ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1467/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1467/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 1318/105/2011 reclamanta SC I.C. SRL a chemat în

judecată pe pârâta SC I.&T. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata

următoarelor sume:

- 305.310 RON

echivalentul a 72.693 euro, actualizată cu indicele de inflație la momentul

plății efective, reprezentând diferența dintre suma pe care pârâta a încasat-o

în temeiul contractului de prestări servicii din 30 octombrie 2007 și care

trebuia restituită până la data de 31 septembrie 2009; dobânda legală pentru

suma sus-menționată începând cu data de 31 septembrie 2009 până la momentul

plății efective;

- suma de 84.000 RON

reprezentând echivalentul a 20.000 euro cu titlu de despăgubiri, daune interese

moratorii pentru prejudiciul pe care reclamanta l-a suferit ca urmare a

executării cu întârziere a obligațiilor asumate prin contractul din 31 ianuarie

2008;

- suma de 168.000

RON, echivalentul a 40.000 euro, încasată de pârâtă ca avans la contractul de

prestări servicii din 6 mai 2008, contract la care pârâta nu a executat nicio

obligație, actualizată cu indicele de inflație la momentul plății efective;

dobânda de 10% pe an pentru suma sus-menționată, astfel cum societatea pârâtă

s-a obligat începând cu data de 6 mai 2008 până la momentul plății efective;

- suma de 210 RON,

echivalentul a 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri, daune interese

compensatorii, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de reclamantă ca

urmare a neexecutării totale de către pârâtă a obligațiilor asumate prin

contractul de prestări servicii din 6 mai 2008.

Reclamanta și-a

precizat cererea de chemare în judecată în vederea stabilirii cuantumului taxei

judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

În dovedirea acțiunii

s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și interogatoriu.

Prin întâmpinarea

formulată pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În

combaterea acțiunii și dovedirea susținerilor sale pârâta a solicitat

administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză de

specialitate contabilitate, aceasta din urmă nefiind încuviințată de instanță,

pentru considerentele reținute în încheierea de ședință din data de 19

decembrie 2011.

Pe baza probatoriilor

administrate, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 74 din data de 10 februarie

2012 s-a admis în parte acțiunea precizată și a fost obligată pârâta să

plătească reclamantei următoarele sume: echivalentul în RON al sumei de 72.693

euro la cursul B.N.R. din data efectuării plății și dobânda legală aferentă

acestei sume, calculată începând cu 31 septembrie 2009, până la data plății

efective; echivalentul în RON al sumei de 40.000 euro la cursul B.N.R. din data

efectuării plății și dobânda de 10% pe an aferentă acestei sume, calculată

începând cu 6 mai 2008, până la data plății efective; 12.200 RON cheltuieli de

judecată. În rest a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această sentință instanța de fond a considerat că nu pot fi reținute

susținerile societății pârâte în sensul că, în mod nelegal, s-ar fi menționat

în contract prețul în valută, deoarece în conformitate cu prevederile art. 969

C. civ. (în vigoare la momentul încheierii convenției), contractul reprezintă

legea părților, iar acestea au libertatea contractuală să stabilească clauzele,

pe baza acordului comun, în conformitate cu voința lor internă și cu interesele

ce au determinat nașterea raportului juridic. Astfel, acestea sunt libere să

stabilească prețul contractului în orice monedă sau să aleagă orice modalitate

de plată convenită de ele, însă, potrivit normelor B.N.R., plățile pe

teritoriul României nu se pot face decât în RON.

Din verificarea

operațiunilor juridice executate conform contractului sus-amintit s-a constatat

că aceste prevederi legale au fost respectate, motiv pentru care nu se poate

vorbi în speță de existența unei situații de nelegalitate în privința plăților

contractului x/2007.

S-a reținut că

invocarea dispozițiile art. 139 din C. fisc. pentru a justifica nulitatea

clauzei contractuale privind stabilirea prețului în valută nu poate fi avută în

vedere, deoarece textul legal invocat nu are legătură cu raportul juridic al

părților, acesta referindu-se la baza de impozitare pentru importul de bunuri

și cursul valutar aplicabil acestor operațiuni.

Pe de altă parte, nu

au fost reținute nici apărările pârâtei conform cărora suma pe care a

recunoscut că o are de restituit ar fi fost compensată cu o creanță deținută

împotriva reclamantei, constând în prestarea unor servicii facturate prin

facturile a și b din 21 ianuarie 2009, întrucât cele două facturi indicate nu

au fost însușite la plată de societatea reclamantă, așa cum s-a și indicat

expres în răspunsurile la interogatoriu; nu în ultimul rând s-a reținut că

facturile respective au fost anulate chiar de societatea pârâtă, așa cum

rezultă din originalele aflate la dosar.

Totodată, chiar dacă

ar fi valabil întocmite, cele două facturi indicate de pârâtă au ca obiect

operațiuni ce nu au legătură cu raporturile juridice ce fac obiectul prezentei

cereri de chemare în judecată.

Instanța de fond a

apreciat că susținerile pârâtei privind imputabilitatea executării cu

întârziere a contractului nr. x/2007 nu au nicio relevanță, atâta timp cât

acesta a fost modificat prin acordul de voință al părților, atât în ceea ce

privește obiectul său, cât și în privința prețului. Prin urmare, nu se mai pune

problema vreunei culpe contractuale, în condițiile în care părțile și-au asumat

pe cale convențională obligații concrete diferite de cele inițial stabilite.

În raport de aceste

precizări, tribunalul a constatat că pârâta datorează societății reclamante

echivalentul în RON al sumei de 72.693 euro, potrivit contractului nr. x/2007,

așa cum a fost modificat prin actul adițional nr. a/2009, la care se adaugă

dobânda legală calculată potrivit O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 31

septembrie 2009, data scadenței obligației, până la data plății efective.

S-a mai reținut, cu

privire la contractul de prestări servicii din 31 ianuarie 2008, având ca

obiect realizarea proiectelor pentru drum, alimentare cu apă, gaze, curent și

obținerea autorizației de construcție pentru un teren în suprafață de 11.770 mp

situat în Sinaia, Cartier C., str. A., în schimbul prețului de 70.000 euro, că

în contract, părțile au stabilit că acesta se desfășoară pe durata 1 februarie

2008 - 28 februarie 2008, însă documentația aferentă a fost predată la data de

17 noiembrie 2009, așa cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire

întocmit la acea dată, obligații care nu au mai fost recunoscute de reclamantă,

deși au fost prevăzute expres, ceea ce a condus la concluzia instanței că

aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile corelative față de societatea pârâtă.

Nefiind dovedite

condițiile răspunderii civile delictuale, tribunalul a respins cererea de

obligare a pârâtei la plata sumei de 20.000 euro, în echivalent în RON,

reprezentând daune interese moratorii pentru executarea cu întârziere a

contractului nr. z/2008, în temeiul disp. art. 998 și urm. C. civ.

Referitor la

contractul de prestări servicii din 6 mai 2008, având ca obiect realizarea de

către pârâtă a Planului Urbanistic Zonal pentru un imobil având suprafața de

9.200 mp, ce urma a se construi pe terenul reclamantei situat în Azuga, str.

I., în schimbul prețului de 80.000 euro, tribunalul a reținut că din valoarea

totală a contractului reclamanta a achitat cu titlu de avans suma de 40.000

euro, conform facturii și chitanței aflate la dosar. Întrucât prezentul

contract nu a fost executat în termenul stabilit, pârâta s-a obligat, prin

procesul-verbal de conciliere din data de 22 decembrie 2010, să restituie

avansul încasat, respectiv 40.000 euro, la care se adaugă dobânda de 10% pe an

de la data primirii sumei și până la restituirea acesteia.

Prin urmare, ținând

cont și de împrejurarea că, în conformitate cu prevederile art. 1206 C. civ.,

mărturisirea este un act juridic unilateral ce nu mai poate fi revocat, s-a

constatat că este întemeiată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei

de 40.000 euro, cu dobânda de 10% pe an, începând de la data de 6 mai 2008 până

la data plății efective, în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ.

În ceea ce privește

despăgubirea de 50.000 euro, reprezentând daune interese compensatorii pentru

neexecutarea obligațiilor contractuale, s-a apreciat că această cerere este

neîntemeiată.

Cum reclamanta nu a

motivat și nici dovedit daunele solicitate, în cauză nefiind incidente

prevederile art. 998 și urm. C. civ., tribunalul a respins cererea de

despăgubiri ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel pârâta SC I.&T. SRL, care arată că, în opinia sa,

atât încheierea de ședință din data de 19 decembrie 2011, cât și hotărârea dată

sunt parțial nelegale.

Instanța de fond, la

termenul din data de 19 decembrie 2011, a respins această probă care a cerut-o,

ca nefiind pertinentă și utilă cauzei, era necesară, ceea ce a condus la o altă

situație de fapt.

Apelanta a solicitat

admiterea apelului și completarea probatoriilor cu o expertiză tehnică de

specialitate contabilitate, ale cărei obiective au fost arătate anterior.

Prin Decizia nr. 64

din 14 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Pentru a pronunța

această soluție s-a reținut că raportat la obiectivele indicate de parte,

instanța de apel a considerat că în mod corect instanța de fond a respins

cererea de încuviințare a acestei probe care nu este pertinentă și concludentă,

nefiind de natură să aducă informații suplimentare celor care rezultă din

înscrisurile administrate în cauză, referitor la obiectul pricinii. Sub același

aspect, instanța de apel a constatat că nu este necesară admiterea acestei

probe nici pentru soluționarea apelului, conform dispozițiilor art. 295 alin.

(2) din C. proc. civ.

Analizând în

continuare criticile apelantei cu privire la greșita obligare a acesteia la

plata sumei de 72.693 euro, instanța de apel a constatat că instanța de fond a

reținut în mod corect situația de fapt, și anume modificarea contractului de

prestări de servicii din 30 octombrie 2007 prin actul adițional din 7 ianuarie

2009, una dintre obligațiile reclamantei - de a plăti prețul lucrării, fiind

modificată cu consecința pentru executant -apelanta-pârâtă SC I.&T. SRL -

de a restitui intimatei suma de 170.500 euro până la data de 31 ianuarie 2009.

Or, după cum reiese

din înscrisurile depuse la dosar, pârâta a achitat numai suma de 421.530,7 RON

la data de 21 ianuarie 2009, respectiv echivalentul în RON al sumei de 97.807

euro, la cursul oficial al B.N.R. din ziua plății, de 4,3098 RON, care poate fi

verificat în comunicările acestei instituții bancare.

Existența unor

înțelegeri ulterioare ale părților, de diminuare a sumei convenite, care

susține apelanta, au avut la bază prestarea de servicii decurgând din alte

contracte, materializată în emiterea facturilor nr. a/2009 și b/2009, nu poate

fi reținută, după cum a constatat și tribunalul, cât timp facturile în discuție

au fost anulate ulterior chiar de emitent - apelanta-pârâtă.

În această situație,

afirmația apelantei în sensul înregistrării celor două facturi în

contabilitatea reclamantei nu prezintă relevanță.

Din plata efectuată

de pârâtă reiese diferența de 72.963 euro pe care apelanta, potrivit actului

adițional, s-a obligat să o restituie intimatei și pe care aceasta din urmă

este îndreptățită să o pretindă, sumă la care pârâta a fost obligată, în mod

temeinic, de tribunal.

În ceea ce privește

modul de stabilire a prețului și de efectuare a plăților, instanța de apel a

constatat că prețul contractului nr. x/2007 a fost stabilit de părți, prin

acordul lor de voință, apelanta nedovedind vicierea consimțământului său cu

această ocazie, iar stabilirea prețului în monedă străină nu este interzisă de

dispozițiile legale.

Totodată, instanța de

apel a reținut că plata valorii contractului nr. x/2007 în moneda națională

reiese chiar din interpretarea art. 1 din cap. IV din contract, care stipulează

valoarea contractului în euro, la cursul B.N.R. din ziua emiterii facturii.

Pentru aceste motive,

instanța de apel a constatat că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art.

966 și 968 C. civ., după cum a reținut și tribunalul.

În ceea ce privește

prescripția dreptului de a solicita plata debitului, instanța de apel a

constatat că, raportat la termenul de plată convenit prin actul adițional din 7

ianuarie 2009, respectiv 31 ianuarie 2009, acțiunea intimatei-reclamante,

înregistrată la data de 21 februarie 2011 la instanță, este în interiorul

termenului general de prescripție de 3 ani reglementat de dispozițiilor art. 3

din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Referitor la

contractul de prestări de servicii din 6 mai 2008, instanța de apel a reținut

că în procesul-verbal încheiat la data de 22 decembrie 2010, cu ocazia

concilierii directe, punctul de vedere al reprezentantului apelantei este

consemnat în sensul că "recunoaște că la contractul din 6 mai 2008 este de

acord să restituie suma de 40.000 euro primită, la care se adaugă dobânda de

10%/an de la data primirii și până la data restituirii."

Așadar, spre

deosebire de pretențiile reclamantei decurgând din contractele nr. x/2007 și

z/2008, pârâta a recunoscut datoria fără ca din conținutul procesului-verbal de

conciliere să reiasă că restituirea acestui debit ar fi fost condiționată de o

contraofertă, astfel după cum a constatat și instanța de fond; s-a apreciat ca

fiind neîntemeiate susținerile apelantei în sens contrar, neexistând o condiție

suspensivă de natură să afecteze dreptul reclamantei de a obține plata sumei

pretinse.

Sub un alt aspect,

valoarea contractului de prestări de servicii din 6 mai 2008 a fost, de

asemenea, stabilită în euro - 80.000 euro, inclusiv TVA, la cursul B.N.R. din

ziua emiterii facturii, iar avansul de 40.000 euro trebuia plătit la semnarea

contractului.

Or, cât timp

intimata-reclamantă a plătit la data de 13 mai 2008, potrivit facturii emise de

apelantă în temeiul acestui contract, suma de 147.808 RON, reprezentând

echivalentul în euro al avansului convenit, este justificată restituirea de

pârâtă a echivalentului aceleiași sume, de 40.000 euro, la data plății efective

către reclamantă.

În ceea ce privește

prescripția dreptului de a solicita plata debitului, instanța de apel a reținut

că, raportat la data încheierii procesului-verbal de conciliere, cu

recunoașterea datoriei, respectiv 22 decembrie 2010, acțiunea

intimatei-reclamante, înregistrată la data de 21 februarie 2011 la instanță

este de asemenea, în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani

reglementat de dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă.

Totodată, față de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Curtea a fost obligată apelanta să-i

plătească părții adverse cheltuieli de judecată de 4.500 RON, reprezentând

onorariu apărător, potrivit chitanței justificative depuse la dosar.

Împotriva deciziei

pronunțate în recurs, pârâta a declarat recurs, pe care nu i-a timbrat.

Înalta Curte la

termenul de astăzi a invocat, din oficiu, excepția netimbrării recursului,

întrucât aceasta primează asupra oricăror, excepții sau cereri.

Prin art. 1 din Legea

nr. 146/1997, modificată, privind taxele judiciare de timbru, a fost statuat

principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele

judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act

normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de către persoanele

juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul

stabilit de către instanță.

Potrivit art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act

normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea

se anulează ca netimbrată.

Art. 9 din același

act normativ prevede că, pentru "cererile pentru care se datorează timbru

judiciar, nu vor fi primite și înregistrate, dacă nu sunt timbrate

corespunzător. În cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va

proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de

timbru."

Cum recurenta nu s-a

conformat dispozițiilor legale imperative evocate, deși a fost citată cu

această mențiune așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de

citare, pentru termenul de judecată de la 4 aprilie 2012, aflată la dosar, când

procedura a fost legal îndeplinită, iar în prezenta cauză nu operează

facilitățile prevăzute pentru scutirea de la obligația timbrării, Înalta Curte

urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr.

146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de

aplicare a legii și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995 și va anula recursul

pârâtei, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat

recursul declarat de pârâta SC I.&T. SRL Ploiești împotriva Deciziei nr. 64

din 14 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS