ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3088/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința nr. 4887/COM din 16 octombrie 2008, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunile conexe formulate de reclamantul S.D. fiind obligată pârâta SC E. SRL, la restituirea sumei de 100.000 euro în echivalent în RON de la data plații, reprezentând contravaloare împrumut acordat conform contractului încheiat la 2 septembrie 2004, cu dobânda legală aferentă, calculată conform O.G. nr. 9/2000 de la data punerii în întârziere (23 februarie 2007) și până la achitarea integrală a debitului. A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește obligarea pârâtei la restituirea creditelor efectuate în perioada 2000 - 30 august 2002. Pârâta SC E. SRL a fost obligată la plata sumei de 566.584,33 RON contravaloarea creditării ulterioare anului 2002, cu dobânda legală aferentă, calculată conform O.G.

9/2000, începând cu data punerii în întârziere - 1 martie 2007 și până la achitarea integrală. A mai fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând în 8.555,27 RON onorariu avocat și 25.174,7 RON taxă de timbru și timbru judiciar, precum și a onorariului de expertiză majorat, în cuantum de 700 RON. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul i-a împrumutat pârâtei la data de 2 septembrie 2004 suma de 100.000 euro pe o durată de un an, înscrisul reprezentând chitanță de primire a sumei, conform clauzelor exprese din contract, fără ca suma să-i fie restituită și pe care pârâta o datorează în baza art. 969, 970 coroborat cu art. 1584 C. civ., împreună cu accesoriile, conform art. 1082, 1586 C. civ., coroborat cu art. 43 C. com.

Prin Decizia civilă nr. 85/com din 15 iulie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.D. și a admis apelul declarat de pârâta SC E. SRL, schimbând în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta către reclamant la restituirea sumei de 400.000 RON cu titlu de împrumut acordat conform contractului încheiat la 02 septembrie 2004. A obligat pârâta la plata sumei de 81.500 RON către reclamant reprezentând contravaloarea creditărilor efectuate în perioada anului 2004, precum și la plata dobânzii legale aferentă debitului de 61.500 RON calculată conform O.G. nr. 9/2000, cu începere de la data punerii în întârziere (01 martie 2007) și până la achitarea integrală a acestuia.

A mai obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant - 8.555,27 RON onorariu avocat și 7.807 RON taxă timbru și timbru judiciar, menținând celelalte dispoziții din hotărâre, cu obligarea reclamantului la plata sumei de 12.580 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de pârâta în apel.

Această decizie a fost recurată de către reclamantul S.D., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 2241 din 15 iunie 2010 a admis recursul, a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Constanța, reținând că, dezlegările în drept ale instanței de apel sunt corecte, cu privire la aplicarea art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în speță și că, din aceasta perspectivă, statuările instanței de apel, conform cărora, sunt prescrise pretențiile reclamantului pentru creditele efectuate în perioada 20 august 2001 - 30 august 2002 sunt corecte, acesta fiind îndreptățit doar la cele ulterioare acestei perioade. După casarea cu trimitere Curtea de Apel Constanța a completat probatoriul administrat în cauză cu expertiză contabilă, interogatoriul părților, înscrisuri produse cu ocazia executării silite efectuate împotriva SC E. SRL, contract de credit nr. 31/2002 și act adițional nr. 3/2003.

Curtea de Apei Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 92 din 11 iunie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamantul S.D. și a admis apelul formulat de către pârâta SC E. SRL. A schimbat în parte hotărârea apelată în sensul ca a obligat pârâta la restituirea sumei de 400.000 RON, cu titlu de împrumut acordat conform contractului încheiat la data de 2 martie 2004, precum și la plata sumei de 64.180 RON, reprezentând contravaloarea creditării efectuată în perioada 30 august 2002 - 31 decembrie 2004. A obligat pârâta la plata dobânzii legale aferentă debitului de 64.180 RON, calculată conform O.G. nr. 9/2000, cu începere de la 1 martie 2002 și până la achitarea sa integrală, precum și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 8.555,27 RON, onorariu avocat și 7.807 RON taxă timbru.

A menținut celelalte dispoziții ale primei instanțe, obligând reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 18.580 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de pârâtă în apel și după casarea cu trimitere. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Constanța a apreciat că nu se pot reține apărările apelantului-reclamant, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 435.000 euro cu titlu de creditări realizate către societate, în condițiile în care, aceste pretenții nu au suport în întregul material probatoriu administrat în cauză.

În ceea ce privește admiterea apelului formulat de către pârâta SC E. SRL, instanța de apel a avut în vedere împrejurarea că reclamantul prin cererea de chemare în judecată principală, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON cu titlu de împrumut acordat și nerambursat, și nu obligarea la restituirea sumei de 100.000 euro, așa cum greșit a reținut instanța de fond, încălcând astfel principiul disponibilității. Împotriva acestei decizii, reclamantul S.D. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă și admiterea apelului astfel cum a fost formulat de reclamant.

Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, instanța de apel a interpretat greșit procesul-verbal din 30 august 2005, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât procesul-verbal recognitiv face proba existenței creditării societății, fiind însușit de părți, necontestat din punct de vedere formal, iar legislația în vigoare nu prevede condiții de validitate solemne sau alte condiții pentru probarea creditării unei societăți de către un asociat, astfel că, reținerea concluziilor raportului de expertiză peste acest înscris nu înseamnă altceva decât o încălcare a dispozițiilor art. 969 C. civ.

O altă critică vizează faptul că hotărârea pronunțată conține o motivare contradictorie având în vedere că nu se poate reține pe de o parte, că valoarea totală a investițiilor este de 247.209 RON, iar pe de altă parte că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, întrucât s-a făcut dovada unui credit contractat de societate pentru construcția și amenajarea hotelului în cuantum de 214.630 euro. Mai susține recurentul că, hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal, întrucât nu pot fi reținute în exclusivitate sumele prezentate în expertizele contabile ca reprezentând creditările realizate de acesta către pârâtă, având în vedere că există nenumărate neregularități cu privire la contabilitatea societății pârâte.

Recurentul susține că, soluția instanței de apel referitoare la cheltuielile de judecată acordate intimatei nu este motivată, astfel că nu se poate verifica dacă instanța a făcut o corectă aplicare a art. 276 C. proc. civ. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamantul S.D. să fie respins, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia, recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, se constată că, critica formulată pe acest aspect este nefondată.

În raport de pretinsa incidență în cauză a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că, procesul-verbal din 30 august 2005, invocat de recurent nu este un act recognitiv, în sensul art. 1189 C. civ., astfel ca, în lipsa actului primordial nu face dovada deplină raportului juridic debitor în sensul pretins, ci reprezintă doar un început de dovadă scrisă care trebuia completat, din punct de vedere probator cu alte mijloace de probă. Astfel, teza susținută de recurent în sensul schimbării înțelesului și naturii sale juridice nu are fundament, având în vedere că instanța de apel învestită cu rejudecarea pricinii după casare, a coroborat întregul probatoriu administrat în cauză și a constatat că nu este dovedită obligația de plată pentru întreaga sumă de 435.000 euro solicitată.

În acest context, se reține că, singura probă care atestă care sunt sumele cu care recurentul a creditat pârâta SC E. SRL, în perioada 30 august 2002 - 2004 este raportul de expertiză contabilă dispus în cauză care nu a fost contestat de niciuna dintre părți, iar împrejurarea că instanța nu a dat o valoare probatorie determinantă acestui înscris nu echivalează cu o schimbare a naturii și înțelesului actului recognitiv, acesta neavând valoarea celor prevăzute de dispozițiile art. 1189 C. civ. Astfel, înscrisul invocat de către recurent nu poate institui nicio obligație de plată directă în sarcina societății pârâte, sumele ce reprezintă creditările efective realizate de reclamant către societate fiind doar cele evidențiate de expertiza dispusă în cauză.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurentul nu le-a citat și nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat. În acest sens, recurentul susține că, considerentele hotărârii relevă o motivare contradictorie, întrucât nu se poate reține faptul că, valoarea totală a investițiilor este de 247.209 RON, iar pe de altă parte că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, întrucât s-a făcut dovada unui credit contractat de societate pentru construcția și amenajarea hotelului în cuantum de 214.630 euro.

Din perspectiva motivului de recurs invocat, această critică nu poate fi reținută, deoarece din expertiza contabilă întocmită în cauză de către instanța de trimitere, expertul contabil menționează că sporul de valoare înregistrat de construcție în perioada 30 august 2002 - 31 decembrie 2004 este de 247.209 RON, iar aceste considerente au fost redate în motivarea hotărârii, ca urmare a unor concluzii de specialitate cuprinse în raportul de expertiză, la efectuarea căruia au luat parte pe lângă expertul judiciar desemnat de către instanță și experții desemnați de părți. În raport cu această situație, se constată că prin considerentele deciziei criticate se cuprind motivele pe care se sprijină în sensul că instanța de apel a răspuns criticilor care au fost formulate de apelant în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea cuprinde motive contradictorii" și prin urmare, critica nu va fi reținută. Motivul prevăzut de art. 304 pot. 9 C. proc. civ. poate fi invocat în recurs pentru a solicita modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, se constată că nu poate fi primită critica recurentului, potrivit căreia, nu pot fi reținute în exclusivitate sumele prezentate în expertizele contabile ca reprezentând creditările realizate de acesta către pârâtă, întrucât există nenumărate neregularități privind contabilitatea societății pârâte.

Aceasta deoarece, toate sumele de bani cu care asociații pârâtei au înțeles să crediteze societatea au fost evidențiate în contabilitatea societății, documentele respective au fost avute în vedere de către experți, astfel că neregularitățile invocate pot conduce cel mult la aplicarea unor sancțiuni fie contravenționale, în condițiile în care, reclamantul avea calitatea nu numai de asociat, ci și de administrator al societății, sens în care acesta nu își putea invoca astfel, propria culpă în ceea ce plivește obligațiile sale legale. În ceea ce privește susținerea recurentului, potrivit căreia, soluția instanței apel referitoare la cheltuielile de judecată acordate intimatei este nemotivată, întrucât nu se poate verifica dacă instanța a făcut o corectă aplicare a art. 276 C. proc.

civ., se constată că este nefondată, având în vedere că, reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 18.580 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în condițiile în care, apelul reclamantului a fost respins, iar apelul pârâtei a fost admis în parte, astfel că în mod corect a apreciat instanța de fond că reclamantul, fiind partea căzută în pretenții să achite, în parte cheltuielile suportate de pârâtă, respectiv, taxa judiciară de timbru în sumă de 12.580 RON cu ocazia soluționării apelului înainte de casare și suma de 9.000 RON cu titlu de onorariu de avocat, cu prilejul soluționării apelului după casare. În acest context, față de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului vizează greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză, aspecte ce nu mai pot face obiectul analizei în această fază procesuală, având în vedere caracterul nedevolutiv al recursului și împrejurarea că reclamantul a avut la dispoziție calea de atac a apelului, în care toate chestiunile invocate au fost puse în discuție și soluționate. În concluzie, față de cele ce preced, cu sublinierea că prin motivele de recurs, în realitate s-a urmărit să se repună în discuție mijloacele de probă și de apărare și că aceste chestiuni țin de temeinicie și nu de nelegalitate, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc.

civ. respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva Deciziei civile nr. 92 din 11 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2013. Procesat de GGC - GV