ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4466/2009

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele: Reclamantul a chemat în judecată, prin cererea înregistrată la data de 10 iunie 2003, precizată ulterior, la Judecătoria sectorului 5 București, pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se stabilească vinovatul privind arestarea sa în perioada 4 aprilie 1968-1 noiembrie 1968, motivele arestării sale și dovezile pentru care s-a dispus această măsură, precum și obligarea pârâților la despăgubiri materiale și morale pentru această lipsire de libertate. În motivarea cererii reclamantul a arătat că la data de 4 aprilie 1968 a fost reținut abuziv, fără să i se aducă la cunoștință motivul, și supus unor tratamente inumane pe parcursul mai multor luni, în secția de cercetări penale a Ministerului de Interne.

Ulterior a fost pus în libertate pentru că nu s-au conturat niciun fel de fapte care să justifice arestarea sa, iar prin ordonanța nr. 1340 din 19 decembrie 1968 s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva sa pentru faptele prevăzute de art. 549, art. 536 C. pen. După un prim ciclu procesual, Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința civilă nr. 500 din 4 aprilie 2007 a respins ca prescris dreptul la acțiune al reclamantului H.V.N., de obligare a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor la plata daunelor materiale și morale. Pentru a hotărî astfel tribunalul a menținut, în temeiul art. 315 C. proc. civ., calificarea dată acțiunii, ca fiind o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., așa cum s-a tranșat prin decizia de casare. Având în vedere prevederile privind termenul până la care se pot formula astfel de pretenții, în raport de data emiterii ordonanței de scoatere de sub urmărire penală 19 decembrie 1968 și de data cererii introductive, respectiv 10 iunie 2003, a admis excepția invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în prim ciclu procesual și a respins ca prescrisă acțiunea. Împotriva acestei decizii a formulat apel reclamantul H.N., iar Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 689 din 26 octombrie 2007 a admis apelul, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că obiectul cererii fiind pretenții îndreptate împotriva statului, derivând dintr-o arestare ilegală, participarea Ministerului Public este obligatorie.

Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința nr. 365 din 26 februarie 2008, în evocarea fondului, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul H.N., ca fiind prescrisă. Tribunalul a reținut în considerentele hotărârii pe care a pronunțat-o că cererea reclamantului referitoare la despăgubiri contra pârâților Ministerul Administrației și Internelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice se întemeiază pe prevederile art. 504-506 C. proc. pen.

Acest aspect a primit dezlegare juridică prin decizia civilă nr. 789A din 11 mai 2005 prin care Curtea de Apel București, secția a III a civilă, admițând apelul reclamantului împotriva sentinței instanței de fond, a dispus anularea parțială a acesteia, în ceea ce privește capătul de cerere vizând despăgubirile materiale și morale solicitate de reclamant pe excepția lipsei calității procesuale pasive, acordând termen pentru evocarea fondului cu privire la acest capăt de cerere. Curtea a apreciat că în baza rolului său activ nu este ținută de temeiul juridic indicat de parte (dispozițiile Decretului nr. 118/1990) și a făcut încadrarea juridică corectă a acțiunii. Evocarea fondului acestui petit a fost făcută însă de tribunal, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005.

Tribunalul București, secția a V a civilă, prin decizia 468A din 20 martie 2006 a admis cererea reclamantului, recalificând-o ca fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Recursurile formulate de pârâți împotriva acestei hotărâri au fost admise de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 736R din 24 noiembrie 2006, prin care s-a admis excepția necompetenței materiale privind judecata cauzei în primă instanță, a casat în parte decizia civilă nr. 789A din 11 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, în totalitate decizia 468Adin 20 martie 2006 Tribunalul București, secția a V a civilă, și a dispus trimiterea cauzei Tribunalului București, pentru rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile, menținând temeiul juridic al acțiunii reclamantului ca fiind art. 504 și urm. C. proc.

pen. Astfel, tribunalul, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată, a constatat incidente dispozițiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Tribunalul a apreciat că excepția este întemeiată întrucât potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen. acțiunea pentru repararea pagubei, întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., poate fi pornită de persoana îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanței procurorului. Reclamantul H.N.

a declarat apel împotriva acestei sentințe, considerând-o nelegală și netemeinică, formulând critici pe fondul cauzei și pe aspectul admiterii excepției, susținând că în mod eronat instanța nu a constatat că în speță operează clauza de întrerupere prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b), raportat la art. 17 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 167/1958 și că potrivit art. 19, instanța poate să dispună din oficiu judecarea acțiunii, chiar și atunci când termenul este depășit, dar pentru cauze temeinic justificate. Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 632A din 10 septembrie 2008, a respins apelul ca nefondat. Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc.

pen. acțiunea pentru repararea pagubei întemeiată pe cazurile prevăzute în art. 504 C. proc. pen. poate fi îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului. Instanța de apel a considerat că raportat la data formulării acțiunii și la data emiterii ordonanței, nu au relevanță dispozițiile art.16 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 167/1958, întrucât la data formulării acțiunii termenul de prescripție era deja împlinit, neputând fi întrerupt, iar în ceea ce privește incidența dispoz. art. 19 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul nu a făcut dovada cazurilor temeinic justificate care l-au împiedicat să formuleze acțiune în despăgubiri.

Susținerea reclamantului, în sensul imprescriptibilității acțiunii în temeiul art. 358 alin. (2) lit. d) C. pen. și art. 121 alin. (3) C. pen. nu a fost reținută de Curte, întrucât aceste dispoziții legale se referă la prescrierea răspunderii penale și nu la prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs reclamantul H.N., prin mandatar Liga Democratică pentru Dreptate din România, pe motive de nelegalitate a hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 304, pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. În esență, criticile formulate au vizat lipsa rolului activ al instanțelor inferioare în a stabili situația de fapt, având în vedere că nici până în prezent nu i-a fost comunicată ordonanța nr. 1340 din 19 decembrie 1968 dată de fosta Procuratură Generală a RSR, fiind astfel prejudiciat de la un proces echitabil, drept garantat constituțional.

Reclamantul formulează și critici pe fondul cauzei, nemulțumiri ale modului în care procurorii au desfășurat anchetele în raport de multiplele sesizări ale mandatarei reclamantului Liga Democratică pentru Dreptate din România, în referire la cazul acestuia și se susține solicitarea de admitere a recursului prin decizii de speță privind interpretarea art. 504 și urm C. proc. pen. I. Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.

În susținerea acestor critici apelantul a formulat mai multe argumente rezultate din interpretarea probelor administrate în cauză, iar instanța de apel în mod legal a grupat aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, obligația care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelant, în parte. Or, din redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare legii de către prima instanță, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune. II. Nefondată este și critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz.

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia" Or, reclamantul nu a contestat calificarea dată de instanță, ca fiind o acțiune în pretenții întemeiată în drept pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. De altfel, calificarea dată cererii reclamantului nu a alterat cu nimic substanțial natura acesteia. III. În ceea ce privește criticile care vizează aprecierea probatoriilor administrate în cauză și stabilirea situației de fapt de către instanța de apel, acestea nu vor fi analizate, deoarece actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. nu mai permite valorificarea acestora prin motivele de recurs. Astfel, cazul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor de fapt, consecință a greșitei aprecieri a probelor a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. IV. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. aceasta nu mai poate constitui motiv al cercetării de legalitate al deciziei atacate, fiind abrogat prin art. l pct. 49 din Legea nr. 219/2005. V. Analizând criticile formulate de reclamanți, care se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În cauza dedusă judecății, reclamantul a solicitat repararea unor prejudicii, arătând că acestea i-au fost cauzate prin săvârșirea unei erori judiciare ca urmare a cercetării sale abuzive sub aspectul săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală, considerând că sunt îndeplinite condițiile legale de asumare a răspunderii statului român. Potrivit art. 504 alin. 1 C. proc. pen., dispoziție legală care reprezintă o transpunere în dreptul intern a dispoziției art. 3 din Protocolul nr. 7 CEDO, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite pe motiv de eroare judiciară persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Totodată, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are drept la despăgubire și persoana care în cursul unui proces penal a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, indiferent de modalitatea de finalizare a procedurii penale. Aliniatul 3 al aceluiași articol prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen. Are drept la repararea pagubei și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Potrivit dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen. acțiunea pentru repararea pagubei, întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., poate fi pornită de persoana îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului. În speță, de la data emiterii ordonanței de scoatere de sub urmărire penală - 19 decembrie 1968, până la data promovării cererii, respectiv 10 iunie 2003, termenul de prescripție era deja împlinit, chiar luând în considerare perioada ulterioară anului 1990, când regimul politic comunist a fost înlocuit, existând prezumția că împotriva reclamantului nu se mai poate exercita vreun abuz, ca urmare a acțiunii sale în despăgubiri.

Se reține că repunerea în termen este un beneficiu, pe care legea îl acordă titularilor dreptului la acțiune care au fost împiedicați, de cauze temeinic justificate, să-și exercite dreptul la acțiune înăuntrul termenului de prescripție. Prin cauze temeinic justificate trebuie să se înțeleagă acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore (care determină suspendarea de drept a cursului prescripției), sunt exclusive de orice culpă din partea titularului dreptului, pentru depășirea termenului de prescripție. Altfel spus, repunerea în termen este o noțiune care exclude și forța majoră și culpa. În prezenta cauză nu s-a dovedit existența vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției, dintre cele prevăzute de art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și nici nu a fost temeinic justificată vreo cauză pentru care termenul prescripției a fost depășit, pentru a se aprecia incidența dispozițiilor art.19 din același act normativ.

Prin urmare, instanțele de fond au apreciat în mod corect că reclamantul nu a probat cauzele temeinic justificate pentru care nu a formulat cererea înăuntrul termenului de prescripție, deși avea această obligație potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ. În ceea ce privește critica vizând lipsa de rol activ a instanței în soluționarea cauzei, se constată că din interpretarea art. 129 C. proc. civ., nu se deduce obligația instanței de a se substitui în poziția procesuală a unei părți și în apărarea intereselor acesteia, prin administrare de probatorii în completarea celor solicitate de parte, nesocotind astfel principiul disponibilității, care guvernează procesul civil. Față de datele concrete ale speței, inacțiunea reclamantului îi este imputabilă, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanțele făcând aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale incidente în speță. Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul H.V.N. împotriva deciziei nr. 632 A din 10 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2009.