ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4466/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4466/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Reclamantul a

chemat în judecată, prin cererea înregistrată la data de 10 iunie 2003,

precizată ulterior, la Judecătoria sectorului 5

București, pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și

Ministerul Administrației și Internelor, solicitând ca prin hotărâre

judecătorească să se stabilească vinovatul privind arestarea sa în perioada 4

aprilie 1968-1 noiembrie 1968, motivele arestării sale și dovezile pentru care

s-a dispus această măsură, precum și obligarea pârâților

la despăgubiri materiale și morale pentru această

lipsire de libertate.

În motivarea cererii

reclamantul a arătat că la data de 4 aprilie 1968

a fost reținut abuziv, fără să i se aducă la cunoștință motivul, și

supus

unor tratamente inumane pe parcursul mai multor luni, în secția de

cercetări penale a Ministerului de Interne.

Ulterior a fost pus în libertate

pentru

că nu s-au conturat niciun fel de fapte care să justifice arestarea

sa,

iar prin ordonanța nr. 1340 din 19 decembrie 1968 s-a dispus încetarea

procesului penal pornit împotriva sa pentru faptele prevăzute de art. 549, art.

536 C. pen.

După

un prim ciclu procesual, Tribunalul București, secția a III a

civilă, prin sentința civilă nr. 500 din 4

aprilie 2007 a respins ca prescris dreptul la acțiune al reclamantului H.V.N.,

de obligare a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul

Administrației și Internelor la

plata daunelor materiale și morale.

Pentru a hotărî astfel

tribunalul a menținut, în temeiul art. 315 C. proc. civ., calificarea dată

acțiunii, ca fiind o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen.,

așa cum s-a tranșat prin decizia de casare. Având în vedere prevederile privind

termenul până la care se pot formula astfel de pretenții, în raport de data

emiterii

ordonanței de scoatere de sub

urmărire penală 19 decembrie 1968 și de data

cererii introductive, respectiv 10 iunie 2003, a admis excepția invocată

de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în prim ciclu procesual și a

respins ca prescrisă acțiunea.

Împotriva

acestei decizii a formulat apel reclamantul H.N., iar Curtea de Apel București,

secția a IV a civilă, prin decizia nr. 689 din 26 octombrie 2007 a admis

apelul, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că obiectul cererii fiind

pretenții îndreptate împotriva statului, derivând dintr-o arestare

ilegală,

participarea Ministerului Public este obligatorie.

Tribunalul București,

secția a IV a civilă, prin sentința nr. 365 din 26 februarie 2008,

în evocarea fondului, a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de

reclamantul H.N., ca fiind prescrisă.

Tribunalul a reținut

în considerentele hotărârii pe care a pronunțat-o că cererea reclamantului

referitoare la despăgubiri contra pârâților Ministerul Administrației și

Internelor și Statul Român, prin

Ministerul

Finanțelor Publice se întemeiază pe prevederile art. 504-506

C. proc.

pen.

Acest aspect a primit

dezlegare juridică prin decizia civilă nr. 789A din 11 mai 2005 prin care

Curtea de Apel București, secția a III a civilă, admițând apelul reclamantului

împotriva sentinței instanței de fond, a dispus anularea parțială a acesteia,

în ceea ce privește

capătul de cerere vizând

despăgubirile materiale și morale solicitate de

reclamant pe excepția

lipsei calității procesuale pasive, acordând termen pentru evocarea fondului cu

privire la acest capăt de cerere.

Curtea a apreciat că

în baza rolului său activ nu este ținută de temeiul juridic indicat de parte

(dispozițiile Decretului nr. 118/1990) și a făcut încadrarea juridică corectă a

acțiunii.

Evocarea fondului

acestui petit a fost făcută însă de tribunal, ca urmare a intrării în vigoare a

Legii nr. 219/2005.

Tribunalul București,

secția a V a civilă, prin decizia 468A din 20 martie 2006 a admis cererea

reclamantului, recalificând-o ca fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998-999

C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Recursurile

formulate de pârâți împotriva acestei hotărâri au fost

admise de Curtea de Apel București, secția a III a

civilă, prin decizia nr. 736R din 24 noiembrie 2006, prin care s-a admis

excepția necompetenței materiale privind judecata cauzei în primă instanță, a

casat în parte decizia civilă nr. 789A din 11 mai 2005 a Curții de Apel

București, secția a III a civilă, în totalitate decizia 468Adin 20 martie 2006

Tribunalul București, secția a V a civilă, și a dispus trimiterea cauzei

Tribunalului București, pentru rejudecarea capătului de cerere privind

despăgubirile, menținând temeiul juridic al acțiunii reclamantului ca fiind

art. 504 și urm. C. proc. pen.

Astfel, tribunalul, în

analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată, a

constatat incidente dispozițiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora în caz

de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate

sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Tribunalul a

apreciat că excepția este întemeiată întrucât potrivit art. 506 alin. (2) C.

proc. pen. acțiunea pentru repararea pagubei, întemeiată pe cazurile prevăzute

de art. 504 C. proc. pen., poate fi pornită de persoana îndreptățită în termen

de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței

de judecată sau a ordonanței procurorului.

Reclamantul H.N. a declarat apel împotriva acestei

sentințe, considerând-o nelegală și

netemeinică, formulând critici pe fondul cauzei și pe aspectul admiterii

excepției, susținând că în mod eronat instanța nu a constatat că în speță

operează clauza de

întrerupere prevăzută de

art. 16 alin. (1) lit. b), raportat la art. 17 alin. (2) și (3) din

Decretul nr. 167/1958 și că potrivit art. 19,

instanța poate să dispună din

oficiu

judecarea acțiunii, chiar și atunci când termenul este depășit, dar

pentru

cauze temeinic justificate.

Curtea de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, prin decizia civilă nr. 632A din 10 septembrie

2008,

a respins apelul ca

nefondat.

Curtea a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen. acțiunea pentru

repararea pagubei întemeiată pe cazurile prevăzute în art. 504 C. proc. pen.

poate fi îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive,

după

caz, a hotărârilor instanței de

judecată sau a ordonanțelor procurorului.

Instanța de apel a

considerat că raportat la data formulării

acțiunii

și la data emiterii ordonanței, nu au relevanță dispozițiile art.16

alin.

(1) lit. b) coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 167/1958,

întrucât la data formulării acțiunii termenul de prescripție era deja împlinit,

neputând fi întrerupt, iar în ceea ce privește incidența dispoz. art. 19 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul nu a

făcut dovada cazurilor temeinic justificate care l-au împiedicat să formuleze

acțiune în despăgubiri.

Susținerea

reclamantului, în sensul imprescriptibilității acțiunii în temeiul art. 358 alin.

(2) lit. d) C. pen. și art. 121 alin. (3) C. pen. nu a fost reținută de Curte,

întrucât aceste dispoziții legale se referă la prescrierea răspunderii penale

și nu la prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei.

Împotriva

deciziei instanței de apel a formulat recurs reclamantul

H.N., prin mandatar Liga Democratică pentru Dreptate

din România, pe motive de nelegalitate a hotărârii în temeiul

dispozițiilor art. 304, pct. 7, 8, 9 și 10 C.

proc. civ.

În esență,

criticile formulate au vizat lipsa rolului activ al

instanțelor inferioare în a stabili situația de fapt, având în vedere

că nici până în prezent nu i-a fost comunicată ordonanța nr. 1340 din 19

decembrie 1968 dată de fosta Procuratură Generală a RSR, fiind astfel

prejudiciat de la

un proces echitabil, drept garantat constituțional.

Reclamantul

formulează și critici pe fondul cauzei, nemulțumiri ale modului în care

procurorii au desfășurat anchetele în raport de multiplele sesizări ale

mandatarei reclamantului Liga Democratică

pentru

Dreptate din România, în referire la cazul acestuia și se susține

solicitarea

de admitere a recursului prin decizii de speță privind interpretarea art. 504

și urm C. proc. pen.

I. Înalta Curte

apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Verificând

considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns

criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu

care a fost învestită.

În susținerea acestor

critici apelantul a formulat mai multe argumente rezultate din interpretarea

probelor administrate în cauză, iar instanța de apel în mod legal a grupat

aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, obligația care-i

incumba în baza art. 295 C. proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor de

apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelant, în parte.

Or, din redactarea

deciziei atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost

învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare

legii de către prima instanță, astfel încât, modificarea deciziei în baza art.

304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune.

II.

Nefondată este și critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport

de dispoz. art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

Astfel potrivit

acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia"

Or, reclamantul nu a

contestat calificarea dată de instanță, ca fiind o acțiune în pretenții

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.

De altfel,

calificarea dată cererii reclamantului nu a alterat cu nimic substanțial natura

acesteia.

III. În ceea ce

privește criticile care vizează aprecierea

probatoriilor

administrate în cauză și stabilirea situației de fapt de către

instanța

de apel, acestea nu vor fi analizate, deoarece actuala structură a art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ. nu mai permite valorificarea acestora prin motivele de

recurs.

Astfel, cazul

de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care

permitea cenzurarea în recurs a greșelilor de fapt, consecință a greșitei

aprecieri a probelor a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

IV. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 10 C. proc. civ. aceasta nu mai poate

constitui motiv al cercetării de legalitate al deciziei atacate, fiind abrogat

prin art. l pct. 49 din Legea nr. 219/2005.

V. Analizând criticile formulate de reclamanți, care se circumscriu

doar motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că nu pot fi primite pentru

următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere

modificarea unei hotărâri atunci când a fost dată cu aplicarea greșită a

legii.

În cauza

dedusă judecății, reclamantul a solicitat repararea unor prejudicii, arătând că

acestea i-au fost cauzate prin săvârșirea unei erori judiciare ca urmare a

cercetării sale abuzive sub aspectul săvârșirii unor fapte prevăzute de legea

penală, considerând că sunt

îndeplinite

condițiile legale de asumare a răspunderii statului român.

Potrivit art. 504

alin. 1 C. proc. pen., dispoziție legală care reprezintă o transpunere în

dreptul intern a dispoziției art. 3 din

Protocolul

nr. 7 CEDO, are dreptul la repararea de către stat a pagubei

suferite pe motiv de eroare judiciară persoana

care a fost condamnată

definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Totodată,

potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are drept

la despăgubire și persoana care în cursul unui proces

penal a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal,

indiferent de modalitatea de

finalizare a procedurii penale.

Aliniatul 3 al

aceluiași articol prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod

nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare

a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului

de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru

cauza

prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j)

ori prin hotărâre a instanței de revocare a

măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de

achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a

procesului penal

pentru cauza prevăzută de

art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.

Are

drept la repararea pagubei și persoana care a fost privată de libertate după ce

a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea

faptei.

Potrivit dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen. acțiunea pentru

repararea pagubei, întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 504

C. proc. pen., poate fi pornită de persoana

îndreptățită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a

hotărârilor instanței de judecată sau a

ordonanțelor procurorului.

În speță, de la

data emiterii ordonanței de scoatere de sub urmărire penală - 19 decembrie

1968, până la data promovării cererii,

respectiv

10 iunie 2003, termenul de prescripție era deja împlinit, chiar

luând în

considerare perioada ulterioară anului 1990, când regimul politic comunist a

fost înlocuit, existând prezumția că împotriva reclamantului nu se mai poate

exercita vreun abuz, ca urmare a acțiunii sale în despăgubiri.

Se reține că

repunerea în termen este un beneficiu, pe care legea îl acordă titularilor

dreptului la acțiune care au fost împiedicați,

de cauze temeinic justificate, să-și exercite dreptul la acțiune

înăuntrul

termenului de prescripție.

Prin cauze

temeinic justificate trebuie să se înțeleagă acele împrejurări care, fără a

avea gravitatea forței majore (care determină suspendarea de drept a cursului

prescripției), sunt exclusive de orice culpă din partea titularului dreptului,

pentru depășirea termenului de prescripție. Altfel spus, repunerea în termen

este o noțiune care exclude și forța majoră și culpa.

În prezenta

cauză nu s-a dovedit existența vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a

cursului prescripției, dintre cele prevăzute de art. 13 și art. 16 din Decretul

nr. 167/1958 și nici nu a fost temeinic justificată vreo cauză pentru care

termenul prescripției a fost

depășit,

pentru a se aprecia incidența dispozițiilor art.19 din același act

normativ.

Prin urmare,

instanțele de fond au apreciat în mod corect că reclamantul nu a probat cauzele

temeinic justificate pentru care nu a

formulat

cererea înăuntrul termenului de prescripție, deși avea această

obligație

potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ.

În ceea ce

privește critica vizând lipsa de rol activ a instanței în soluționarea cauzei,

se constată că din interpretarea art. 129 C. proc. civ., nu se deduce obligația

instanței de a se substitui în

poziția

procesuală a unei părți și în apărarea intereselor acesteia, prin

administrare

de probatorii în completarea celor solicitate de parte, nesocotind astfel

principiul disponibilității, care guvernează procesul civil.

Față de datele

concrete ale speței, inacțiunea reclamantului îi

este imputabilă, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele

art.

304 pct. 9 C. proc. civ., instanțele făcând aplicarea și

interpretarea corectă a prevederilor legale incidente în speță.

Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a

fost respins ca nefondat, cu consecința

rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul H.V.N. împotriva deciziei nr. 632 A

din 10 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 aprilie 2009.