ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2159/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 7 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar C.I.I. B. a chemat în judecată pe pârâtele C. S.R.L. și D. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei nr. 1 la plata către reclamantă a sumei de 109.892,4 euro, echivalent a 491.383,86 RON (la cursul de la data deschiderii procedurii A., respectiv cursul de 4,4715 RON/1 euro), din care 13.818,5 euro, echivalent a 61.789,42 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform contractului x/30.10.2014, iar suma de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către pârâta nr. 1; obligarea pârâtei nr. 2 la plata către reclamantă a sumei de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către pârâta nr. 2.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270, art. 1350 și următoarele C. civ., art. 1384, art. 1530 și următoarele C. civ., art. 1548 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1177 din 20 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins proba cu expertiza contabilă și proba cu expertiza tehnică ca inutile.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 13.818,5 euro, cu titlu de penalități de întârziere. A respins celelalte pretenții formulate în contradictoriu cu această pârâtă, ca neîntemeiate.

A respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., ca neîntemeiată.

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta C. S.R.L. ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta la plata către pârâta D. S.R.L. a sumei de 5518,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamanta A. S.R.L. și pârâta C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 360/2021 din 1 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar F.. și de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1177/20.04.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.R.L.

A respins ca neîntemeiate cererile apelantelor de acordare a cheltuielilor de judecată. A obligat apelanta reclamantă la plata către intimata pârâtă a sumei de 5618,7 RON cu titlul de cheltuieli.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește apelul reclamantei și menținerea deciziei recurate în ceea ce privește apelul apelantei C. S.R.L.

În motivare, recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul unei interpretării greșite a art. 1270 C. civ.

Detaliind, recurenta a învederat că, în ceea ce privește motivarea respingerii apelului în contradictoriu cu intimata D., instanța de apel a concluzionat că, la data de 16.11.2015, ar fi încetat Contractul x/14.07.2014, apreciind că acest contract a fost încheiat pentru o perioadă de 19 luni calculate potrivit art. 4 din Contract.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta a învederat că durata contractului este reglementată în articolul 5 al actului juridic, însă, trecând peste eroarea materială a instanței, consideră că stabilirea de către Curtea de Apel a datei încetării contractului la data de 16.11.2015 reprezintă rezultatul unei aplicări greșite a art. 1270 C. civ. cu trimitere la art. 5 din Contractul x/14.07.2014, deoarece art. 5 reglementează cu exactitate durata contractului în litigiu.

Evocând dispozițiile art. 5 din ambele contracte în litigiu: "Prezentul contract se încheie pe o durată care începe cu momentul semnării sale și se termină la expirarea perioadei de garanție a bunurilor livrate....", recurenta arată că, potrivit art. 2.1.16 (C0703) și 2.1.13 (CI003), perioada de garanție este definită ca fiind acea perioadă de 24 de luni calculată de la data recepției.

Însă, cum procesul-verbal de recepție s-a încheiat (cu observații) la nivelul lunii noiembrie 2015 cu D. și la nivelul lunii februarie 2016 cu C., în opinia recurentei, durata contractelor s-a epuizat cu mult timp după ce E. a pus în funcțiune echipamentele cu ajutorul terțului G..

În concluzie, recurenta susține că, la data deschiderii procedurii insolvenței împotriva recurentei-reclamante, ambele contracte în litigiu erau în vigoare, sens în care, în opinia sa, decizia Curții de apel încalcă dispozițiile art. 1270 C. civ. raportat la contractele în litigiu.

În continuare, evocând dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ., recurenta afirmă că instanța de apel nu putea aprecia asupra încetării contractului, astfel încât să se perfecteze o modificare a acestuia raportat la cele stabilite de părți în contract.

De altfel, susține că, potrivit art. 1266 C. civ., la interpretarea contractului trebuie avută în vedere în primul rând voința reală a părților, or, în situația dedusă judecății, voința reală a părților cu privire la momentul încetării contractului rezultă din chiar textul art. 5 din contract.

În cele ce urmează, recurenta scoate în evidență ceea ce a mai reținut instanța de prim control judiciar, respectiv că, la data de 18.04.2016, D. a notificat practicianului în insolvență încetarea Contractului C0703, dar nu ar fi reține că aceeași intimată a primit răspuns din partea practicianului cu privire la menținerea contractului C0703 - la dosar fiind depus extras din BPI 10073/24.05.2016 ce cuprinde raportul C.I.I. B. din care rezultă menținerea Contractului C0703.

În concluzie, recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat greșit și a interpretat eronat prevederile art. 1270 C. civ. raportat la prevederile contractuale atunci când a concluzionat că actul juridic dedus judecății încetase la data de 16.11.2015.

Printr-o altă critică, recurenta susține că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În concret, recurenta arată că, în cuprinsul motivării apelului împotriva D., instanța de apel a reținut că ar fi întrunite cerințele art. 1557 alin. (1) C. civ., susținând că acest text legal nu a fost invocat de vreuna dintre părți și nu a fost pus în discuție contradictorie de către instanță, sens în care consideră că aprecierea Curții de apel de la punctul nr. 170 din decizie este străină de cauză.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea/interpretarea greșită a prevederilor art. 1556 C. civ. raportat la prevederile Legii nr. 85/2014.

Detaliind, recurenta susține ca, prin decizia recurată, cu referire la apelul împotriva intimatei D., Curtea a apreciat că sunt îndeplinite cerințele reglementate de art. 1556 C. civ.

A mai arătat că, prin întâmpinarea depusă în faza de fond a prezentei cauze, pârâta D. a invocat indirect, fără a motiva foarte mult, excepția de neexecutare a contractului x/2014. Aceasta a susținut că faptele ilicite invocate nu există, că și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul C0703, nefiind culpabilă pentru eventualele prejudicii suferite de recurenta-reclamantă.

Totodată, arată că D. a afirmat că, potrivit art. 18.2 din contractul C0703, ca urmare a faptului că recurenta-reclamantă nu a executat obligația esențială de plată a facturilor emise de către aceasta, contractul x/2014 a încetat, dovadă fiind și declarația de creanță, precum și înscrierea în tabelul creditorilor.

În continuare, recurenta afirmă că, deși a indicat atât Tribunalului, cât și Curții de apel că, odată cu intrarea în insolvență, debitorul este pus sub protecția instanței, iar orice creanță pe care un creditor o are împotriva unui asemenea debitor va fi valorificată numai în cadrul procedurii concursuale și numai în urma parcurgerii etapelor prevăzute de legea insolvenței, judecătorii de fond, în mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor de strictă interpretare din Legea nr. 85/2014, au apreciat ca fiind întrunite cerințele remediului contractual intitulat excepție de neexecutare, mai precis au apreciat ca fiind îndeplinite cerințele art. 1556 alin. (1) C. civ.

Mai arată că, deși instanța de fond a constatat că textul art. 18.1 lit. b) din contract este nul absolut conform art. 123 alin. (1) din legea insolvenței, lipsind astfel de efecte juridice notificarea D. cu privire la denunțarea contractului în litigiu, judecătorii din fond și din apel, omițând a corobora înscrisuri ce se regăsesc la dosarul cauzei, au apreciat că lipsa dovezii plății facturii fiscale x/31.12.2014 dă dreptul intimatei D. să refuze executarea obligațiilor asumate prin Contract, fără a observa că această factură nu era scadentă din punct de vedere contractual.

De asemenea, mai arată că Tribunalul nu a ținut cont că, la data de 19.05.2016, administratorul judiciar al recurentei de la acea vreme, respectiv C.I.I. B., a procedat la notificarea pârâtei D., notificare prin intermediul căreia s-a adus la cunoștința acestei pârâte că se menține Contractul x/2014, astfel încât D. avea obligația de a executa obligațiile contractuale ce nu și le executase până la acea vreme.

Mai arată că, împrejurarea constând în faptul că pârâta D. figurează în tabelul obligațional al recurentei-reclamante cu o creanță în valoare de 3.561.950,04 RON nu poate conduce la ideea potrivit căreia avea dreptul de a nu mai executa obligațiile asumate prin intermediul contractului C0703, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 85/2014 reglementează menținerea contractelor aflate în derulare.

În continuare, făcând trimitere la cele învederate de pârâta D. la pagina 7 din întâmpinarea acesteia, recurenta afirmă că, din cuprinsul acestei mărturisiri, se desprinde atât recunoașterea faptului că acestei pârâte i s-a solicitat să procedeze la îndeplinirea obligațiilor contractuale, dar și că aceasta nu a înțeles să execute respectivele obligații, având în vedere că nu dorea să-și majoreze expunerea financiară.

De asemenea, recurenta învederează că, la momentul refuzului D. de a-și îndeplini obligațiile contractuale în litigiu, se afla în procedură de insolvență, astfel încât, în ipoteza în care intimata și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, urma ca serviciile astfel prestate să fie facturate în timpul procedurii/în timpul perioadei de observație, perioadă în care creanțele născute după deschiderea procedurii sunt plătite conform documentelor din care acestea rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.

Astfel, recurenta susține că refuzul D. de a-și îndeplini propriile obligații contractuale nu reprezintă altceva decât rea-credință în executarea obligațiilor contractuale, în totală contradicție cu prevederile art. 1170 C. civ.

Mai arată că invocarea de către D. a prevederilor art. 1556 C. civ. este neîntemeiată, deoarece recurenta se află sub protecția Tribunalului, fiind în procedură de insolvență, or, din această cauză, în opinia recurentei, nu pot fi întrunite condițiile excepției de neexecutare, așa cum, în mod greșit, Tribunalul a pronunțat soluția de respingere a acțiunii recurentei, prin raportare la această argumentație.

Recurenta susține, așadar, că, prin edictarea art. 1556 C. civ., legiuitorul a prevăzut că excepția neexecutării nu poate fi opusă de partea care, potrivit legii, este obligată să-și execute obligația înaintea celeilalte părți.

Cu toate acestea, recurenta arată că, prin simplul fapt al intrării în insolvență, pârâta D. era obligată să execute obligațiile asumate prin contractul x/2014, independent de plata/neplata obligațiilor anterioare deschiderii procedurii, aceasta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut prin art. 123 din Legea nr. 85/2014 situația menținerii contractelor debitorului, aflate în derulare la data deschiderii procedurii.

Cu referire la motivarea Curții, sub aspectul incidenței art. 1556 C. civ., recurenta înțelege să indice punctul 169 din decizia recurată, susținând că ambele instanțe de fond au interpretat eronat dispozițiile art. 1556 alin. (1) C. civ.

Astfel, susține că textul art. 1556 alin. (1) C. civ. prevede o primă cerință a cărei îndeplinire este necesară pentru suspendarea efectelor obligatorii ale unui contract sinalagmatic, respectiv, ca ambele obligații reciproce să fie exigibile, excepție făcând cazurile în care din lege (Legea nr. 85/2014 în cauza pendinte) rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

Practic, în opinia recurentei, excepția de neexecutare este exclusă de lipsa de simultaneitate a obligațiilor, în sensul că aceasta nu poate fi opusă de partea care, potrivit legii, este obligată să-și execute obligația înaintea celeilalte părți.

În cauza dedusă judecății, recurenta, aflându-se sub protecția Tribunalului, nu avea obligația de a achita factura fiscală invocată de curtea de apel în considerentele deciziei recurate, această factură urmând a fi achitată în concordanță cu legea specială a procedurilor de insolvență, chestiune ce se desprinde și din interpretarea tezei a III-a a textului art. 124 din Legea nr. 85/2014.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel nu a avut în vedere că, pentru a da în mod corect aplicabilitate textului art. 1556 alin. (1) C. civ., era necesar ca neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția de neexecutare.

În acest sens, recurenta arată că instanța de apel a avut în vedere doar Procesul-verbal de Recepție al Produselor încheiat la data de 06.08.2015, proces-verbal din cuprinsul căruia rezultă că nu s-a predat documentația tehnică în format electronic, sens în care părțile au precizat că operează regimul suspensiv al procesului-verbal, fără a ține cont de procesul-verbal din data de 12.10.2015, aflat la dosarul cauzei, la rândul său încheiat cu deficiențe.

Totodată, recurenta arată că, în conformitate cu art. 13.1 punctul ii) din Contract, plata nr. x era condiționată de încheierea unui proces-verbal de recepție fără obiecțiuni, dar și de predarea unor documente.

Mai arată că, la data de 12.10.2015, între recurentă și D., s-a încheiat un nou proces-verbal de recepție a produselor, proces-verbal întocmit cu constatarea unor deficiențe, or, în opinia recurentei, toate aceste deficiențe constatate în repetate rânduri prin intermediul proceselor-verbale de recepție încheiate între părți nu pot îndritui D. la invocarea excepției de neexecutare, deoarece neplata facturii x/31.12.2014 se putea invoca anterior deschiderii procedurii insolvenței, doar în situația în care erau îndeplinite toate cerințele art. 13.1 punctul ii) din Contract, neplata acestei facturi datorându-se în principal neexecutării corespunzătoare a obligației de livrare, obligație ce incumba D., sens în care această intimată nu putea invoca cu succes excepția neexecutării contractului, instanța de apel apreciind eronat incidența art. 1556 C. civ. în cauza pendinte, dând o greșită interpretare textului legal, raportat la situația dedusă judecății.

Printr-o altă critică formulată, recurenta invocă greșita aplicare a prevederilor art. 1556 C. civ., raportat la dispozițiile alin. (2) al acestui text de lege.

Detaliind, recurenta arată că, după cum însuși apărătorul intimatei D. a mărturisit în fața instanței de apel, în ipoteza în care D. și-ar fi executat obligația de punere în funcțiune rezultată din contractul în litigiu, ar fi încasat de la recurentă suma de aproximativ 14.293 euro.

Potrivit Contractului C0703 încheiat între D. și A., valoarea obiectului acestui contract a fost de 565.994 euro, ceea ce înseamnă că suma de 14.293 euro reprezintă 2,5% din valoarea acestui contract.

Astfel, recurenta susține că, pentru o valoare de 2,52% din întregul preț contractual, D. a refuzat punerea în funcțiune a echipamentelor în litigiu, cauzând recurentei un prejudiciu ce a constat în imposibilitatea de a încasa de la E. contravaloarea etapei de punere în funcțiune a acestor echipamente.

Recurenta susține că, în mod similar, a procedat și intimata C., care a refuzat să execute obligația de punere în funcțiune a acestor echipamente, iar atitudinea de refuz a intimatelor rezultă din comportamentul lor, D. afirmând că nu a refuzat să pună în funcțiune, ci doar că nu a dorit să-și majoreze expunerea financiară, deși creanța la care ambele intimate erau îndreptățite ulterior punerii în funcțiune a echipamentelor reprezenta o creanță curentă în procedura insolvenței, urmând a fi achitată din actele din care rezultă.

În concluzie, recurenta subliniază că instanța de apel a apreciat și aplicat în mod greșit art. 1556 C. civ. deoarece, în speță, sunt incidente inclusiv prevederile art. 1556 alin. (2) C. civ., prevederi ce exclud de plano excepția de neexecutare în situația în care prestația refuzată este de mică însemnătate.

Practic, în opinia recurentei, intimatele D. și C. au refuzat cu rea-credință executarea obligației de punere în funcțiune, deoarece nu și-au dorit ca recurenta să se poată reorganiza.

Printr-o altă critică, recurenta susține inaplicabilitatea art. 1556 C. civ. prin raportare la prevederile Legii nr. 85/2014.

Detaliind, recurenta face trimitere la art. 342 din Legea nr. 85/2014 și la art. 123 din același act normativ, afirmând că, dacă ar aprecia în sensul indicat de către D. și, în mod greșit reținut și de instanța de apel, ar însemna că se lipsesc de efecte juridice cel puțin dispozițiile art. 123 din lege, care este de strictă interpretare.

În continuare, recurenta susține că, în peste 90% din cazurile de insolvență existente, debitorul intrat în insolvență are datorii față de cocontractanții săi, însă, cu toate acestea, legiuitorul pune debitorul sub protecția Tribunalului, acordând acestuia posibilitatea de redresare, chiar și prin menținerea contractelor în derulare (art. 123 din Legea nr. 85/2014).

Mai arată că, potrivit legii, cocontractanții debitorului au dreptul de a se înscrie la masa credală cu creanțele istorice (anterioare deschiderii procedurii), izvorâte din respectivul contract, ce intră sub incidența art. 123 din Legea nr. 85/2014, iar în continuarea executării contractului, cocontractanții debitorului vor încasa toate creanțele curente, conform dispozițiilor speciale din Legea nr. 85/2014.

Față de cele mai sus arătate, în opinia recurentei, orice interpretare contrarie, asemenea celei efectuate de D. sau celei din cuprinsul deciziei recurate, este de natură a lipsi de efecte juridice protecția conferită de Legea 85/2014 unui debitor în insolvență.

Mai arată că, dacă sentința tribunalului ar rămâne definitivă, prin menținerea de către Înalta Curte a deciziei Curții de Apel, s-ar crea un precedent periculos, deoarece orice cocontractant al unui debitor în insolvență ar putea invoca neexecutarea contractului pentru creanța cu care s-a înscris la masa credală a respectivului debitor, lipsind de efecte juridice prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2014.

Recurenta conchide în sensul că art. 1556 C. civ. nu se poate aplica în cauza dedusă judecății deoarece contravine dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 342 din același act normativ.

Printr-o altă critică, recurenta susține inaplicabilitatea art. 1556 C. civ. prin raportare la inexistența majorării expunerii D..

Detaliind, recurenta afirmă că intimatele D. și C. au apreciat în numeroase rânduri că nu au dorit să execute obligația de punere în funcțiune a echipamentelor în litigiu, pentru a nu-și majora expunerea, însă, recurenta apreciază că, față de prevederile speciale ale Legii nr. 85/2014, aceștia nu aveau niciun risc.

Astfel, recurenta afirmă că, la momentul la care echipamentele trebuiau puse în funcțiune, aceasta era în perioada de observație, sens în care, potrivit Legii nr. 85/2014, cele două intimate-pârâte și-ar fi încasat contravaloarea sumelor aferente punerii în funcțiune a acestor echipamente, deoarece creanțele astfel născute erau creanțe curente.

La rândul său, recurenta afirmă că ar fi încasat de la E. contravaloarea etapei de punere în funcțiune, respectiv 8% din valoarea contractului încheiat de recurentă cu E., sens în care consideră că niciuna dintre intimate nu poate clama că nu ar fi avut de unde să achite sumele aferente punerii în funcțiune.

Printr-o altă critică, recurenta susține că, prin decizia recurată, Curtea de apel a făcut o aplicare eronata a prevederilor art. 1350 și a art. 1532 C. civ., apreciind că lipsește caracterul cert al prejudiciului recurentei.

Evocând dispozițiile art. 1532 și 1350 C. civ., recurenta arată că, în cauza dedusă judecății, intimatele-pârâte nu și-au îndeplinit obligația contractuală de punere în funcțiune a echipamentelor în litigiu, fiind, astfel, întrunită cerința art. 1350 alin. (1) C. civ., cu atât mai mult cu cât art. 1548 C. civ. prevede că "culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării".

Fără a nega faptul că, potrivit art. 1537 C. civ., dovada neexecutării obligației contractuale nu scutește creditorul de la proba prejudiciului, recurenta arată că, deși Curtea este de acord că intimatele nu și-au executat obligația de punere în funcțiune, consideră că recurenta nu a făcut dovada prejudiciului.

Sub acest aspect, recurenta afirmă că a dovedit cel puțin existența prejudiciului cauzat ca urmare a neîncasării prețului contractual aferent etapei de punere în funcțiune a echipamentelor, respectiv suma de 120.776,8 euro, sumă a cărei neîncasare reprezintă un fapt negativ, ce a fost probat prin intermediul adreselor primite din partea E., adrese aflate la dosarul cauzei.

Recurenta învederează că nu solicită Înaltei Curți să aprecieze probele din dosar, cu toate că, de lege ferenda, art. 488 C. proc. civ. ar trebui completat cu un subpunct în care o probă apreciată vădit greșit să poate conduce la casarea hotărârii.

Cu toate acestea, solicită a se observa că, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 1532 C. civ., Curtea de Apel ar fi trebuit să observe că cel puțin contravaloarea etapei de punere în funcțiune a echipamentelor se încadrează chiar și la categoria prejudiciilor viitoare, dar certe, cu toate că, în realitate, este în totalitate un prejudiciu actual și cert cât timp un terț a efectuat această etapă contractuală, și nu recurenta prin intermediul intimatelor din prezenta cauză.

Față de aceste argumente, recurenta apreciază că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a textelor art. 1350 și 1532 C. civ. deoarece recurenta a probat atât neexecutarea obligației de punere în funcțiune a echipamentelor, obligație asumată contractual de cele două intimate, cât și certitudinea prejudiciului, E. stabilind un preț pentru punerea în funcțiune, preț pe care recurenta susține că nu-1 mai poate încasa cât timp nu intimatele au fost cele care au procedat la punerea în funcțiune a echipamentelor.

Printr-o ultimă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Detaliind, autoarea recursului susține că, la punctul 155 din decizia recurată, Curtea de Apel a reținut că, prin adresele aflate la filele x și 63-66 Vol. II, E. face referire la intenția sa de a apela la terțul susținător G. și de a compensa în viitor cheltuielile pe care le va face pentru a obține executarea integrală a contractului de către terțul susținător (cu referire directă la punerea în funcțiune).

Mai arată că, la punctul 156 din decizie, Curtea a afirmat că autoarea recursului nu a probat că această intenție a E. s-a concretizat printr-o imputare efectivă, iar, la punctul 173 din decizia recurată, Curtea subliniază că, din H. nr. x din 08.10.2018, reiese că E. a transferat responsabilitatea execuției lucrărilor și serviciilor restante către G..

Astfel, recurenta susține că, deși Curtea avea atât adresa prin care E. și-a exprimat intenția apelării la terțul G., cât și adresa prin care aceeași E. indică faptul că punerea în funcțiune s-a realizat de G., folosește aceste două adrese în contexte diferite, cauzând o vădită contradicție în considerentele deciziei recurate.

În cele din urmă, recurenta arată că nu înțelege relevanța pentru care Curtea a considerat că trebuia să facă dovada sumelor de bani cheltuite de E. cu G., toate acestea în condițiile în care a făcut dovada că altcineva a pus în funcțiune echipamentele, fiind logic că, în lipsa executării acestei obligații contractuale, nu putea revendica de la E. prețul contractual al etapei de punere în funcțiune.

În încheiere, recurenta menționează că motivele de recurs vizează atât soluția Curții de apel față de intimata D., cât și față de intimata C., reiterând solicitarea de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește apelul propriu, urmând a fi menținută decizia în ceea ce privește apelul C..

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

La 7 iunie 2021, așa cum atestă dovezile de comunicare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte C. S.R.L. și D. S.R.L.

La 28 iunie 2021, astfel cum atestă dovada de transmitere aflată Ia fila x, intimata-pârâtă C. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului (pentru încălcarea prevederilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.), iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionale de prezentul proces constând în onorariu de avocat pentru redactare acțiune și onorariu pentru reprezentare în instanță, sens în care a atașat dovezi (a se vedea filele x).

La 7 iulie 2021, așa cum atestă dovada de transmitere (prin poștă, aflată Ia fila x), intimata-pârâtă D. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care, pe cale de excepție, a solicitat anularea recursului ca nemotivat, în temeiul art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei Ia plata cheltuielilor de judecată.

La 6 iulie 2021, așa cum atestă procesul-verbal de înmânare aflat la dosar, întâmpinarea C. S.R.L. a fost comunicată recurentei-reclamante.

La 19 iulie 2021, așa cum atestă procesul-verbal de înmânare aflat la dosar, întâmpinarea D. S.R.L. a fost comunicată recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la niciuna din întâmpinările comunicate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 3 mai 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că pot depune un punct de vedere asupra recursului.

Intimata-pârâtă D. S.R.L. a depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 21 iunie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinări, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar F.., împotriva deciziei civile nr. 360/2021 din 1 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, și a stabilit termen pentru soluționarea recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar CLI. B. a chemat în judecată pe pârâtele C. S.R.L. și D. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei nr. 1 la plata către reclamantă a sumei de 109.892,4 euro, echivalent a 491.383,86 RON (la cursul de la data deschiderii procedurii A., respectiv cursul de 4,4715 RON/1 euro), din care 13.818,5 euro, echivalent a 61.789,42 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform contractului x/30.10.2014, iar suma de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către pârâta nr. 1; obligarea pârâtei nr. 2 la plata către reclamantă a sumei de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către pârâta nr. 2.

Cu titlu preliminar, întrucât pretențiile recurentei-reclamante izvorăsc din raporturi juridice diferite cu fiecare intimata-pârâtă, instanța supremă apreciază că se impune cercetarea motivelor de recurs în mod separat, în raport de soluția instanței de apel față de fiecare intimată în parte.

Astfel, instanța de recurs reține că, la 14.07.2014, între pârâta D. S.R.L., în calitate de vânzător și reclamanta A. S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de livrare echipamente nr. C0703/14.07.2014, având ca obiect obligația vânzătorului de a vinde beneficiarului bunurile specificate în Anexa 1, în perioada convenită conform graficului de livrare cantitativă și valorică (Anexa 2) și obligația beneficiarului de a plăti un preț de 565.994 euro.

Conform art. 14.3 din acest contract, intimatei-pârâte D. S.R.L. îi reveneau, pe lângă furnizarea efectivă a produselor la destinația finală, obligațiile de punere în funcțiune, realizare și participare la teste funcționale și de performanță la locațiile utilizatorului final – testul 72 ore (adică Locația 1. Instalație Procesare Gaze Madulari, E. S.A., județul Vâlcea, Romania și Locația 2. Instalație Procesare Gaze Bucioaia, E. S.A., județul Vâlcea, Romania), precum și de realizare de inspecții.

În urma analizării probelor administrate, instanța de apel a reținut că, la 06.08.2015, dată la care s-a încheiat procesul-verbal de recepție a produselor, reclamanta nu a făcut dovada plății facturii nr. x/31.12.2014 în valoare de 2.088.472,97 RON emisă în baza art. 13.1 lit. ii) din contract, ceea ce a îndrituit pârâta D. S.R.L. să invoce excepția de neexecutare a contractului, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 124 din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 1556 C. civ., atât timp cât obligația de livrare a fost îndeplinită anterior deschiderii procedurii.

Totodată, instanțele devolutive au stabilit pe baza ansamblului probator pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, faptul că acordul contractual încheiat la 17.04.2014 între E. în calitate de beneficiar și A. S.R.L., în calitate de contractor, a încetat 16.11.2015, ca urmare a împlinirii termenului contractual de 19 luni, calculat de la momentul semnării, potrivit art. 4 din convenție.

Totodată, s-a reținut și faptul că, prin sentința nr. 1758/14.03.2016, pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București – secția a VII-a Civilă, a fost deschisă procedura insolvenței împotriva societății A. S.R.L.

Instanța supremă reține că, pretenția recurentei-reclamante față de intimata-pârâtă D. S.R.L. constă în obligarea acesteia din urmă la plata către reclamantă a sumei de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligației contractuale de punere în funcțiune a echipamentelor vândute de către această intimată.

Critica, subscrisă de recurenta-reclamantă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei, este nefondată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se invocă faptul că instanța de apel ar fi reținut că ar fi întrunite condițiile prevăzute de art. 1557 alin. (1) C. civ., dar acest text legal nu a fost invocat de vreuna dintre părți și nu a fost pus în discuția contradictorie a părților.

În ceea ce privește întemeierea soluției pe considerente străine de natura pricinii, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că o hotărâre poate fi casată dacă cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", astfel că, de principiu, existența pe lângă motivele consistente și a unor temeiuri complet străine de natura pricinii nu poate justifica casarea hotărârii.

Analizând decizia recurată, instanța supremă nu poate reține prezența unei motivări străine de natura cauzei care să determine casarea hotărârii.

Astfel, recurenta încearcă să justifice existența unor motive străine de natura cauzei prin redarea unor considerente trunchiate din decizia recurată, fără a observa că paragraful nr. 170 reprezintă deducția logică a instanței derivată din paragraful anterior, nr. 169, în care instanța de apel a reținut faptul că, "La data de 06.08.2015, s-a încheiat procesul-verbal de recepție a produselor, reclamanta nu a făcut dovada plății facturii nr. x/31.12.2014 în valoare de 2.088.472,97 RON emisă în baza art. 13.1 lit. ii), ceea ce a îndrituit pârâta D. S.R.L., să invoce excepția de neexecutare a contractului, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 124 din Legea nr., 85/2014 raportat la art. 1556 noul C. civ., atât timp cât obligația de livrare a fost îndeplinită anterior deschiderii procedurii".

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că rezultă fără echivoc faptul că instanța de apel și-a fundamentat raționamentul pe dispozițiile art. 1556 alin. (1) C. civ., menționarea în paragraful nr. 170 a art. 1557 alin. (1) C. civ. fiind o simplă eroare materială.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia cuprinde motive contradictorii. Astfel, a invocat recurenta faptul că, deși instanța de apel avea la dosar atât adresa prin care E. și-a exprimat intenția apelării la terțul G., cât și adresa prin care E. indică faptul că punerea în funcțiune s-a realizat de către G., ar fi folosit aceste două adrese în contexte diferite, cauzând o vădită contradicție în considerentele deciziei recurate. Totodată, recurenta susține faptul că nu înțelege rațiunea pentru care instanța de apel a considerat că trebuia să facă dovada sumelor de bani cheltuite de E. cu G., atât timp cât a făcut dovada că altcineva a pus în funcțiune echipamentele.

Instanța supremă reține că ipoteza cuprinsă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora.

Niciuna dintre cele două situații nu este invocată prin criticile recurentei-reclamante, ipoteza relevanței pe care instanța de apel a dat-o probelor nefiind susceptibilă de a fi subscrisă motivului de casare invocat.

Nu în ultimul rând, este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

O primă critică a recurentei-reclamante subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 alin. (1) C. civ., întrucât, susține recurenta, odată cu intrarea în insolvență, debitorul este pus sub protecția legii insolvenței, iar orice creanță pe care un creditor o are împotriva unui asemenea debitor, va putea fi valorificată numai în cadrul procedurii concursuale și numai în urma parcurgerii etapelor prevăzute de Legea nr. 85/2014.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 1556 alin. (1) C. civ., "atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi".

Totodată, reține că, potrivit art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ. și ale C. civ..".

Excepția de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligațiilor ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații, partea care o invocă obținând, fără intervenția instanței judecătorești, o suspendare a executării propriilor obligații, până la momentul în care cealaltă parte își va îndeplini obligațiile ce-i revin și de îndată ce aceste obligații vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepției de neexecutare a contractului încetează. Această excepție are ca temei juridic interdependența obligațiilor reciproce din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre aceste obligații constituie cauza juridică a obligației corelative, fiecare dintre obligațiile reciproce fiind cauza juridică a celeilalte, implicând astfel simultaneitatea de executare a acestor obligații, deci posibilitatea de invocare a excepției de neexecutare, în cazul în care simultaneitatea nu este respectată.

Prin urmare, în mod contrar susținerilor recurentei-reclamante, invocarea excepției de neexecutare a contractului nu reprezintă o modalitate de satisfacere a creanței, care, fiind invocată împotriva unei societăți aflate în insolvență, să intre sub incidența dispozițiilor procedurale ale Legii nr. 85/2014, ci reprezintă un mijloc de apărare prin care partea căreia i se pretinde executarea unei obligații, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații, să poată obține o suspendare a executării propriilor obligații, până la momentul în care cealaltă parte își va îndeplini obligațiile ce-i revin.

Totodată, instanța supremă constată că, la data reținută de instanța de apel, în urma verificării probelor, ca fiind data livrării produselor și data la care plata facturii nr. x/31.1.22014 trebuia făcută, respectiv 06.08.2015, reclamanta A. S.R.L. nu era în procedura insolvenței, astfel că, la această dată, recurenta nu se afla sub protecția Legii nr. 85/2014, criticile sale fiind nefondate din acest punct de vedere.

În ce privește recuperarea efectivă a creanței deținută împotriva sa, chiar recurenta-reclamantă arată că intimata-pârâtă D. s-a înscris ulterior la masa credală a debitoarei A. S.R.L. cu o creanță în cuantum de 3.561.950.04 RON.

Instanța supremă nu poate primi criticile recurentei privind faptul că prima instanță de control judiciar nu ar fi observat faptul că factura nr. x/31.12.2014, în temeiul căreia a fost invocată excepția de neexecutare de către intimata-pârâtă D., nu era scadentă conform contractului dintre părți, și nici pe cele privind stabilirea părții culpabile pentru neexecutarea obligațiilor, întrucât aceste aspecte vizează aspecte de netemeinicie, de stabilire a situației de fapt în urma verificării probatoriului administrat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare și procesele-verbale la care recurenta face referire, incompatibile cu cercetarea pe care o poate realiza instanța de recurs în această etapă procesuală în care se verifică doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept incidente.

Totodată, nu pot fi primite nici criticile privind stabilirea ordinii executării obligațiilor părților contractuale. În susținerea acestei critici, recurenta se raportează la susținerile intimatei-pârâte D. S.R.L. din cadrul întâmpinării depusă la prima instanță, care ar reprezenta, potrivit recurentei, o "mărturisire" a neexecutării cu rea-credință a obligației sale contractuale, mărturisire de care instanța de apel nu ar fi ținut cont la verificarea condițiilor invocării excepției de neexecutare, încălcându-se astfel dispozițiile art. 1170 C. civ.

Instanța supremă amintește că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului-reclamant cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În plus, recurenta-reclamantă ignoră faptul că, potrivit stării de fapt necontestate de părți, la 06.08.2015, dată la care s-a încheiat procesul-verbal de recepție a produselor, reclamanta, împotriva căreia nu era deschisă procedura insolvenței la acea dată, nu făcuse dovada plății facturii nr. x/31.1.22014, în valoare de 2.099.472,97 RON, emisă în baza art. 13.1. lit. ii) din contract.

În acest context, instanța supremă reține că este nefondată și critica recurentei-reclamante privind faptul că instanța de apel nu ar fi dat efect dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014, în sensul de a reține că, intimata-pârâtă nu putea invoca excepția de neexecutare a contractului, întrucât, la momentul refuzului de executare a obligației, reclamanta A. era în insolvență, iar administratorul judiciar de la acea vreme, C.I.I. B., notificase intimatei D. intenția de continuare a raportului contractual.

Instanța de recurs observă, pe de o parte, că ambele instanțe anterioare au dat eficiență textului art. 123 din Legea nr. 85/2014, reținând că, deși intimata-pârâtă D. S.R.L. a precizat că a denunțat contractul în temeiul art. 18.1 lit. b) din contract, această prevedere contractuală este nulă, potrivit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, conform căruia orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilității anticipate pentru motivul deschiderii procedurii insolvenței sunt nule.

Pe de altă parte, cercetând raporturile juridice dintre părți în contextul menținerii contractului de vânzare-cumpărare, în urma analizării probatoriului administrat și pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua oricât de nemulțumită ar fi recurenta-reclamantă de soluția instanței de apel, instanța de apel a reținut faptul că intimata-pârâtă D. nu a fost notificată de A. S.R.L., potrivit clauzei 14.5 din contract, să participe la punerea în funcțiune a echipamentelor livrate, respectivele obligații fiind preluate de G..

Prin urmare, în mod nefondat se prevalează recurenta de dispozițiile art. 123 din Legea nr. 85/2014, susținând că intimata-pârâtă D. S.R.L. era ținută să își execute obligațiile independent de plata/neplata obligațiilor anterioare procedurii, cât timp chiar recurenta a omis să parcurgă procedura contractuală prevăzută de art. 14.5 din contract, în sensul convocării intimatei-pârâte la punerea în funcțiune a echipamentelor.

În acest context, se reține faptul că recurenta-reclamantă a invocat și aplicarea/interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1350 și art. 1532 C. civ., apreciind că instanța de apel, în mod greșit ar fi reținut faptul că lipsește caracterul cert al prejudiciului.

Astfel, a susținut recurenta-reclamantă că, în cauză, ar fi dovedit atât faptul că intimata-pârâtă D. S.R.L. nu și-a executat obligația contractuală de punere în funcțiune a echipamentelor, cât și existența prejudiciului cauzat de neîncasarea prețului contractual aferent etapei de punere în funcțiune a echipamentelor.

Criticile recurentei sunt pe de o parte, nefondate, având în vedere că nu se poate reține o neexecutare a obligației contractuale de punere în funcțiune cât timp din probe a rezultat că A. S.R.L. nu a convocat intimata-pârâtă D. S.R.L. la punerea în funcțiune a echipamentelor, potrivit art. 14.5 din contract, iar pe de altă parte, netemeinice, întrucât deși invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1532 C. civ., în realitate, recurenta-reclamantă urmărește readministrarea și reinterpretarea probei cu înscrisuri, constând în adresele primite din partea E., în scopul demonstrării unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, cu privire la inexistența prejudiciului.

Or, Înalta Curte reține că interpretarea probelor – elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății – ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, devolutive, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

În ce privește criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., dar și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1532 C. civ., instanța de recurs constată că acestea au fost invocate pentru prima dată direct prin memoriul de recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Prin urmare, fiind invocate omisso medio direct în recurs, aceste critici nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Totodată, nu pot fi analizate nici criticile privind inaplicabilitatea art. 1556 în raport de inexistența majorării expunerii D. întrucât, pe de o parte, argumentele recurentei au în vedere ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 1556 alin. (2) C. civ., reținute ca fiind invocate omisso medio, iar pe de altă parte, vizează aspecte factuale ale cauzei privind eventuale predicții financiare, ce nu pot face obiectul recursului, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanța supremă apreciază că reprezintă o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei atacate, susținerea privind încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ., în sensul reținerii datei de 16.11.2015 ca fiind data încetării contractului nr. x/14.07.2014.

În primul rând, instanța remarcă faptul că argumentele recurentei-reclamante în susținerea acestei critici pornesc de la premisa greșită în sensul că instanța de apel ar fi reținut că acordul contractual dintre A. S.R.L. și D. S.R.L., anume contractul nr. x/14.07.2014, ar fi încetat la 16.11.2015, în vreme ce, în decizia recurată, instanța de apel precizează expres, la paragraful nr. 167, faptul că, la 16.11.2015 a încetat contractul încheiat la 17.04.2014 între A. S.R.L., în calitate de contractor și E., în calitate de beneficiar.

În al doilea rând, departe de a formula o critică de nelegalitate ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă antamează netemeinicia deciziei atacate, urmărind reanalizarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, cu privire la data încetării contractului încheiat cu intimata D. S.R.L.

În al treilea rând, având în vedere că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, pe de o parte, faptul că acest contract de vânzare-cumpărare nu a încetat ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței împotriva recurentei și pe de altă parte, că în cauză este operantă excepția de neexecutare a contractului invocată de intimata D. S.R.L., determinarea datei la care a încetat contractul nr. x/14.07.2014 nici nu prezintă relevanță pentru stabilirea dreptului recurentei la despăgubirile solicitate.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține faptul că, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susținut faptul că înțelege să invoce aceleași motive de recurs și față de soluția instanței de apel în raport de intimata-pârâtă C. S.R.L.

În acest context, instanța de recurs reține, în primul rând, faptul că pretențiile recurentei-reclamante față de intimata-pârâtă C. S.R.L. derivă din contractul de livrare produse nr. C1003/30.10.2014, prin care intimata-pârâtă, în calitate de vânzătoare s-a obligat să vândă recurentei-reclamante bunurile specificate în Anexa 1 a contractului, în perioada convenită conform graficului de livrare cantitativă și valorică, menționat în anexa 2, în schimbul unui preț de 45.000 euro.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 109.892,4 euro, echivalent a 491.383,86 RON (la cursul de la data deschiderii procedurii A., respectiv cursul de 4,4715 RON/1 euro), din care 13.818,5 euro, echivalent a 61.789,42 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform contractului x/30.10.2014, iar suma de 96.073,9 euro, echivalent a 429.594,44 RON, reprezentând jumătate din daunele interese ce au fost aplicate reclamantei de către E., ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către intimata-pârâtă.

Prin sentința primei instanțe, a fost admisă în parte cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 13.818,5 euro, cu titlu de penalități de întârziere, fiind respinse celelalte pretenții formulate în contradictoriu cu această pârâtă ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluții, atât reclamanta, cât și intimata-pârâtă C. au formulat apeluri, care au fost respinse ca nefondate.

Pentru soluționarea recursului de față, prezintă relevanță doar soluția pronun