ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 915/2015

Decizia nr. 915/2015

Prin cererea înregistrată sub nr. x/118/2013 la Tribunalul Constanța reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. a investit instanța cu acțiunea civilă având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea sumei de 114.250 euro, sumă ce a fost împrumutată la data de 20 februarie 2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 68 din 14 ianuarie 2014, Tribunalul Constanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca nefondată și a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.

A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 30.000 euro, în echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând împrumut nerestituit.

Împotriva acestei sentințe reclamantul A. și pârâtul B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 63/C din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, s-a admis apelul reclamantului A. împotriva sentinței civile nr. 68 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a admis în totalitate acțiunea, obligând pârâtul să plătească reclamantului și suma de 84.250 euro, în echivalent în RON la data plății, precum și 26.318,85 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond (onorariu avocat diminuat cu 15% și taxă judiciară de timbru).

S-a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, cât privește obligația de plată a sumei de 30.000 euro și soluționarea excepției prescripției.

S-a respins ca nefondat apelul pârâtului B. împotriva sentinței civile nr. 68 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 8.135 RON.

S-a dispus darea în debit a apelantului pârât B., cu taxa judiciară de timbru aferentă apelului propriu, în cuantum de 1.896,50 RON.

Pârâtul B. a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul face aprecieri asupra probelor administrate în cauză și invocă pentru prima dată în recurs faptul că actul juridic, respectiv înscrisul sub semnătură privată a fost încheiat prin vicierea consimțământului său sub forma violenței așa cum este definită în art. 1216, 1217 C. civ., precum și faptul că a fost întocmit cu încălcarea prevederilor art. 1235 C. civ. referitoare la cauza actului juridic.

Recurentul susține faptul că în cererea de chemare în judecată reclamantul a trecut suma pe care i-ar fi împrumutat-o pârâtului în luna februarie - suma de 114.250 euro - deoarece aceasta este data trecută în chitanță, pentru ca ulterior să-și schimbe cererea în sensul că suma împrumutată a fost de fapt în anul 2009 și a inventat un nou împrumut acordat în 2014.

Consideră recurentul că instanța de apel a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile Codului civil de la 1864 cât și prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., dar a considerat că „restricția este impusă părțile și succesorilor lor în drepturi dar nu și terților”, ori în cazul de față nu este vorba despre terți, ci doar de părți, deci instanța a apreciat greșit faptul că terții care justifică un interes pot dovedi actul juridic prin orice mijloace de probă.

De asemenea, recurentul arată că instanța a reținut faptul că valoarea în funcție de care se stabilește inadmisibilitatea probei cu martori este aceea din momentul încheierii actului juridic, deoarece în acel moment părțile puteau aprecia dacă este necesară sau nu preconstituirea unui înscris, iar după cum a constatat prima instanță reclamantul a recunoscut și martorii au fost de acord că înțelegerea inițială a fost în anul 2009 când părțile nu au considerat necesară constituirea unui înscris.

Recurentul susține că instanța de apel a reținut greșit faptul că înscrisul sub semnătură privată a fost semnat de către părți, înscrisul nefiind semnat de către reclamant.

Totodată, s-a reținut greșit faptul că în speță s-a făcut dovada împrumutului pentru suma de 114.250 euro cu înscrisul sub semnătură privată, înscrisul fiind viciat, suma trecută fiind de „114,250”, care poate însemna aproape 115 euro și nu 114.250 euro.

O altă critică vizează faptul că hotărârea instanței de apel conduce la o îmbogățire fără just temei a reclamantului.

Susține în primul rând faptul că a fost obligat la plata sumei de 114.250 euro compusă din 84.250 euro și suma de 30.000 euro admisă de prima instanță, fără a deduce nici măcar suma pe care reclamantul a recunoscut-o ca fiindu-i returnată de către pârât în valoare de 35.000 euro.

În al doilea rând arată că reclamantul nu a putut face dovada sumei pretinse, singurul împrumut cert care s-a dovedit și recunoscut de către ambele părți fiind cel inițial din anul 2009 în valoare de 65.000 euro.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului din faza admiterii în principiu. A arătat că motivele invocate de recurent nu se circumscriu niciunuia din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care consideră că se impune anularea recursului, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 2.000 RON, conform chitanței.

Recurentul-pârât B. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 ianuarie 2015 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimatul-reclamant A. a depus punct de vedere asupra raportului, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil.

Analizând recursul formulat Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 114.250 euro, sumă care i-a fost împrumutată la data de 20 februarie 2013, între părți fiind încheiat un înscris sub semnătură privată.

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale precum dobânzile, penalitățile, fructele etc.

În cauză este vorba de pretenții în valoare de 114.250 euro (504.985 RON), aceasta fiind și valoarea contestată, suma reprezentând valoarea împrumutată în baza unui înscris sub semnătură privată.

Art. XVIII din Legea nr. 2/2013 prevede:

„(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.”

Raportând datele speței la dispozițiile legale evocate se constată că în speță este vorba de o acțiune în pretenții, având caracter patrimonial, iar recursul este inadmisibil întrucât valoarea pretențiilor contestate în prezentul litigiu se află sub plafonul prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Astfel, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

Față de soluția pronunțată în privința prezentului recurs, Înalta Curte constată întemeiată cererea formulată de intimatul-reclamant A. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. întrucât recurentul a căzut în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligat să-i plătească intimatului cheltuielile de judecată, efectuate în acest stadiu al litigiului și dovedite prin chitanța aflată la dosarul acestei instanțe, cheltuieli în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 63/C din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. să-i achite intimatului-reclamant A. suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2015.