ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3293/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2222 din 09 septembrie 2013 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata următoarele sume:

- 83.989,67 euro, dobânda achitată în plus de către reclamantă;

- 12.256,92 euro reprezentând actualizarea sumei de 83.989,67 euro pentru perioada cuprinsă între data tragerii dobânzilor percepute în plus de pârâtă și data de 30 aprilie 2013;

- 15.369,76 euro reprezentând dobândă legală remuneratorie asupra sumei de 83.989,67 euro pentru perioada cuprinsă între data tragerii dobânzilor percepute în plus de pârâtă și data de 30 aprilie 2013;

- 1.300 euro, reprezentând diferența de comision de rambursare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective precum și cu adăugarea dobânzii legale remuneratorii prev. de O.G. nr. 13 din 24 august 2011.

A respins cererea reclamantei privind plata sumei de 19.800 euro și a sumei de 600 euro, actualizarea acestora cu rata de inflație și cu aplicarea dobânzii legale, ca nefondată.

A luat act de renunțarea reclamantei la judecată cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de beneficiu nerealizat.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 12.094,85 lei - reprezentând cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru (11.089,85 lei), timbru judiciar (5 lei) și onorariu expert (1.000 lei).

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamanta a perfectat cu pârâta SC B.C. SA două contracte de credit, respectiv contractul de credit din 19 mai 2006 și din 16 ianuarie 2007 în valoare totală de 1.100.000 euro, care au suferit mai multe modificări și completări pe perioada derulării.

La data de 08 iulie 2009, odată cu perfectarea celor două acte adiționale părțile au convenit potrivit art. 5.1 din Actele Adiționale și modificarea dobânzii care a fost stabilită la valoarea Euribor la 6 luni plus o marjă de 1,43% pe an, însă pârâta, care avea dreptul să opereze retrageri direct din contul societății reclamante, a retras nu această dobândă renegociată ci dobânda inițială stabilită prin contractele de credit, respectiv 6 M + 8,4 pp pe an (9,63% pe an) așa cum recunoaște pârâta prin punctul de vedere transmis reclamantei cu ocazia concilierii directe precum și în răspunsul la interogatoriu, motivând că în actele adiționale era o "simplă eroare materială" cuantumul marjei de 1,43% pp.

Instanța a reținut că din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert G.L., dobânda achitată în plus de către reclamantă este în cuantum de 83.989,67 euro, iar nu de 88.733,23 euro cât a solicitat reclamanta în petitul principal din acțiune. Potrivit raportului de expertiză și a răspunsului la obiecțiuni, depus de același expert judiciar, dobânda achitată în plus de reclamantă este de 83.989,67 euro, din care: 50.811,03 euro la contractul de credit din 19 septembrie 2006 și 33.178,65 euro la contractul de credit din 16 ianuarie 2007.

Astfel, potrivit art. 969 alin. (1) din vechiul C. civ. aplicabil relațiilor dintre părți (respectiv în vigoare la data perfectării contractelor și a actelor adiționale), convențiile legal făcute, au putere de lege între părțile contractante, iar potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și, în caz contrar are dreptul la dezdăunare.

Luând în considerare dispozițiile art. 969 alin. (1) din vechiul C. civ. aplicabil relațiilor dintre părți, cum din cele două acte adiționale la cele două contracte de credit perfectate între părți, a rezultat că voința reală a părților a fost de a modifica dobânda inițială la valoarea Euribor la 6 luni plus o marjă de 1,43% pe an, având în vedere și că potrivit art. 983 C. civ., potrivit căruia, în caz de neînțelegeri, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă, având în vedere și că nu există nici o probă pertinentă din care să rezulte că pârâta B.C. a convenit din "eroare" o marjă de 1,43% pe an la dobânda Euribor la 6M, instanța, ținând cont și de concluziile expertului contabil judiciar, a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pe pârâtă să achite reclamantei dobânda achitată în plus de către reclamantă în cuantum de 83.989,67 euro, iar nu de 88.733,23 euro cât a solicitat reclamanta.

Această sumă va fi actualizată cu rata de inflație și dobânda legală remuneratorie prev. de O.G. nr. 13 din 24 august 2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Actualizarea sumei și dobânda legală remuneratorie, au rolul de despăgubire pentru lipsa de folosință a sumei de bani reținută în mod nelegal de pârâtă, precum și devalorizarea sumei prin trecerea perioadei de timp în care reclamanta a fost lipsită de folosul acestei sume de bani.

Potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, suma de 12.256,92 euro reprezintă actualizarea sumei 83.989,67 euro, iar dobânda legală calculată pentru aceeași sumă este de 15.369,76 euro, calculul fiind făcut pentru perioada cuprinsă între data tragerii dobânzilor percepute în plus de pârâtă și data de 30 aprilie 2013.

Cu privire la cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la plata sumei de 19.800 euro și a sumei de 600 euro, instanța a reținut că aceste sume reprezintă comisionul de rambursare anticipată (rambursare anticipată pe care a efectuat-o reclamanta prin refinanțare), prevăzut la art. 7.1. din contractele de credit, astfel că ele au fost în mod legal percepute de către bancă, în condiția în care clauza menționată din contract nu a fost renegociată, anulată sau constată drept nulă.

Pentru considerentele reținute, instanța a respins petitul cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata sumei de 19.800 euro și a sumei de 600 euro, actualizarea acestora cu rata de inflație și cu aplicarea dobânzii legale, ca nefondat.

Cu privire la cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la plata sumei de 1.300 euro, reprezentând diferența de comision de rambursare, sumă actualizată cu indicele de inflație precum și cu adăugarea dobânzii legale aferentă acestei sume, instanța a reținut că această sumă a fost percepută de către pârâtă după ce inițial operase calcularea comisionului de rambursare anticipată în cuantum de 1,5% flat la sold, această sumă de 1.300 euro reprezentând diferența de până la 2% flat la scont, însă reclamanta nu datora comisionul de rambursare în cuantum de 2% flat la scont ci de doar 1,5% flat la scont, potrivit art. 7.1 liniuța doi din contractul de creditare, deoarece rambursarea anticipată a avut loc după trecerea unei perioade de 5 ani de la contractarea creditului, (caz în care comisionul datorat era de 1,5% flat din suma rambursată în avans), iar nu în primii 5 ani de la perfectarea creditului.

Pentru considerentele reținute, instanța a admis cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.300 euro, reprezentând diferența de comision de rambursare, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflație precum și cu adăugarea dobânzii legale remuneratorii prev. de O.G. nr. 13 din 24 august 2011, aferentă acestei sume.

Actualizarea sumei și dobânda legală remuneratorie, având rolul de despăgubire pentru lipsa de folosință a sumei de bani reținută în mod nelegal de pârâtă, precum și ca urmare a devalorizării sumei prin trecerea perioadei de timp în care reclamanta a fost lipsită de folosul acestei sume de bani, așa cum s-a mai menționat.

Pentru suma de 50.000 euro solicitată de reclamantă cu titlu de beneficiu nerealizat, instanța a luat act de renunțarea reclamantei la această sumă.

În conformitate cu prev. art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta, ca parte căzută în pretenții și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.094,85 lei - reprezentând taxă judiciară de timbru (11.089,85 lei), timbru judiciar (5 lei) și onorariu expert (1.000 lei), cheltuieli de judecată efectuate în cauză de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC B.C.R. SA.

Prin Decizia nr. 53 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă - B.C. SA, ca nefondat.

Curtea a reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația de motivare a hotărârilor judecătorești impusă instanțelor naționale prin art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, chiar dacă nu implică existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei instanței, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunțarea acesteia.

Din această perspectivă critica formulată de apelantă cu referire la nemotivarea hotărârii este neîntemeiată deoarece pronunțarea acesteia nu s-a făcut cu nesocotirea unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii, aceasta fiind amplu motivată, între considerentele hotărârii și dispozitiv nu există contradicții, iar soluția reprezintă concluzia logică a considerentelor de fapt și de drept avute în vedere de instanța de judecată.

În referire la fondul litigiului, Curtea a constatat că, în speță, nu se contestă existența celor două contracte - din 19 mai 2006 și din 16 ianuarie 2007 și a clauzelor contractuale cuprinse în ele, contracte prin care reclamanta a beneficiat de acordarea unor credite de investiții în valoare de 410.000 euro și respectiv de 700.000 euro, ci se contestă cuantumul dobânzii percepute de pârâtă în baza actelor adiționale din iulie 2009.

Potrivit art. 6.1. din contractul din 16 ianuarie 2007 dobânda curentă aplicabilă era de 9,5% pe an pentru creditul în sumă de 410.000 euro, variabilă în funcție de evoluția dobânzilor pe piața financiar bancară, în timp ce dobânda aplicabilă creditului de 710.000 euro aferent contractului din 19 mai 2006 era de 9% pe an.

În data de 29 mai 2007 s-a încheiat actul adițional nr. 1 la contractul de credit din 16 ianuarie 2007 care modifică dobânda de la 9,5% la 9% pe an.

Curtea a constatat că ambele contracte prevăd în art. VIII graficul cu numărul de rate lunare, valoarea și scadența acestora.

La peste 3 ani de la încheierea contractelor, la data de 08 iulie 2009 părțile au convenit de comun acord modificarea clauzelor din cele două contracte de credit prin acte adiționale, în sensul reactivării ratei de principal restant la data efectuării operațiunii și adăugarea acesteia la soldul curent al creditului și reeșalonarea noului sold de credit prin prelungirea termenului de rambursare cu încă 4 ani și refacerea graficului de rambursare, scadența finală a creditului devenind astfel 22 mai 2017, respectiv 22 noiembrie 2017.

În ambele acte adiționale s-a prevăzut expres că "dobânda curentă aplicabilă contractelor este Euribor la 6 luni + o marjă de 1,43% pe an" iar în cazul în care rambursarea nu se face la termenele stabilite se percepe o dobândă majorată, respectiv dobânda curentă la care se adaugă 7 p.p. pe an.

Susținerea apelantei că în cele două acte adiționale s-a strecurat o eroare materială în ceea ce privește dobânda curentă, respectiv că în loc de marja de 1,43% pe an trebuia să se menționeze o marjă de 8,40 p.p. pe an, în acest fel reclamanta beneficiind, urmare restructurării celor două credite în luna iulie 2009, de o reducere de dobândă la 9,63% pe an, nu poate fi primită deoarece dobânda curentă prevăzută prin care cele două contracte, anterior modificărilor,"era de 9% pe an, deci mai mică decât cea afirmată de pârâtă.

Curtea a constatat că ambele contracte prevăd la art. VIII graficul cu numărul de rate lunare, valoarea și scadența acestora.

Deși prin cererea de apel pârâta apelantă a solicitat în susținerea criticilor aduse hotărârii tribunalului proba cu expertiză judiciară contabilă, probă care nu a mai fost susținută la dezbaterile din fața curții, s-a constatat din cenzurarea obiectivelor stabilite de apelantă la pag.10 din cererea de apel că această probă nu era utilă și concludentă.

Aceasta pentru că evidențele contabile ale reclamantei au fost examinate de expertul desemnat de tribunal, iar analiza comparativă a ofertelor similare din punct de vedere al costurilor pe piața bancară aferente perioadei iulie 2009 se putea face prin depunerea de către apelantă de înscrisuri care să dovedească susținerile sale.

A rezultat cu evidență că în raport de clauzele contractuale înserate în actele adiționale încheiate la 08 iulie 2009 sumele plătite de reclamantă cu titlu de dobândă către pârâtă sunt mai mari, respectiv cu 50.811,03 euro pentru contractul din 19 mai 2006 și cu 33.178,65 euro pentru contractul din 16 ianuarie 2007.

În cauză, s-a demonstrat că reclamanta nu a efectuat lunar nicio plată reprezentând dobânda aferentă contractelor ci doar își alimenta contul său în euro iar banca, având acces la contul reclamantei prin operațiunea de debitare directă proceda unilateral la tragerea sumelor cu titlu de rată și dobândă, fără ca pe ordinele de schimb valutar întocmite de reclamantă să se precizeze destinația sumelor.

Din interpretarea clauzei contractuale înserate în cele două acte adiționale modificatoare ale contractelor de credit încheiate de părți, rezultă că nu există nici un echivoc cu privire la formula de determinare a dobânzii curente aplicabilă creditelor acordate reclamantei, respectiv Euribor la 6 luni + o marjă de 1,43% pe an, fiind lipsite de relevanță motivele pentru care în anul 2011 (21 februarie 2011) reclamanta a acceptat încheierea unor acte adiționale care prevăd altă dobândă, ce s-a dovedit împovărătoare pentru aceasta sens în care a apelat la creditele unei alte bănci, O. Bank, cu ajutorul căreia a rambursat la 01 septembrie 2011, anticipat, în totalitate, creditele acordate de pârâtă.

În conformitate cu dispozițiile art. 977 C. civ. "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", sarcina de a dovedi că voința reală este alta, care nu corespunde cu voința declarată în contract, revenind părții interesate.

Art. 977 C. civ. este completat de art. 982 C. civ. potrivit căruia "toate clauzele convenție se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg".

În speță, Curtea a constatat că apelanta nu a convins instanța de fond că dobânda curentă stabilită de comun acord cu reclamanta prin cele două acte adiționale încheiate la 08 august 2009 reprezintă o eroare materială - pe care avea obligația să o îndrepte în deplină cunoștință de cauză cu reclamanta, nicidecum să procedeze unilateral la debitarea contului reclamantei cu c/valoarea în euro a sumei pe care pârâta o consideră ca fiind cea reală cu privire la dobândă.

Mai mult, Curtea a constatat că pârâta nu explică cum s-a ajuns la o astfel de "eroare materială" ca "în loc de 8,40 p.p." cât consideră că este dobânda corectă s-a trecut "Euribor la 6 luni + o marjă de 1,43% pe an", cum a fost determinată marja de 1,43% pe an și nu o altă marjă.

Față de claritatea clauzei contractuale, care nu dă loc unei alte interpretări în legătură cu voința comună a părților la momentul semnării actelor adiționale, Curtea a apreciat că, în mod corect tribunalul a reținut că, față de obligația stipulată expres în contract și realitatea schimburilor valutare trase direct de pârâtă din contul reclamantei, există o neconcordanță sub aspectul cuantumului total al dobânzii curente, respectiv că pârâta a reținut necuvenit suma de 83.989,67 euro.

Evidențierea în balanța contabilă a societății reclamante a sumelor încasate de bancă în perioada august 2009 - februarie 2011 nu poate constitui un argument juridic valabil cu privire la cuantumul dobânzii curente convenite de părți, în sensul celor susținute de apelantă, motivat de faptul că dispoziții legale din Legea nr. 82/1991 privind întocmirea și ținerea contabilității impun această obligație de evidențiere a tuturor cheltuielilor efectuate, inclusiv a celor cuprinse în extrasele de cont eliberate de bancă.

Împrejurarea că rezultatele financiare raportate de reclamantă, urmare înregistrării în contabilitate a sumelor achitate în perioada litigioasă către pârâtă, au fost influențate, în sensul diminuării profitului impozabil, este, de asemenea, lipsit de relevanță deoarece în baza unei hotărâri judecătorești definitive reclamanta are obligația regularizării impozitului pe profit în raport de situația nou creată.

Potrivit dispozițiilor C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractului, interpretarea actelor juridice incidente se face după intenția comună a părților contractante, toate clauzele interpretându-se unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, iar atunci când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Curtea a reținut că hotărârea tribunalului a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speță, aceasta deoarece clauzele stabilite prin contract trebuie să asigure un echilibru rezonabil între interesul prestatorului de servicii și interesul particularului în considerarea căruia s-a realizat contractul.

În ceea ce privește critica referitoare la suma de 1300 euro Curtea a apreciat-o, de asemenea, ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit celor reținute de tribunal suma restituită reclamantei reprezintă diferența dintre comisionul de rambursare de 1,5% flat la scont, cât s-a considerat că datora în realitate reclamanta, urmare restituirii anticipate a creditelor, și 2% flat la scont cât s-a apreciat că a reținut necuvenit pârâta, considerându-se că ambele credite au fost restituite după expirarea unui termen de 5 ani.

Împrejurarea că, potrivit calculul pârâtei, diferența dintre comisionul de 1,5 și cel 2% ar fi de 3.092,35 euro și nu de 1.300 lei nu poate constitui o critică adusă hotărârii, în defavoarea apelantei, chiar dacă ar fi o eroare de calcul, în propria sa cale de atac.

Apelanta susține că acest comision de rambursare s-a perceput în procente diferite, conform clauzelor din cele două contracte, în funcție de perioada de timp scursă de la acordare până la rambursare, ori instanța de fond a apreciat ca acest comision ar fi trebuit perceput la fel, în cota de 1,5%.

Curtea a constatat că potrivit clauzelor inserate în cele două contracte - art. 7.1 din contractul din 19 mai 2006 și art. 7.1 din contractul din 16 ianuarie 2007 împrumutatul se obliga să plătească băncii, printre alte comisioane, un comision de rambursare anticipată de 2% flat din suma rambursată în avans în primii 5 ani de creditare și de 1,5% din suma rambursată între 5 - 7 ani.

Prin cele două acte adiționale semnate la data de 08 iulie 2009 au fost aduse modificări contractelor de credit mai sus menționate, inclusiv în ceea ce privește clauza de la art. 7.1 - acest text având o altă reglementare, care nu se mai referă la plata comisionului de rambursare anticipată, astfel că din această perspectivă s-ar pune problema plății acestuia.

Împotriva Deciziei nr. 53 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă B.C. SA București solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței civile în sensul respingerii acțiunii. Solicită restabilirea situației anterioare în sensul obligării intimatei reclamante la restituirea sumelor executate silit.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 9 se arată că decizia instanței de apel este dată cu încălcarea legii în ceea ce privește aprecierea asupra modului de aplicare a art. 261 C. proc. civ. de către instanța de fond întrucât s-a reținut că hotărârea instanței de fond este amplu motivată, deși nu s-a analizat sub nicio formă apărările și probatoriul invocat de B.C. în privința executării contractelor de credit în cunoștință de cauză, de către reclamantă, pe perioada de valabilitate a celor două acte adiționale. în acest sens recurenta învederează aspecte care țin de conduita intimatei imputându-i faptul că aceasta a ținut evidența contabilă la valoarea reală a datoriilor, a ridicat extrasele de cont în care sunt evidențiate operațiunile de debitare a dobânzilor, nu a formulat obiecțiuni cu privire la sumele pretins eronate, a calculat în contabilitate dobânzile la valoarea lor reală încasată de bancă, a autorizat expres banca să debiteze automat la scadență contul curent în euro, rezultatele financiare au fost influențate de aceste sume.

Instanța de a apel nu a observat că raporturile juridice deduse judecății nu au fost analizate în profunzime ci doar formal, neținându-se seama de voința internă a părților pentru a se concluziona asupra existenței erorii materiale invocate de B.C. Instanța a interpretat restrictiv principiul disponibilității părților, neprocedând la analiza dinamicii clauzelor contractuale și nici la analiza comportamentului părților în executarea contractelor.

Printr-o altă critică se apreciază că instanța de apel a pronunțat Decizia nr. 53 din 29 ianuarie 2014 cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv art. 969, 977, 982 din C. civ. în acest sens se arată că, prin interpretarea contractelor de credit, conform art. 982 din C. civ. rezultă că părțile au convenit, prin acte adiționale succesive ale contractelor de credit, prin care s-au modificat clauzele privind dobânda, reducerea succesivă a dobânzii, aceasta fiind interpretarea logică a evoluției contractelor.

Instanța nu a identificat problema juridică ce se impunea a fi soluționată în speță respectiv cea a clarificării voinței reale a părților și a istoricului comportamentului lor contractual care ar fi dovedit indubitabil existența erorii materiale din actele adiționale. În condițiile în care reclamanta a formulat pentru ambele contracte, ulterior actelor adiționale, cereri de restructurare pentru reducerea dobânzii, este evident că în actele adiționale s-a strecurat o eroare materială, reducerea neputând opera decât de la o valoare mai mare la o valoare mai mică a dobânzii.

Dacă inițial cele două credite au avut dobânda de 9% și respectiv 9,5%, ținând cont că, potrivit contractelor, dobânda era variabilă în funcție de evoluția dobânzilor pe piața financiar-bancară, aceasta a crescut de la valorile inițiale la nivelul de 10,15%. Din scara de dobânzi a celor două credite pe anul 2009 rezultă fără echivoc reducerea dobânzii de la 10,15% la cea stabilită prin actele adiționale. Operațiunile de schimb valutar prin care s-a alimentat contul curent în euro în vederea plăților ratelor celor două credite au fost inițiate exclusiv de reclamantă. Debitarea contului curent în euro în vederea rambursării ratelor la cele două credite s-a efectuat automat conform autorizării titularului. În cazul în care suma achitată lunar a cuprins dobânda de euribor 6M+ marja de 1,43 pp în mod necesar în evidențele contabile ale reclamantei, diferența ar fi trebuit să diminueze valoarea creditelor de rambursat, cu consecința calculării unui profit și a impozitului aferent datorat bugetului de stat.

Prin semnarea actelor adiționale din februarie 2011 s-a materializat acordul părților privind reducerea dobânzii la cea real aplicată și executarea contractelor în sensul plății ratelor de dobândă calculate corespunzător.

Cu privire la suma de 1300 de euro recurenta arată că instanța a calificat greșit că această sumă este diferență de comision de rambursare.

În temeiul art. 404

2

C. proc. civ, recurenta solicită întoarcerea executării.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma motivelor invocate, îl va respinge ca nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat în susținerea cererii de recurs art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Constituie motiv de recurs întemeiat pe acest text de lege, situația în care când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta a invocat greșita interpretare de către instanță a contractului încheiat cu reclamanta în sensul că instanța trebuia să constate eroarea materială strecurată cu privire la cuantumul dobânzii percepute de pârâtă în baza actelor adiționale din iulie 2009.

Această critică este nefondată având în vedere că recurenta nu a făcut proba existenței pretinsei erori materiale or, conform art. 1169 din fostul C. civ. aplicabil-cauzei, cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de apel valabilitatea mențiunilor privind modificarea cuantumului dobânzii prin actele adiționale încheiate de părți în 2009. Susținerile recurentei privind comportamentul reclamantei în ceea ce privește asigurarea sumei în cont, înregistrările din contabilitate, ridicarea extraselor de cont în care sunt evidențiate operațiunile de debitare a dobânzilor, neformularea obiecțiunilor cu privire la sumele pretins eronate, autorizarea expresă a băncii să debiteze automat la scadență contul curent în euro, influențarea rezultatelor financiare, surprind aspecte nerelevante asupra raportului juridic existent dintre părți întrucât nu au aptitudinea să contureze o altă voință juridică decât cea consemnată în scris și însușită de ambele părți prin semnătură.

Nici critica referitoare la aprecierea instanței de apel asupra modului de aplicare a art. 261 C. proc. civ. de către instanța de fond nu este fondată întrucât din considerentele hotărârii se poate constata că instanța a analizat toate criticile formulate iar faptul că nu s-a achiesat la apărările apelantei nu constituie o încălcare de către instanță a dispozițiilor legale privind obligativitatea motivării hotărârii.

Nu pot fi primite susținerile recurentei prin care arată că instanța de apel nu a observat că raporturile juridice deduse judecății nu au fost analizate în profunzime ci doar formal și că nu s-a ținut seama de voința internă a părților pentru: a se concluziona asupra existenței erorii materiale invocate de B.C. ca de altfel, nici cele care privesc faptul că instanța a interpretat restrictiv principiul disponibilității părților, neprocedând la analiza dinamicii clauzelor contractuale și nici la analiza comportamentului părților în executarea contractelor.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel a procedat la interpretarea clauzelor contractuale înserate în cele două acte adiționale modificatoare ale contractelor de credit încheiate de părți și a ajuns la concluzia că nu există nici un echivoc cu privire la formula de determinare a dobânzii curente aplicabilă creditelor acordate reclamantei, respectiv Euribor la 6 luni+ o marjă de 1,43% pe an, motiv pentru care, considerând că voința părților este clar prevăzută, s-a reținut în mod corect că pretențiile reclamantei sunt întemeiate.

Înalta Curte, reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiului prevăzut de art. 969 din vechiul C. civ. coroborat cu art. 982 și 977, reținând claritatea clauzei contractuale privind modificarea dobânzii prin actele adiționale, care nu dă loc unei alte interpretări în legătură cu voința comună a părților la momentul semnării acestora.

Nu sunt fondate nici celelalte critici prin care sunt reiterate aspecte de fapt cu privire la conduita intimatei reclamante, instanțele făcând o corectă aplicare a principiului pacta sunt servanda care impune acordul de voință al părților pentru modificarea unei clauze esențiale a convenției, cum este în cauză clauza privind cuantumul dobânzii, principiu încălcat de recurentă prin perceperea, în mod unilateral, a unei dobânzi superioare celei agreate.

Contrar celor susținute de recurentă, actele adiționale din februarie 2011 părțile nu au stabilit efecte retroactive asupra cuantumului dobânzii astfel cum aceasta fusese stabilită prin actele adiționale din 2009, astfel că și această critică este nefondată.

Cu privire la critica privind suma de 1300 de euro și aceasta se va reține ca nefondată având în vedere că această suma rezultă din modificările aduse contractelor de credit prin actele adiționale încheiate.

În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu este fondat motivul de recurs invocat în cauză și că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B.C. SA București împotriva Deciziei nr. 53 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2014.