ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 609/2016

Decizia nr. 609/2016

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 14 decembrie 2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. 46338/301/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- "Banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditor existent".

- "În cazul în care, în urma modificării nivelului dobânzi de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii".

- "În plus, instanța a stabilit ca și alte clauze din contract cum ar fi cele care stabilesc majorarea sumei de plată în cazurile în care împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei precizate, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate, ori în cazul apariției unei situații neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, banca poate obliga împrumutatul să plătească sume suplimentare".

- Tot abuzivă este și reglementarea prin care banca nu modifică termenii contractului prin acordul părților "Pentru liniile de credit, în cazul majorării comisioanelor, banca va notifica împrumutatul în momentul modificării, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin intermediul unui extras de cont eliberat împrumutatului în mod gratuit", se specifică în clauza introdusă de bancă, pe care instanța a declarat-o abuzivă;

Reclamantul a depus cerere modificatoare și precizatoare, prin care a arătat că modifică și întregește obiectul cererii de chemare în judecată solicitând instanței:

Prin Sentința civilă nr. 11904 din 13 septembrie 2011 Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 11 octombrie 2011, sub nr. x/3/2011.

La termenul din 6 septembrie 2012 reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a învederat că instanța este investită cu următoarele capete de cerere:

La termenul din 11 octombrie 2012 reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat, pe lângă capetele de cerere indicate prin cererea din 6 septembrie 2012, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 308,32 euro reprezentând diferența dintre dobânda calculată conform formulei de calcul prevăzute în contract și dobânda reală achitată către bancă.

Prin încheierea din 11 octombrie 2012 a fost admisă excepția tardivității cererii modificatoare și s-a constatat că cererea din 11 octombrie 2012 este tardiv formulată, instanța considerându-se învestită cu următoarele capete de cerere:

Prin Sentința nr. 873 din 7 februarie 2013, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată cererea modificată și precizată, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a obligat reclamantul la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul A. a declarat apel, iar pârâta a formulat apel incident, ambele fiind respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 480 din 27 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, decizie completată prin Decizia civilă nr. 214 din 19 martie 2014 de obligare în sensul obligării apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.759,56 lei.

Prin Decizia nr. 2760 din 26 septembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia instanței de apel și a trimis apelurile spre rejudecare reținând, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel ale reclamantului.

În apel, în rejudecare, prin Decizia nr. 549 din 3 aprilie 2015 s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SA și în consecință, s-a admis în parte acțiunea, s-a constat nulitatea absolută parțială a clauzelor 2.10.a și 3.7 în ceea ce privește teza referitoare la modul de modificare a dobânzii/comisioanelor, fiind menținută în rest sentința apelată. Prin aceeași decizie s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă SC B. SA.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere că prin decizia de casare a instanței de recurs nu se menționează că este vorba de o casare parțială. Din cercetarea cuprinsului deciziei de casare a rezultat că nu a fost analizat decât un singur motiv de casare, cel admis, adică cel constând în lipsa analizei de către instanța de apel a unui motiv de apel îndreptat contra soluției date de prima instanță asupra unui capăt de cerere. Instanța de recurs nu a analizat restul aserțiunilor instanței de apel astfel încât în cauză să existe probleme de drept în legătură cu raportul juridic de drept material dedus judecății care să fie dezlegate irevocabil și care să se impună în rejudecarea după casare conform art. 315 C. proc. civ. Singurul aspect pe care instanța de recurs îl tranșează irevocabil (unul procedural) este cel cuprins în decizia de recurs, anume cadrul procesual. Astfel cadrul procesual repus în discuție în apelurile de față a fost reținut a fi următorul: constatarea dobânzii la nivelul EURIBOR plus 1,5%, obligarea pârâtei la comunicarea graficului de rambursare conform acestei dobânzi, constatarea caracterului abuziv al art. 9 lit. b) din contractul de credit dintre părți, art. 2.10.a, art. 2.11.a, art. 3.7, art. 3.9 din Condițiile generale de creditare plus cererea reconvențională.

Față de cele expuse a rezultat că singura concluzie posibilă este că instanța de recurs a casat în totalitate decizia completată a instanței de apel, chiar și pe aspectele neanalizate (pentru că altfel aspectele neanalizate în recurs ar intra în autoritatea de lucru judecat fără a fi judecate în recurs, deși au fost atacate pe calea recursului) chiar dacă motivul casării pare a fi prin excelență unul "parțial" pentru că este vorba de o omisiune a instanței de apel. Pe cale de consecință rejudecarea apelurilor a cuprins (încă o dată) analiza clauzelor abuzive.

În ceea ce privește capătul de cerere privitor la constatarea că dobânda prevăzută în contract la art. 5 este Euribor + 1,5%, prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit expres că nu face obiectul judecății caracterul abuziv al art. 5 (vezi parag. 5 al pag. 9 din decizia din recurs). Or, în atare condiții, văzând că temeiul de drept al acestui capăt de cerere (de tipul unei acțiuni în constatare) este unul contractual (adică temeiul dreptului/obligației deduse judecății, anume dobânda, este contractul dintre părți), instanța citind art. 5 din contract, reține că pentru primele 12 luni textul contractual vorbește de o dobândă de 6,95%, iar ulterior de o dobândă compusă din dobânda de referință variabilă a B. plus 1,5%. Așadar contractul dintre părți nu prevede că dobânda este Euribor plus 1,5%. Cum abuzivitatea art. 5 din contract nu poate fi analizată pentru că nu s-a cerut acest lucru (așa cum impune instanța de recurs) rezultă că nu suntem în prezența unei acțiuni construite pe un alt temei decât art. 969 C. civ. și prin urmare, în afara operațiunii ca instanța să citească clauzele contractuale și să compare dacă ceea ce rezultă din această citire este identic cu ceea ce pretinde reclamantul, nu se poate face nicio altă analiză. Dacă dobânda de referință a B. de care vorbește art. 5 din contract ar fi "abuzivă" (iar abuzivitatea înseamnă cel puțin o nulitate parțială) atunci s-ar pune problema care ar fi dobânda, însă într-o astfel de construcție logică elementul central l-ar avea abuzivitatea (măcar parțială) a art. 5. Or instanța de recurs a stabilit expres că abuzivitatea art. 5 nu are legătură cu acțiunea dedusă judecății (cu capătul acesta de cerere). În concluzie acest capăt de cerere întemeiat pe art. 969 C. civ. nu a putut fi primit.

În ceea ce privește capătul de cerere privitor la emiterea unui grafic de dobânzi, s-a observat că acest capăt de cerere depinde de cel tranșat mai sus. Prin urmare nici acesta nu a putut fi primit.

În ceea ce privește capătul de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al art. 9 lit. b) din contract (adică abuzivitatea perceperii unui comision de administrare de 17,90 euro lunar), instanța a observat că acest comision a fost expres prevăzut în contract, prevederea este foarte clară (de fapt comisionul respectiv est prevăzut cel mai clar posibil, prin indicarea unei anume sume lunare). Acest comision de administrare reprezintă într-adevăr, în ciuda denumirii, un preț al contractului de credit, însă această calificare nu-i atrage prin ea însăși un caracter abuziv. Contractul de credit bancar este un contract de împrumut oneros, adică pentru suma împrumutată se va plăti un preț. Așadar existența unui preț nu poate fi pusă în discuție, iar cuantumul prețului de unul singur nu poate automat demonstra vreun abuz (acesta este de fapt și în sinteză sensul jurisprudenței CEJ). Ținând seama de principiul libertății contractuale rezultă că asumarea unui preț ridicat de către consumator, chiar dacă într-o manieră mai puțin transparentă, nu conduce la concluzia că se creează astfel un dezechilibru contractual între părți, motiv pentru care acest capăt de cerere nu a putut fi primit.

În ceea ce privește capătul de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al art. 2.11.a din condițiile generale, acesta prevede doar modalități de publicitate și de comunicare a noului procent de dobândă rezultat în urma unei modificări făcute de bancă. Prevederea publicității măsurii de modificare a nivelului dobânzii și comunicarea noului nivel către împrumutat reprezintă drepturi ale consumatorului, deci ele prin ele însele aduc un avantaj consumatorului, iar nu dezechilibrează contractul în mod negativ față de acesta. S-a reținut de către instanța de rejudecare că acțiunea nici nu cuprinde vreo motivare în fapt și în drept a abuzivității modurilor de informare, ci se critică cu adevărat doar ideea modificării dobânzii fără acordul împrumutatului.

În ceea ce privește capătul de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al art. 3.9 (adică comisionul de administrare la care se referă art. 9 lit. b) plus modalități de plată ale acestuia) s-a apreciat că sunt valabile cele de mai sus referitoare la comisionul de administrare. De fapt nici nu poate fi vorba de două capete de cerere distincte vizavi de comisionul de administrare, chiar dacă sunt criticate două texte contractuale diferite pentru că unul din textele contractuale este formulat în termeni generali (acesta), unul este particularizat (cel de mai sus), ambele reluând în realitate aceleași obligații. S-a apreciat că este aceeași problemă de drept dedusă judecății în baza aceluiași temei. Deci nici acest capăt de cerere nu a fost primit.

În ceea ce privește capătul de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al art. 2.10.a din condițiile generale acesta prevede posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda.

Instanța de rejudecare a reținut că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral prețul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele supuse modificării sunt definite contractual în mod transparent și nu depind discreționar numai de voința profesionistului. S-a apreciat că sintagma "în funcție de costul resurselor de creditare" nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constă această funcție, nici ce înseamnă concret costul resurselor de creditare. S-a considerat că această putere discreționară a profesionistului de a schimba prețul contractului este cea care creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Și s-a apreciat că este un dezechilibru semnificativ pentru că rata dobânzii este un element presant pentru consumator fiind cea mai importantă obligație de plată asumată (în afară de cea privind restituirea sumei împrumutate). Instanța a reținut că este contrar cerințelor bunei-credințe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac (sub singura formalitate a invocării unor schimbări semnificative) prețul contractului convenit, acest lucru fiind vădit și pentru profesionist dacă și-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste schimbări semnificative nedefinite ar aparține consumatorului.

Instanța de rejudecare a apreciat că această clauză, în ceea ce privește teza referitoare la modul de modificare a dobânzii, este abuzivă. S-a mai avut în vedere că, prin definiție, contractele de adeziune înseamnă contracte ale căror clauze nu sunt negociate, ci impuse de una din părți (sau în anumite cazuri impuse chiar de lege). Așadar dacă pârâta acceptă (expres sau implicit) că un contract de împrumut bancar de tipul celui din cauza de față este un contract de adeziune evident că acceptă și aspectul că nu au fost negociate clauzele contractuale. Acest caracter de contracte de adeziune al contractelor bancare este unul notoriu.

În ceea ce privește capătul de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al art. 3.7 din condițiile generale, acesta prevede posibilitatea băncii de a modifica unilateral comisioanele contractuale. Textul contractual vorbește de modificări în funcție de evoluția pieței financiar-bancare, fără vreo altă particularizare. Față de această prevedere s-a apreciat de către instanța de rejudecare că sunt aplicabile

mutadis mutandis

cele expuse în parag. anterior. În sinteză, lipsa oricărei circumstanțieri obiective a unei clauze ce permite modificări unilaterale ale contractului asupra unor elemente care prin natura și importanța lor afectează echilibrul contractual, ilustrează fără echivoc caracterul abuziv al clauzei respective.

Prin urmare clauzele 2.10.a și 3.7 din condițiile generale au fost considerate abuzive în ceea ce privește teza referitoare la posibilitatea de modificare a dobânzii/comisioanelor, iar aceasta înseamnă nulitatea absolută parțială a acestor clauze în limitele tezei considerate abuzive.

În ceea ce privește cererea reconvențională, respectiv apelul pârâtei, se observă că nu este îndeplinită condiția asumată de pârâta-reclamantă reconvențional (și care se impune instanței de judecată în baza principiului disponibilității), anume ca instanța să ajungă să stabilească o anume dobândă (adică să admită primul capăt de cerere analizat mai sus). Neîndeplinirea acestei cerințe intitulate de pârâtă ca o cerință de subsidiaritate a determinat lipsa analizei cererii reconvenționale și respingerea apelului incident al pârâtei.

Împotriva acestei decizii ambele părți au declarat recurs.

Întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din Vechiul C. proc. civ. s-a solicitat anularea în parte a deciziei atacate susținând, în esență, că în mod greșit nu s-a constatat caracterul abuziv al art. 5 din contract și că dobânda este Euribor + 1,5%, iar perceperea comisionului de administrare este nelegală, iar sumele încasate de bancă reprezintă o îmbogățire fără justă cauză și trebuie restituite.

Reclamantul a reiterat argumentele pe care le-a susținut în fața celorlalte instanțe în ciclul procesual anterior, precum și în fața instanței de rejudecare, motiv pentru care nu se vor mai relua în prezenta decizie.

Pârâta a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii în totalitate a apelului formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 873 din 7 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2011 cu obligarea reclamantului la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

I. Pentru un prim motiv, pârâta a susținut că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor Anexei Legii nr. 193/2000 (drept substanțial), motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: clauzele de modificare a costurilor creditelor sunt recunoscute ca licite chiar de Legea nr. 193/2000;

II. Pentru un al doilea motiv, pârâta a susținut că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 (drept substanțial), motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca abuzive.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu va cuprinde în această secțiune a deciziei toate argumentele aduse de pârâtă în dezvoltarea motivelor recursului pentru că ele vor fi tratate cu prilejul analizării celor două recursuri.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurenți va respinge recursul reclamantului și va admite recursul pârâtei pentru considerentele ce se vor expune în cele ce preced, răspunzând, în același timp, și susținerilor intimatei formulate prin întâmpinare dar și celor formulate de către reclamant prin concluziile scrise.

Înalta Curte de Casație și Justiție va reține că hotărârea instanței de apel, în raport de imposibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzei 5 din Contractul de credit față de dispozițiile instanței de casare și cadrul procesual existent, este legală și corectă.

Potrivit art. 315 C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Totodată, potrivit principiului dreptului de dispoziție al părților, cadrul procesual - obiectul și limitele procesului - sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar potrivit art. 294 C. proc. civ. raportat la art. 316 C. proc. civ., părțile nu pot schimba prin apel sau recurs cauza și obiectul cererii de chemare în judecată.

Cât privește limitele recursului, se va avea în vedere că reclamantul nu a învestit instanța expres cu constatarea caracterului abuziv al clauzei 5, ci numai pe cale de motivare a acțiunii și în căile de atac a antamat caracterul abuziv al formulei de calcul a dobânzii variabile în raport de dobânda de referință. În primul ciclu procesual, apel și recurs, reclamantul nu a menținut solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare. Astfel:

- prin acțiunea formulată, recurentul reclamant a solicitat instanței de judecată să constate că dobânda creditului este Euribor + 1,5 și caracterul abuziv al clauzelor 9 lit. b) din Contractul de credit și art. 2.10.a, art. 2.11.a și 3.9 din Condiții Generale. Totodată reclamantul a criticat caracterul abuziv al prevederilor contractuale care permit variația dobânzii în raport de dobânda de referință a băncii, fără a învesti instanța cu constatarea caracterului abuziv al clauzei 5 (dosar tribunal);

- prin apel, recurentul reclamant a criticat hotărârea numai sub aspectul formulei de calcul a dobânzii după formula Euribor + 1,5, antamând din nou caracterul abuziv al formulei de calcul a dobânzii variabile în raport de dobânda de referință a băncii. Nu se mai critică expres clauzele privind comisionul de administrare și modificarea acestuia (dosar apel);

- prin recurs, recurentul critică expres hotărârea instanței numai cu privire la formula de calcul Euribor + marjă de 1,5 și invocă din nou în motivarea acestei solicitări caracterul abuziv al formulei dobândă de referință a BCR + marjă de 1,5. Nu se mai critică expres clauzele privind comisionul de administrare și modificarea acestuia (recursul din primul ciclu procesual).

Față de lipsa unui petit privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 5 în cauză, fapt constatat expres prin hotărârea de casare, instanța de rejudecare este ținută de acest cadru procesual și de dispozițiile hotărârii de casare.

În acest context, toate apărările recurentului reclamant invocate prin recurs cu privire la caracterul abuziv al clauzei 5 vor fi înlăturate deoarece exced cadrului procesual și hotărârii de casare, fiind contrare prevederilor legale procedurale mai sus invocate.

Hotărârea instanței de apel este legală și în raport de soluția privind comisionul de administrare.

Precizând limitele recursului, astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, prin apel și recurs, în primul ciclu procesual, recurentul reclamant nu a criticat soluția instanței de fond cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare. La fond, în primul ciclu procesual, instanța de fond a respins acțiunea în totalitate. Prin neapelare, această soluție a intrat sub autoritate de lucru judecat, motiv pentru care nu poate fi repusă în discuție în prezentul recurs.

Totuși, pentru a răspunde prin aceste considerente apărărilor reclamantului, hotărârea instanței de apel este corectă juridic și din punct de vedere al normelor de drept material. Din moment ce comisionul de administrare reprezintă un preț al serviciului de administrare a creditului, clar prevăzut în contract - 17,90 euro -, nu se poate constata existența unei dezechilibru contractual.

Comisionul de administrare:

- este element esențial, fiind parte din prețul contractului de împrumut;

- reprezintă o remunerație pentru un serviciu prestat (activități de administrare a contului de credit, informări client privind costurile creditului atât la inițiativa băncii, cât și impuse de legislația românească);

- clauza care îl prevede este absolut previzibilă sub aspectul consecințelor sale economice - consumatorul trebuie să plătească aceeași sumă de 17,09 euro pe toată perioada de creditare.

În plus, nu există dezechilibru contractual nici din perspectiva prevederilor legale incidente în materie de comision de administrare. Dezechilibrul semnificativ vizat de Legea nr. 193/2000 are în vedere drepturi și obligații rezultate din contract, adică are în vedere dezechilibrul juridic decurgând din inegalitatea dintre drepturi și obligații (ex: modificarea unilaterală ulterioară a prețului, dreptul denunțării unilaterale, suprimarea pentru consumator a excepției de neîndeplinire a contractului etc.), astfel cum rezultă din exemplele de clauze abuzive date în Anexa la Legea nr. 193/2000.

Legiuitorul însuși prezumă că nu există dezechilibru juridic dacă dispoziția contractuală criticată nu schimbă situația juridică în care se află consumatorul prin aplicarea dispozițiilor legale incidente în lipsa acelei dispoziții contractuale. O analiză a caracterul abuziv a dispoziției contractuale echivalează în acest caz cu o analiză a caracterul abuziv al unei dispozițiile legale - fapt nepermis de însăși art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă o inechitate juridică între drepturile și obligațiile părților. Judecătorul cauzei nu poate cerceta echilibrul economic, întrucât nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unor nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul inițial, cel al semnării contractului de credit. Stabilirea prețului presupune o apreciere subiectivă a părților contractuale la momentul contractării, iar nu ulterior, când intensitatea nevoii în mod evident este una diferită (folosul pentru debitor s-a încheiat prin folosirea sumei). Acesta este și sensul Hotărârii pronunțate de CJUE (Camera întâi) la 14 iunie 2012, în cauza C-618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE, în procedura Banco Espafiol de Creclito SA împotriva Joaquin Calderbn Camino.

Cum anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 nicio lege nu interzicea perceperea acestui cost al creditului și în prezent O.U.G. nr. 50/2010 îl reglementează expres și îl permite, nu se poate reține existența unei dezechilibru contractual prin perceperea lui.

Din perspectiva criticilor pârâtei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea recurată este în parte nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor Anexei Legii nr. 193/2000 (drept substanțial), motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: clauzele de modificare a costurilor creditelor sunt recunoscute ca licite chiar de Legea nr. 193/2000.

În contractele de credit încheiate de pârâtă, există două mari părți ale instrumentum-ului: Condițiile Generale de Creditare și Condițiile Speciale (contractul de credit propriu-zis). Ambele părți dau eficiență faptului că banca tranzacționează produse aflate pe o piață reglementată unde limitele negocierii sunt în mod serios afectate de reglementările primare și secundare emise pentru standardizarea pieței financiare.

Condițiile Generale ale contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă corpul comun care dă specificitate produsului bancar. Acestea sunt trimise spre aprobare la Banca Națională a României și definesc principalele caracteristici ale creditului acordat. Pe lângă acestea, detaliile specifice fiecărui contract de credit sunt stabilite de bancă împreună cu fiecare client în cadrul Condițiilor Speciale.

Înalta Curte urmează să observe că din punctul de vedere al structurării instrumentum-ului, și contractul de credit încheiat între creditor și împrumutat, respectiv contractul de credit din 30 noiembrie 2007, este împărțit în două secțiuni, cea a Condițiilor Speciale (contractul de credit propriu-zis) și cea a Condițiilor Generale, în corpul aceluiași contract cu precizarea esențială că primele clauze contractuale vizează prețul creditului, respectiv, dobânda anuală și spezele contractuale, tipurile de comisioane percepute și cuantumul acestora.

Instanța de apel a calificat ca abuzive următoarele clauze din Condițiile Generale de Creditare, anexă la Contractul de credit încheiat între pârâtă și reclamant:

"2.10.a Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate". "3.7. Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare. În cazul modificării nivelului comisioanelor în sensul majorării acestora, banca va notifica împrumutatul în momentul modificării, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin intermediul unui extras de cont eliberat împrumutatului în mod gratuit ...".

În mod greșit instanța de apel a apreciat că astfel de clauze "înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral prețul contractului" și că "această putere discreționară ... creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului".

Din punct de vedere juridic, dobânzile, spezele și comisioanele reprezintă contraprestația datorată de împrumutat pentru suma avansată de împrumutător. Din perspectiva contractului de credit, cea mai mare parte a costului creditului este reprezentată de dobândă. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca este nevoită să facă anumite cheltuieli. Este adevărat că în evoluția pieței bancare, sub presiunea exigențelor concurențiale, băncile au procedat nu de puține ori la divizarea prețului creditului în dobânzi și diverse comisioane sau speze bancare. Pentru a asigura deplina respectare a interesului public al consumatorului, din perspectiva asigurării comparabilității ofertelor, legiuitorul a introdus însă obligația băncilor de a exprima prețul real al contractului prin includerea în contract a DAE (ce reunește dobânda și comisioanele).

Din punct de vedere economic dobânzile reprezintă echivalentul folosinței capitalului împrumutat, iar spezele și comisioanele reprezintă sumele datorate pentru serviciile presate de împrumutător, aferente creditului contractat. Într-o situație ideală, o bancă ar avea banii suficienți pentru a acorda creditele, din depozitele pe care le adună de la clienții săi. În această situație ideală, singurul cost efectiv al băncii pentru o anumită sumă acordată ca și credit ar fi reprezentat de dobânda pe care banca ar trebui să o plătească deponenților, la aceasta adăugându-se profitul băncii pentru a forma dobânda.

Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta. Astfel cum în situația ideală, o bancă ar trebui să solicite și plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci. Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor Bubor, Euribor sau Libor, în funcție de moneda creditului.

Această rată a depozitelor, poate induce în eroare cu privire la costul real la care banca este obligată să se împrumute, deoarece: rata reprezintă o medie a dobânzilor și nu valoarea acesteia pentru o anumită bancă. Astfel, dacă banca se împrumută de la o bancă din Elveția, rata dobânzii depozitelor în Elveția s-ar putea să fie mai mare decât rata echivalentă de la o bancă din Spania sau Italia. Ca și în cazul unui client al băncii, și banca este nevoită să acopere și alte costuri ale băncii împrumutătoare, inclusiv profitul acesteia, acestea ridicând costurile mult peste rata medie desemnată de indicatorii de referință.

Având în vedere premisele economice subliniate mai sus, în Condițiile Speciale ale convenției, se prevede cuantumul ratei dobânzii curente/cuantumul comisioanelor iar, în Condițiile Generale, posibilitatea băncii de a acoperi eventualele majorări semnificative ale costurilor de atragere a sumelor necesare creditului. Prin Condițiile Speciale ale fiecărei convenții, părțile au stabilit un anumit tip de rată a dobânzii curente și un anumit cuantum al comisioanelor. Nicio instituție de credit nu poate prevedea însă care sunt costurile pe care la va avea pentru un termen foarte lung, de 300 luni (25 de ani), cum este cazul în speța de față, evoluțiile costurilor, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, fiind imposibil de prevăzut uneori chiar pe perioade foarte scurte.

Din această cauză a fost necesară introducerea acelor clauze, care să permită băncii să adapteze rata la variațiile semnificative ale costurilor pieței interbancare. Astfel de clauze nu contravin prevederilor legale în materia clauzelor abuzive, ci dimpotrivă.

Astfel, în conformitate cu prevederile Anexei Legii nr. 193/2000 - "Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive: "Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Așadar, în temeiul pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, clauzele care reglementează dreptul pârâtei de a modifica valoarea dobânzii/comisioanelor în raport de costul resurselor de creditare sunt licite, fiind îndeplinite ambele condiții prevăzute în acest articol care exclud existența caracterului abuziv: există un motiv întemeiat pentru modificarea cuantumului dobânzii creditului/comisioanelor, și anume modificarea costului resurselor de creditare; împrumutatul poate refuza aplicarea noilor valori ale dobânzii prin restituirea creditului în termen de 10 zile de la data luării la cunoștință de noul nivel al dobânzii, drept reglementat de dispozițiile contractuale (clauza 2 din Condițiile Generale).

Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 (drept substanțial), motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca abuzive.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: "Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar alin. (3) al aceluiași articol dispune: "Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii".

Prin urmare art. 1 al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților și implicit pârâtei în contractarea cu consumatorii. Aceste două obligații sunt: obligația pozitivă de transparență și cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează: "(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Textele mai sus citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale: clauzele contractuale nu sunt transparente; clauzele contractuale nu au fost negociate; clauzele contractuale creează un dezechilibru semnificativ.

Obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile. Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Banca nu devine un reprezentant al consumatorului care încheie un contract cu sine însuși, ci, are rolul de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care acest lucru este solicitat.

Prin Rezoluția Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, referitoare la protecția consumatorilor, îmbunătățirea educației și a gradului de conștientizare de către consumatori în materie de credite și finanțare, Parlamentul European atrage atenția factorilor de decizie naționali și comunitari asupra importanței creării unui cadru instituționalizat de informare și educare financiară a consumatorilor. În cuprinsul acestei rezoluții se subliniază: "rolul important al sectorului privat și, în special, al instituțiilor financiare, în asigurarea consumatorilor cu informații privind serviciile financiare; subliniază totuși că educația financiară ar trebui să fie corectă, echidistantă și transparentă, astfel încât să servească intereselor consumatorului, și că trebuie să se deosebească în mod clar de consilierea comercială sau de publicitate ...; și se recomandă ca programele în materie de educație financiară să se axeze pe aspecte importante ce țin de planificarea vieții, cum ar fi aspectele de bază legate de economii, datorii, asigurări și pensii".

Prin urmare, rolul și sarcina educației consumatorilor nu cade exclusiv pe umerii comercianților care nu se pot substitui educatorilor financiari ai întregii populații. În Rezoluția menționată mai sus, Parlamentul European menționează chiar faptul că "încurajează statele membre să includă educația financiară în programa generală a ciclului primar și secundar elaborată de instituțiile competente, menită să dezvolte competențele necesare în viața de zi cu zi, și să organizeze cursuri sistematice pentru profesori, în acest domeniu". Din aceste extrase reiese că obligația de transparență a clauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Nu trebuie confundată obligația de transparență cu obligația băncii de a fi avocatul consumatorului.

Consacrat prin dispozițiile art. 969 C. civ., principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Cele trei componente ale voinței juridice sunt astfel: decizia de a intra într-un contract de credit, decizia referitoare la cocontractant, deci alegerea debitorului și stabilirea conținutului contractului.

Majoritatea contractelor încheiate de către un subiect de drept de-a lungul vieții sunt contracte preformulate. De la biletele de autobuz, la achiziționarea benzinei, de la cumpărăturile achiziționate din centre comerciale (în care consumatorul alege produsul cu prețul și caracteristicile predeterminate) până la încheierea contractelor de asistență juridică preformulate (de către Barou sau de către casele de avocatură) și nenegociate individual cu fiecare reclamant, și trecând prin contractele de achiziționare a unor autovehicule (în care există anumite elemente negociate), majoritatea raporturilor comerciale se derulează prin intermediul ofertelor de contractare care sunt acceptate fără rezerve de către cealaltă parte. În toate aceste contracte, elementele de cost, care formează prețul achitat, nu sunt cunoscute cumpărătorului, dar este acceptat prețul final, ca fiind corespunzător așteptărilor clientului.

Acest tip de contract preformulat s-a impus o dată cu accelerarea ritmului desfășurării activității comerciale. Specificitatea acestor contracte face trecerea de la raporturile civile, la raporturile comerciale, generate de o diviziune a muncii și caracterizate de repetitivitate. De fapt, un contract preformulat nu este altceva decât o ofertă de contract, acceptată de către cealaltă parte fără a formula o contraofertă. Acest mod de a încheia un contract este specific raporturilor comerciale, în care comerciantul nu poate răspunde în timp util la cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar oferta.

Formarea contractelor de credit, produse bancare ale pieței financiare, nu este străină de aceste reguli. Specificitatea acestora constă în faptul că produsul în sine (dreptul consumatorului de a primi și utiliza sumele de către bancă) este greu de diferențiat de contractul prin care acesta este achiziționat (același înscris prevede și obligația consumatorului de a achita prețul folosinței banilor, precum și condițiile în care trebuie să returneze aceste sume).

În încercarea clarificării naturii juridice a clauzelor preformulate, s-a impus în unanimitate concepția care admite caracterul contractual al acestora. Astfel, deși odată cu demitizarea autonomiei de voință s-a diminuat și rolul manifestării de voință, totuși consimțământul rămâne criteriul contractului. Clauzele preformulate, la care aderă o parte, îndeplinesc criteriile acordului de voință, ca element definitoriu al raportului contractual. Chiar dacă nu se poate vorbi de o negociere propriu-zisă, negociere care nu este de esența contractului, diferitele manifestări de voință referitoare la o anume formă tipizată sunt menite să nască tot atâtea contracte diferite, perfect valabile din punctul de vedere al exprimării consimțământului.

Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.

Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, de 25 de ani, așa cum am arătat mai sus, în schimbul unui anumit preț.

Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar acestea cuprind costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp. Prin urmare, pretinsul dezechilibru este în realitate contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziție a unor sume de bani pentru o perioadă îndelungată.

Pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitată într-un termen lung de 25 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligațiile directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și o serie întreagă de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a numeroase credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Îndată ce, în analiza dezechilibrului sunt introduse și obligațiile băncii referitoare la punerea la dispoziție a sumelor împrumutate, și riscul contractual apare ca fiind, în mod natural, transferat consumatorului. Din moment ce banca își execută obligația de a pune la dispoziție suma împrumutată o dată cu sau imediat după încheierea contractului, singurul risc contractual rămas este cel al neexecutării obligațiilor de către consumator. În plus, acest risc este imposibil de cunoscut deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Așadar, aprecierea caracterului semnificativ nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți. Ținând cont de toate aceste aspecte, apare evident că nu putem vorbi despre vreun dezechilibru, ci dimpotrivă toate clauzele contractuale analizate sunt stipulate tocmai pentru menținerea echilibrului contractual.

Echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000, este unul juridic, iar nu economic. Judecătorul cauzei nu poate cerceta echilibrul economic, întrucât nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unor nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

În concluzie, pentru toate argumentele și temeiurile de drept reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 549 din 3 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2011*, ca nefondat și se va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA București împotriva aceleiași decizii. Se va modifica în parte decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul reclamantului A. împotriva Sentinței civile nr. 873 din 7 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2011, pe care o va păstra în totalitate.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și înscrisurile depuse de pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga reclamantul la plata sumei de 1.646,58 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă B., reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA București împotriva Deciziei civile nr. 549 din 3 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2011*.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că respinge apelul reclamantului A. împotriva Sentinței civile nr. 873 din 7 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2011, pe care o păstrează în totalitate.

Respinge recursul declarat de recurentul- reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 549 din 3 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2011*, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la 1.646,58 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC B. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2016.

Procesat de GGC - CL