ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3185/2010

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1927 din 09 decembrie 2008,

Tribunalul Mureș, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului

material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul H.V.

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, atât ca

urmare a admiterii excepției, cât și pe fondul cauzei.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că acțiunea prin care reclamantul a

invocat faptul că a suferit un prejudiciu material și moral datorită procesului

penal soluționat prin hotărâre judecătorească definitivă de achitare și

datorită reținerii este prescrisă: procesul penal a fost soluționat definitiv

la data de 13 ianuarie 2005, iar acțiunea în despăgubiri a fost formulată la

data de 20 decembrie 2007, peste termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin.

(2) C. proc. pen.

De asemenea,

reclamantul a susținut că a suferit un prejudiciu material și moral datorită

faptului că, ulterior achitării sale prin hotărâre judecătorească definitivă, a

fost cercetat penal în Dosarul nr. 911/P/2006 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Luduș, dosar în care s-a dat rezoluție de încetare a urmăririi

penale la data de 13 noiembrie 2006.

Acest petit al

acțiunii nu este fondat, deoarece în cauză nu este incident nici unul dintre

motivele prevăzute de art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Astfel, prin

rezoluția dată în Dosarul nr. 911/P/2006 al Parchetului pe lângă Judecătoria

Luduș s-a dispus doar încetarea urmăririi penale față de reclamant,

reținându-se că există autoritate de lucru judecat, fără a se stabili că

reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal, așa cum prevede art. 504

alin. (3) C. proc. pen. În plus, în Dosarul nr. 911/P/2006 nu s-a luat nicio

măsură privativă de libertate față de reclamant.

Prin Decizia nr. 96/A

din 06 octombrie 2009, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a respins apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței sus-menționate, ca nefondat.

Pentru a adopta

această soluție, curtea a apreciat că hotărârea instanței de fond este legală

și temeinică, prin ea stabilindu-se reala situație de fapt, în raport cu care

s-a aplicat corect legea.

Astfel, în mod corect

s-a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune

materiale și morale, susținând că a suferit un prejudiciu material și moral ca

urmare a unei erori judiciare datorate faptului că a fost cercetat și trimis în

judecată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și că a fost

reținut la data de 13 decembrie 2000.

Instanța de fond a

reținut și aplicat în mod legal prevederile art. 504 alin. (2) și (3) și ale

art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Din studiul dosarelor

penale acvirate la prezenta cauză rezultă că procesul penal a fost soluționat definitiv

a data de 13 ianuarie 2005, iar acțiunea civilă a reclamantului fost introdusă

la instanță la data de 20 decembrie 2007, cu depășirea termenului imperativ de

18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Ca atare, în mod

corect s-o respins ca fiind prescris petitul privind obligarea pârâtului la

plata de daune materiale și morale pentru prejudiciul cauzat prin procesul

penal soluționat definitiv prin Decizia nr. 256 din 13 ianuarie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție. Motivele de apel invocate de reclamant pe fondul

cauzei sunt de prisos a fi analizate, câta vreme instanța de control apreciază

corectă reținerea acestei excepții.

Cu privire la petitul

respins pe fond, în mod corect s-a reținut că, în cauză, nu este incident nici

unul dintre motivele prevăzute de art. 504 alin. (3) sau alin. (1) C. proc.

pen. Prin rezoluția dată în Dosarul nr. 911/P/2006 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Luduș, s-a dispus încetarea urmăririi penale față de reclamant, în

temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen., reținându-se existența autorității de

lucru judecat, fără a se stabili că reclamantul a fost privat de libertate în

mod nelegal. Cu atât mai mult cu cât în acest dosar penal nu s-a luat nici o

măsură privativă de libertate.

Aplicabilitatea textelor

de lege și a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului invocate în cererea

de apel ar fi putut fi analizate doar în situația în care acțiunea civilă nu ar

fi fost prescrisă sau ar fi fost incidente prevederile art. 504 alin. (3) C.

proc. pen.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs reclamantul care, după expunerea situației de

fapt din procesul penal în care a fost achitat, a criticat soluția dată în

cauză pe excepția de prescripție (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, recurentul-reclamant

a arătat că soluția dată pe prescripție este nelegală, deoarece reluarea

cercetărilor împotriva sa pentru aceeași faptă, pentru care fusese achitat de

instanțele de judecată, a dus la întreruperea termenului de prescripție.

De asemenea,

recurentul-reclamant a arătat că întreg procesul penal a fost o înșiruire de

erori judiciare, cauzatoare de grave prejudicii materiale și morale: cercetarea

abuzivă pe parcursul căreia a fost reținut fără nici un temei legal pe data de

13 decembrie 2000, făcându-se din aceasta o știre publică, scoaterea de sub

sechestru asigurător instituit de organele financiare a unui bun al societății

comerciale, fără înștiințarea acestora, declanșarea acțiunii penale, întocmirea

rechizitoriului, trimiterea în judecată pentru o infracțiune inexistentă, fapta

incriminată fiind de natură comercială, nefiind prevăzută de legea penală.

Nedreptățile nu s-au terminat prin faptul achitării, ci au continuat, pe

considerentul că s-ar fi descoperit fapte noi săvârșite de același inculpat și că

se impune reluarea cercetărilor sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

tâlhărie.

Un alt aspect care a

contribuit la cauzarea prejudiciului material și moral a fost întinderea

nejustificată în timp a procesului penal (1998 - 2005 - 2006), ceea ce constituie

o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, astfel cum aceasta a fost reținută de Curtea Europeană în

cauza Stoianom și Neddm împotrivi României, Hotărârea din 04 august 2005.

Potrivit art. 48

alin. (3) teza I din Constituția României, Statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

stabilește în mod expres că are dreptul la repararea pagubei și persoana care,

în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal.

Contenciosul

constituțional, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, a constatat că

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în

care nu se limitează la ipotezele prevăzute în text. Tot prin aceeași decizie

se menționează faptul că principiul responsabilității statului față de

persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în

procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind

inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei sa fie suportate

de aceasta.

În același sens, art.

8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are

dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale

competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt

recunoscute prin Constituție sau lege.

La evaluarea

întinderii despăgubirilor, instanța trebuia să aibă în vedere prejudiciul moral

și material efectiv suferit ca urmare a abuzurilor și erorilor judiciare

menționate, cu consecința pierderii demnității publice, suferințele fizice și

psihice îndurate, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei

și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional, precum și

a personalității morale, care s-au întins pe o perioada mult prea lungă de timp

1998 - 2006.

Intimatul-pârât nu a

depus întâmpinare.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar,

este de observat că prezentarea situației de fapt privind procesul penal în

care reclamantul a fost achitat, pe care acesta o face în preambulul memoriului

de recurs, nu se constituie în critici la adresa soluției instanței de apel,

susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs.

Singura critică de

nelegalitate formulată de recurent cu privire la hotărârea atacată vizează

confirmarea în apel a soluției dată în primă instanță pe excepția de

prescripție, susținându-se că redeschiderea procesului penal împotriva sa, după

achitarea prin hotărâre definitivă, ar reprezenta o cauză de întrerupere a

prescripției.

Critica nu este

întemeiată, deoarece împrejurarea invocată de recurent nu se încadrează în

cazurile de întrerupere a prescripției, expres și limitativ prevăzute de art.

16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Conform textului de

lege menționat, prescripția se întrerupe:

a) prin recunoașterea

dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge

prescripția;

b) prin introducerea

unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost

introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ arbitrai, necompetent;

c) printr-un act

începător de executare.

Or, în speță,

recurentul nu invocă nicio împrejurare care să se circumscrie acestor cauze de

întrerupere a prescripției.

Faptul că după

achitarea reclamantului prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus

reluarea cercetării penale împotriva sa, demers soldat cu încetarea urmăririi

penale pe temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen., nu are efect întreruptiv de

prescripție, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pe cererea

reclamantului privind repararea prejudiciului material și moral pretins cauzat

prin procesul penal soluționat definitiv prin Decizia nr. 256 din 13 ianuarie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În absența unei cauze

legale de întrerupere a prescripției care să fie operantă în speță, în mod

corect instanța de apel a confirmat soluția fondului de respingere a acestei

cereri ca prescrisă, reținând că termenul de prescripție de 18 luni, prevăzut

de art. 506 alin. (2) C. proc. civ., a început să curgă, conform acestui text

de lege, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de achitare

a reclamantului, respectiv de la data de 13 ianuarie 2005, când a fost

pronunțată Decizia nr. 256 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și că el era

depășit la data sesizării instanței civile cu acțiunea în despăgubiri,

respectiv 20 iulie 2007.

Rezultă că, pe

aspectul criticat, hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă

a dispozițiilor legale incidente - art. 506 alin. (2) C. proc. pen. și art. 16

din Decretul nr. 167/1958, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de confirmarea

legalității soluției pe prescripție, criticile de fond privind cererea astfel soluționată,

justificate de parte pe texte din legislația națională și europeană, inclusiv

prin trimitere la o Hotărâre Curții Europene a Drepturilor Omului, nu mai pot

fi cercetate de instanța de control judiciar, întrucât prescripția extinctivă

stinge dreptul la acțiune în sens material, fiind, așadar, o piedică în

cercetarea fondului cauzei.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamantului nu este

fondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul H.V. împotriva Deciziei nr. 96/A din 06 octombrie 2009 a Curții de

Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 21 mai 2010.

Procesat de GGC - LM