu se poate reține faptul că, valoarea totală a

investițiilor este de 247.209 RON, iar pe de altă parte că acțiunea

reclamantului este neîntemeiată, întrucât s-a făcut dovada unui credit

contractat de societate pentru construcția și amenajarea hotelului în cuantum

de 214.630 euro.

Din perspectiva

motivului de recurs invocat, această critică nu poate fi reținută, deoarece din

expertiza contabilă întocmită în cauză de către instanța de trimitere, expertul

contabil menționează că sporul de valoare înregistrat de construcție în

perioada 30 august 2002 - 31 decembrie 2004 este de 247.209 RON, iar aceste

considerente au fost redate în motivarea hotărârii, ca urmare a unor concluzii

de specialitate cuprinse în raportul de expertiză, la efectuarea căruia au luat

parte pe lângă expertul judiciar desemnat de către instanță și experții

desemnați de părți.

În raport cu această

situație, se constată că prin considerentele deciziei criticate se cuprind

motivele pe care se sprijină în sensul că instanța de apel a răspuns criticilor

care au fost formulate de apelant în cadrul controlului de netemeinicie și

nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub acest

aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele

dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că,

"hotărârea cuprinde motive contradictorii" și prin urmare, critica nu

va fi reținută.

Motivul prevăzut de

art. 304 pot. 9 C. proc. civ. poate fi invocat în recurs pentru a solicita

modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când aceasta este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, se constată că nu poate fi primită critica

recurentului, potrivit căreia, nu pot fi reținute în exclusivitate sumele

prezentate în expertizele contabile ca reprezentând creditările realizate de

acesta către pârâtă, întrucât există nenumărate neregularități privind

contabilitatea societății pârâte.

Aceasta deoarece,

toate sumele de bani cu care asociații pârâtei au înțeles să crediteze

societatea au fost evidențiate în contabilitatea societății, documentele

respective au fost avute în vedere de către experți, astfel că neregularitățile

invocate pot conduce cel mult la aplicarea unor sancțiuni fie contravenționale,

în condițiile în care, reclamantul avea calitatea nu numai de asociat, ci și de

administrator al societății, sens în care acesta nu își putea invoca astfel,

propria culpă în ceea ce plivește obligațiile sale legale.

În ceea ce privește

susținerea recurentului, potrivit căreia, soluția instanței apel referitoare la

cheltuielile de judecată acordate intimatei este nemotivată, întrucât nu se

poate verifica dacă instanța a făcut o corectă aplicare a art. 276 C. proc.

civ., se constată că este nefondată, având în vedere că, reclamantul a fost

obligat la plata către pârâtă a sumei de 18.580 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată, în condițiile în care, apelul reclamantului a fost respins, iar

apelul pârâtei a fost admis în parte, astfel că în mod corect a apreciat

instanța de fond că reclamantul, fiind partea căzută în pretenții să achite, în

parte cheltuielile suportate de pârâtă, respectiv, taxa judiciară de timbru în

sumă de 12.580 RON cu ocazia soluționării apelului înainte de casare și suma de

9.000 RON cu titlu de onorariu de avocat, cu prilejul soluționării apelului

după casare.

În acest context,

față de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

susținerile recurentului vizează greșita stabilire a situației de fapt sau

interpretarea probatoriilor administrate în cauză, aspecte ce nu mai pot face

obiectul analizei în această fază procesuală, având în vedere caracterul

nedevolutiv al recursului și împrejurarea că reclamantul a avut la dispoziție

calea de atac a apelului, în care toate chestiunile invocate au fost puse în

discuție și soluționate.

În concluzie, față de

cele ce preced, cu sublinierea că prin motivele de recurs, în realitate s-a

urmărit să se repună în discuție mijloacele de probă și de apărare și că aceste

chestiuni țin de temeinicie și nu de nelegalitate, Înalta Curte, conform art.

312 C. proc. civ. respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva Deciziei civile nr. 92 din 11

iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2013.

Procesat de GGC - GV