ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2168/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Pe temeiul dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civila delictuală (art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357, art. 1382 C. civ.) și abuzul de drept procesual (art. 12, art. 187 și art. 189 C. proc. civ.) în prezenta cauză, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 8 aprilie 2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. și prin administrator special C., a solicitat obligarea pârâtei D.. la plata sumei de 2.625.453 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale și incidentale, precum și prin introducerea unor căi de atac, fapte ilicite ce au condus la încasarea cu întârziere a prețului contractului de tranzacție din 19 aprilie 2018, preț ce ar fi condus la achitarea tuturor creanțelor reclamantei și închiderea procedurii de insolvență (echivalentul dobânzii legale penalizatoare aplicabile debitului principal a cărei executare a fost întârziată, împreună cu celelalte cheltuieli ale reclamantei pentru perioada aprilie 2018- martie 2019).

Prin încheierea de ședință din 12.12.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins, ca neutilă, proba expertizei contabile, solicitată de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 3798 din 19.12.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția lipsei de interes a reclamantului C..

S-a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâta D..

S-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta D..

Împotriva sentinței civile nr. 3798, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă la 19 decembrie 2019, precum și împotriva încheierii din 12 decembrie 2019, prin care a fost respinsă solicitarea societății A. S.R.L. de încuviințare a probei cu expertiză tehnică judiciară specializarea contabilitate, a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul obligării intimatei, la plata către societatea A. S.R.L. a sumei de 2.625.453 RON, reprezentând prejudiciul cauzat societății prin introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale și incidentale, precum și pentru exercitarea căilor de atac.

Prin decizia nr. 707 din 20 aprilie 2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul exercitat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, întrucât s-a reținut greșit că nu există o faptă ilicită - condiție esențială pentru atragerea răspunderii delictuale a intimatei.

După o prezentare a parcursului litigiului, recurenta-reclamantă învederează că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că, în mod nelegal, prin decizia atacată s-ar fi reținut că nu sunt incidente dispozițiile ce reglementează abuzul de drept procesual, anume art. 12 C. proc. civ. coroborat cu art. 187 și art. 189 din același act normativ și, pe cale de consecință, că nu există o faptă ilicită a intimatei în vederea atragerii răspunderii civile delictuale a acesteia.

În continuare, recurenta evocă dispozițiile art. 1348 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și pe ale art. 1357 din același cod, precum și pe cele ale art. 12, art. 187 și art. 189 din C. proc. civ.

Susține că, dispozițiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. descriu întocmai conduita intimatei, care a fost aceea de a formula contestații, căi de atac, cereri de amânare, cereri de recuzare.

În condițiile în care acestea sunt vădit netemeinice, deoarece: toate acțiunile și cererile intimatei au fost respinse în instanță; întreaga conduită a reclamantei în cadrul procedurii insolvenței nu a avut nicio justificare, în condițiile în care recurenta ar fi arătat că, în lipsa tuturor demersurilor sale, prin obținerea fără întârziere a prețului tranzacției în cuantum de 26.000.000 RON, întreaga masă credală ar fi fost acoperită cu peste 7.000.000 RON, atunci rezultă că, de la început, nu a existat niciun interes în persoana intimatei-pârâte pentru promovarea contestațiilor și a căilor de atac, precum și a cererilor despre care a amintit anterior.

Apreciază că toate aceste cereri au fost făcute în scop șicanator și pentru a întârzia încasarea prețului tranzacției, aspect care ar fi dus la ieșirea din insolvență a recurentei.

Cu toate acestea, consideră că, prin soluția nelegală pronunțată, instanța de apel a refuzat să aplice dispozițiile art. 12 C. proc. civ., coroborat cu art. 187 și art. 189 din același act normativ.

Din analiza tuturor acestor texte legale ar rezulta că, angajarea răspunderii civile delictuale pentru exercitarea cu rea-credință a unor drepturi procesuale prin încălcarea unor obligații referitoare la desfășurarea procesului atrage aplicarea de despăgubiri pentru amânarea procesului, dacă sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiții (comune răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie), respectiv: săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Or, decizia atacată este nelegală, întrucât instanța de apel ar fi interpretat greșit dispozițiile legale privind abuzul de drept și ar fi constatat că nu există o faptă ilicită a reclamantei.

Astfel, instanța de apel, în mod greșit ar fi stabilit caracterul licit al exercitării drepturilor procesuale, justificându-l doar de existența recunoașterii legale a drepturilor exercitate, fără să analizeze în vreun fel modalitatea abuzivă în care au fost exercitate și fără să țină cont de specificul verificărilor ce trebuiau efectuate cu privire la fiecare faptă ilicită imputată.

Astfel, arată că, deși îi este recunoscut intimatei exercițiul drepturilor procesuale, acestea trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege și fără a încălca drepturile procesuale ale altei părți.

În consecință, exercitarea cu rea credință a unui drept procesual sau procedural poate avea consecințe negative prin perturbarea bunei desfășurări a procesului, prin prejudicierea unui drept procesual al altei părți sau într-o altă modalitate.

Susține că, tocmai acest lucru a urmărit să îl dovedească în cauză, respectiv faptul că, în exercitarea drepturilor recunoscute de lege în favoarea intimatei, aceasta le-a deturnat de la scopul pentru care au fost prevăzute de legiuitor - respectiv acela de a fi exercitate în vederea protejării unor drepturi sau a unor interese legitime - utilizându-le exclusiv în scop șicanator și în vederea tergiversării momentului încasării prețului tranzacției ce ar fi dus negreșit (și dovedit) la satisfacerea întregii mase credale a recurentei.

Arată că, acest lucru a fost dovedit fără tăgadă prin lipsa totală a interesului în vederea promovării acțiunilor, în condițiile în care, prin simpla încasare a prețului tranzacției, recurenta ar fi putut achita datoria față de toți creditorii de la masa credală. De asemenea, este susținut și de multitudinea contestațiilor formulate, toate respinse, dar și de atitudinea procesuală a intimatei din cadrul acestor acțiuni, de solicitare a amânării cauzelor și de formulare a cererii de recuzare (ca ultimă soluție de amânare).

În continuarea dezvoltării motivelor de recurs, autoarea prezentei căi de atac redă o serie de considerente din pag. 19 a deciziei atacate, cu privire la aprecierea caracterului abuziv al faptelor imputate intimatei-pârâte, după care concluzionează că soluția instanței de apel este nelegală, în condițiile în care a existat un evident abuz de drept procesual, intimata-pârâtă uzând efectiv de orice cerere, acțiune și cale de atac pe care a putut să o formuleze în vederea tergiversării și blocării obținerii prețului tranzacției de către recurentă.

În acest sens, arată că cererea de amânare formulată de intimată în dosarul nr. x/2014 se înscrie în sfera abuzului de drept procesual, raportat la dispozițiile art. 25 din Legea nr. 85/2006, întrucât, în lipsa unui folos practic direct, manifestat ca interes procesual, pârâta a pricinuit amânarea cauzei la termenul din 20.04.2018, moment la care judecătorul sindic ar fi trebuit să se pronunțe asupra cererii de confirmare a tranzacției.

Apoi ar fi formulat concluzii de respingere a confirmării tranzacției la termenul de judecată din 04.05.2018, demers ce ar fi adus în patrimoniul recurentei suma de 25.962.775 RON, fără a urmări vreun folos practic concret, de vreme ce, prin tranzacția încheiată la 19.04.2018, averea debitoarei urma a fi sporită cu o sumă ce ar fi acoperit totalul creanțelor înscrise la masa credală, aproape de două ori.

Învederează recurenta că această faptă ilicită a pârâtei a împiedicat împlinirea uneia dintre condițiile suspensive, respectiv neatacarea hotărârii judecătorului sindic prin care se confirmă contractul de tranzacție.

Mai arată și că intimata pârâtă a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 2625/04.05.2018 prin care a fost confirmată tranzacția, a votat împotriva aprobării contractului de tranzacție în cadrul Adunării Creditorilor din 02.05.2018, a formulat contestație lipsită de interes procesual împotriva hotărârii Adunării Creditorilor din 02.05.2018, a formulat apel împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea acestei contestații și a formulat cereri de recuzare pentru a obține un efect dilatoriu în soluționarea apelului.

Prin aceste fapte ale intimatei-pârâte s-ar fi împiedicat achitarea prețului tranzacției către recurentă și s-ar fi generat cheltuieli suplimentare de procedură, până la 20.02.2019, iar cheltuielile de procedură până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată au rezultat ca urmare a imposibilității închiderii procedurii până la distribuirea sumelor obținute de către creditori.

Recurenta învederează că toate aceste demersuri au fost lipsit de interes și exercitate cu rea-credință, urmărind doar o întârziere în exercitarea de către recurentă a drepturilor sale în vederea achitării debitelor față de creditori și ieșirii din insolvență.

Instanța de apel ar fi considerat că, dacă este prevăzută de lege posibilitatea formulării acțiunilor și căilor de atac, în maniera în care a făcut-o intimata, acest lucru scutește de plano de caracter abuziv demersurile vădit nejustificate ale intimatei (din perspectiva unui creditor care și-ar fi satisfăcut creanța imediat ce prețul tranzacției ar fi fost plătit).

Or, în aceste condiții, practic dispozițiile legale ce reglementează abuzul de drept devin lipsite de aplicabilitate, iar scopul urmărit de legiuitor - sancționarea formulării unor cereri principale și incidente în mod abuziv, în scopul de a prejudicia drepturile ori interesele legitime ale altor persoane - se pierde.

Autoarea recursului menționează că, instanța de contencios constituțional ar fi statuat, în decizia nr. 675 din 6 noiembrie 2018 că, "săvârșește un abuz de drept cel care exercită un drept subiectiv într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe".

De asemenea, arată că nu este înlăturat caracterul ilicit al faptei nici de aspectul că, în cadrul contractului de tranzacție, a fost avută în vedere ipoteza în care intimata-pârâtă va contesta în toate modalitățile posibile, în mod neîntemeiat, contractul de tranzacție.

Astfel, ar fi vorba despre două raporturi juridice separate și distincte, respectiv: raportul juridic dintre E. și recurentă, cu privire la tranzacția încheiată, la prețul acesteia și la condiția suspensivă și raportul juridic dintre recurentă și intimata-pârâtă, ca urmare a demersurilor abuzive și care au avut ca efect blocarea încasării prețului tranzacției, ce ar fi pus capăt procedurii insolvenței în care se află recurenta prin plata tuturor creanțelor creditorilor înscriși la masa credală.

Or, în ciuda faptului că cele două raporturi juridice nu au nicio legătură, instanța de apel ar fi legat în mod absurd condiția suspensivă stabilită în cadrul celui dintâi raport de neîndeplinirea condițiilor în vederea constatării unui abuz de drept din partea intimatei, în cadrul celui de-al doilea raport juridic.

Față de această eroare, în mod nelegal au fost înlăturate de la aplicare norme de drept material incidente în mod evident în cauză, respectiv art. 12 C. proc. civ., care impune exercitarea cu bună-credință a drepturilor recunoscute de legiuitor, coroborat cu art. 187 și art. 189 din același cod, care reglementează abuzul de drept procesual (prin cereri vădit netemeinice care duc la tergiversarea litigiilor ori la afectarea drepturilor altor persoane).

La 21 aprilie 2022, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-reclamante, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că recurenta-reclamantă și-a întemeiat calea de atac exercitată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care reglementează cazul de casare incident în ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În speța pendinte, din expunerea motivării recursului rezultă că, în criticile subsumate acestui caz de casare, recurenta a susținut că, prin validarea soluției de respingere a pretențiilor deduse judecății, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1349, 1357 din C. civ.

Recurenta-reclamantă susține, în esență, că faptele ilicite imputate pârâtei, care constau în tergiversarea soluționării cererii de confirmare a tranzacției de către judecătorul sindic – amânarea cauzei la termenul din data de 20.04.2018 și formularea de concluzii de respingere a confirmării tranzacției la termenul din data de 04.05.2018, formularea căii de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 2625/04.05.2018 prin care a fost confirmată tranzacția din data de 19.04.2018, votul împotriva aprobării contractului de tranzacție în adunarea creditorilor din data de 02.05.2018, formularea contestației împotriva hotărârii Adunării Creditorilor, formularea căii de atac a apelului împotriva sentinței civile pronunțate în soluționarea contestației, conturează o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale din perspectiva prevederilor art. 12 și art. 187 C. proc. civ.

Cu referire la dispozițiile art. 1349 alin. (1) C. civ., instanța supremă reține că, potrivit textului de lege menționat "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", iar conform alin. (2) al aceluiași articol, "cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

În ceea ce privește dispozițiile art. 1357 din același act normativ, Curtea notează că stabilește regula potrivit căreia, cel care cauzează un prejudiciu, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai ușoară culpă.

În acest context normativ, instanța supremă reamintește principiul conform căruia, în orice proces, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți, deziderat afirmat și de dispozițiile art. 12 din C. proc. civ.

Din perspectiva unui astfel de deziderat, exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale (ipoteză afirmată în speță de către recurentă în ceea ce o privește pe intimata-pârâtă), poate avea consecințe negative prin perturbarea bunei desfășurări a procesului, prin prejudicierea unui drept procesual al unei părți sau într-o altă modalitate.

Prin urmare, abuzul de drept procesual presupune atât un element subiectiv, constând în exercitarea cu rea-credință a dreptului procesual, în scop de șicană, fără justificarea unui interes special și legitim, cât și un element obiectiv, reprezentat de deturnarea dreptului procesual de la scopul/finalitatea pentru care a fost recunoscut de lege, actul abuziv negăsindu-și o motivare legitimă.

Potrivit deciziei nr. 675/6 noiembrie 2018 a Curții Constituționale "acolo unde există bună-credință nu poate fi abuz de drept iar, în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credință, prin deturnarea acestuia de la scopul economic și social în vederea căruia a fost recunoscut și respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecție juridică".

Revenind la datele concrete ale speței, astfel cum acestea au fost prezentate chiar de către recurentă, prezentul demers judiciar, de atragere a răspunderii intimatei în condițiile dispozițiilor art. 1349, art. 1357 din C. civ., a fost motivat pe aspectul promovării de către aceasta a cererilor judiciare ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2014 și y/2014, precum și a unor cereri incidentale în cadrul acelorași dosare, ce au fost respinse de instanțele de judecată.

Instanța de recurs urmează să valideze raționamentul prezentat de instanța de apel, în sensul că, faptul că demersurile judiciare inițiate de intimata-pârâtă în contradictoriu cu recurenta-reclamantă, respectiv cereri și căi de atac reglementate de lege și care erau prevăzute ca și condiții suspensive în contractul de tranzacție la care intimata-pârâtă nu era parte, au fost soluționate prin respingerea definitivă a cererilor acesteia, nu este de natură a face dovada faptei ilicite cauzatoare de prejudicii reclamate în cauza de față - respectiv a abuzului de drept al intimatei, constând în exercitarea cu rea credință a drepturilor procesuale - și cu atât mai puțin, a vinovăției acesteia, a prejudiciului pretins de recurenta-reclamantă și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Toate aceste demersuri dovedesc doar că intimata-pârâtă a uzat de dreptul fundamental al liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, fără ca exercitarea acestui drept să poată fi îngrădit de vreo lege.

Ca atare, a aprecia în sensul pretins de recurenta-reclamantă, respectiv că respingerea demersurilor judiciare ale intimatei dovedește abuzul de drept al acesteia, ar echivala, în realitate, unei atingeri aduse dreptului de liber acces la justiție, în condițiile în care simpla respingerea a unei cereri de chemare în judecată/căi de atac nu este aptă, prin ea însăși, să confirme un abuz.

Este de notat și faptul că, deși recurenta-reclamantă își fundamentează pretențiile, în parte, pe tergiversarea procedurii insolvenței cauzată de demersurile judiciare ale intimatei-pârâte, instanța de apel a reținut faptul că procedura insolventei nu era închisă nici la data soluționării apelului, din motive străine prezentei cauze, deși prețul tranzacției fusese achitat. Prin urmare, a reținut că nu există o legătura între exercitarea mijloacelor procesuale și cheltuielile solicitate de recurenta-reclamantă, procedura insolvenței generând în continuare cheltuieli de natura celor menționate de recurentă, independent de achitarea prețului tranzacției.

În absența unei probe care să ateste că demersurile judiciare inițiate de intimată au fost realizate în scopul vătămării intereselor legitime ale recurentei-reclamante și nu doar, așa cum rezultă din hotărârile judecătorești depuse, pentru a uza de drepturile procesuale recunoscute de legea specială a insolvenței și de legea procesual civilă, Înalta Curte constată că, în cauză nu s-a făcut dovada incidenței cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. (pe care s-a fundamentat calea de atac extraordinară exercitată), neexistând încălcări ale dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Pe cale de consecință, Înalta Curtea va proceda, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., la respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 707 din 20 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 707 din 20 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.