ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1311/2010

Asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 126 din 29

ianuarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 41427/3/2008, Tribunalul București,

secția a IV- a civilă, a respins acțiunea principală a reclamantului P.N.C.,

precum și cererea conexă a reclamantei P.M.V., ambele formulate de împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, constatând

prescris dreptul material la acțiune, admițând, în prealabil, excepția cu acest

obiect.

Totodată, a

respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de către pârât

în contradictoriu cu S.R.I.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamanții din cererile conexe invocă existența unor

daune morale care le-au fost produse prin persecuțiile la care a fost supus

reclamantul P.N.C. de regimul comunist, prin arestarea sa în perioada 21 august

1987 - 22 noiembrie 1989 și prin urmărirea sa de către organele securității

începând cu anul 1970.

S-a apreciat

că, în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dreptul reclamantului de a

solicita daune materiale și morale pentru persecuțiile la care a fost supus de

regimul comunist s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai

târziu de data de 22 decembrie 1989, data la care regimul comunist a fost

îndepărtat și nu au mai existat restricții legale pentru ca reclamantul să își

afirme în fața justiției drepturile sale.

Or, de la acel

moment și până la promovarea prezentei acțiuni, au trecut circa 18 ani, fiind

depășit termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.

167/1958.

Instanța a

înlăturat susținerile reclamantului privitoare la imprescriptibilitatea

acțiunii, fiind vorba despre o acțiune personală patrimonială întemeiată pe

răspunderea civilă delictuală, precum și la un alt moment de început al

cursului prescripției decât cel arătat anterior, respectiv acela la care a

obținut înscrisurile de la C.N.S.A.S.: paguba pretins a fi fost suferită

decurge din internarea într-o instituție sanitară în timpul regimului comunist,

astfel încât, după înlăturarea acestui regim, reclamantului i-a fost cunoscută

paguba pricinuită, care nu depinde de comunicarea unor înscrisuri de la C.N.S.A.S.

S-a constatat,

de asemenea, că reclamantul nu a invocat și nici dovedit existența unei cauze

de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției.

Apelurile

declarate de reclamanți împotriva sentinței menționate au fost respinse ca

nefondate prin Decizia nr. 359 din 9 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.

S-a arătat că

momentul începerii cursului prescripției nu poate fi, în aplicarea art. 8 din

Decretul nr. 167/1958, decât data de 22 decembrie 1989, când ambii reclamanți

cunoșteau atât paguba suferită, respectiv daunele morale și traumele la care au

fost supuși ei și copiii lor, precum și persoana vinovată de producerea

acestora, respectiv Statul Român, prin fostele organe de represiune comuniste.

Curtea nu a

reținut data comunicării actelor de către C.N.S.A.S. ca moment al începerii

prescripției, deoarece, spre deosebire de cauza Tăcu, ambii reclamanți au avut

cunoștință, pe de o parte, de represiunile la care au fost supuși, cât și de

activitatea de filaj și urmărire operativă realizată de organele securității

statului comunist.

În ceea ce îl

privește pe reclamant, momentul arestării era deja cunoscut, nedepinzând în

niciun fel de comunicarea actelor de către C.N.S.A.S., iar reclamanta, la

rândul său, a cunoscut momentul arestării soțului său, cât și împrejurarea că,

până la plecarea din țară, a fost „bătută, umilită la serviciu, intimidată,

amenințată cu pierderea drepturilor părintești, sechestrarea bunurilor mobile

din casă".

Toate aceste

aspecte rezultă chiar din susținerile formulate în cuprinsul cererii de chemare

în judecată, astfel încât faptul reieșit din actele comunicate de către C.N.S.A.S.,

al filării pentru o lungă perioadă de timp, nu era necunoscut până la momentul

intrării în posesia documentelor respective, care doar au confirmat convingerea

reclamanților că, în perioada 1987 - 1989, au fost urmăriți de organele de

represiune comuniste, a conchis instanța de apel.

Împotriva

deciziei menționate, au declarat recurs ambii reclamanți, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

că, în mod greșit, s-a apreciat drept moment de început al termenului de

prescripție data de 22 decembrie 1989, în loc de anul 2008, când C.N.S.A.S.

le-a predat o parte din dosarele de urmărire operativă (fără înregistrări pe

bandă magnetică și cartoteci).

Astfel,

reclamanții, împreună cu familia, au fost expulzați din România, fără a lua

vreun act, reclamanta revenind în România la momentul când C.N.S.A.S. i-a

predat actele din dosarele de urmărire și dosarele operative, iar reclamantul

nu a revenit niciodată.

Pe de altă

parte, dosarele existente în arhivele vechii Securități nu au fost nici astăzi

predate în integralitate către C.N.S.A.S. și nu se știe când vor fi predate, pe

bază de proces - verbal.

Nici în

prezent, reclamanții nu sunt în posesia tuturor informațiilor despre filaj și a

actelor care au condus la includerea reclamantului în programul de psihiatrie

politică.

Reclamanții nu

cunosc în integralitate paguba suferită, față de împrejurarea că, odată cu

trecerea timpului, aceasta este tot mai mare.

Examinând

decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursul nu este fondat.

Prin cererile

formulate în cauză, conexate în cursul judecății în primă instanță, reclamanții

au solicitat obligarea Statului Român la 50.000.000 euro - reclamantul P.N.C.,

respectiv la 10.000.000 euro - reclamanta P.M.V., cu titlu de daune morale,

pentru faptele de încălcare a drepturilor subiective ale reclamanților în perioada

1970 - 1989, respectiv: condamnarea nelegală, arestarea abuzivă și internarea

timp de 2 ani în centrul de psihiatrie Poiana Mare, Jud. Dolj, în sistem de

psihiatrie politică; suferințele cauzate după eliberare și până în prezent;

regimul de exterminare fizică, inclusiv prin lipsirea de tratamente în penitenciar,

urmate de sechele permanente; persecuțiile politice, medicale, familiale,

profesionale, sociale, religioase, culturale și de orice altă natură, petrecute

asupra reclamanților și a familiei lor, expulzarea forțată din România împreună

cu familia; hărțuirea permanentă după eliberare, traumele psihologice provocate

reclamanților și familiei; încălcarea onoarei și a demnității, a statutului de

cetățean al României.

Cererea a fost

întemeiată, în primul rând, pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., în raport

de care ambele instanțe de fond au apreciat că sunt aplicabile normele de drept

comun în materie de prescripție, reglementate de Decretul nr. 167/1958 și că

este împlinit termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decret.

Prin motivele

de recurs, nu a fost contestată incidența normelor de drept comun care

reglementează prescripția în materia răspunderii civile delictuale, ci doar

momentul de început al calculului termenului de prescripție, în contextul art.

8 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit acestei

norme, „prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin

fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Instanțele de

fond au stabilit în cauză, pe baza probatoriului administrat, că reclamanții au

cunoscut ambele elemente încă de la data producerii faptelor reclamate ca fiind

ilicite, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul cererilor conexe de chemare în

judecată.

Fiind vorba

despre o apreciere de fapt, împrejurarea cunoașterii de către reclamanți a

pagubei și a celui care răspunde de ea nu poate fi reevaluată de către această

instanță de recurs, deoarece excede limitelor de legalitate a controlului

judiciar exercitat, circumscris cazurilor expres și exhaustiv prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

De altfel,

recurenții nu au contestat faptul că au cunoscut, încă de la data producerii

faptelor, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv Statul

Român.

Prin motivele

de recurs se susține doar că termenul de prescripție ar trebui să curgă de la

data când C.N.S.A.S. i-a predat actele din dosarele de urmărire și dosarele

operative (însemnând septembrie 2008 -cererile de chemare în judecată fiind

formulate chiar în 2008).

Pentru a nu

considera că aceste susțineri tind pur și simplu la reaprecierea momentului

subiectiv prevăzut în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care ar reprezenta o

chestiune de temeinicie, și nu de legalitate, a deciziei recurate, urmează a se

avea în vedere justificarea argumentării recurenților pe acest aspect.

Astfel, se

pretinde că nici în prezent, reclamanții nu sunt în posesia tuturor

informațiilor despre filaj și a actelor care au condus la includerea

reclamantului în programul de psihiatrie politică, de asemenea, nu cunosc în

integralitate paguba suferită, față de împrejurarea că, odată cu trecerea

timpului, aceasta este tot mai mare.

În acest

context, este de precizat că art. 8 nu leagă începutul prescripției extinctive

de cunoașterea „integrală" a pagubei.

Potrivit

regulilor generale din materia răspunderii delictuale, prejudiciul trebuie,

într-adevăr, reparat integral, iar răspunderea operează atât pentru

prejudiciile efective, cât și pentru cele previzibile ori neprevizibile, pentru

fiecare categorie de pagubă curgând o prescripție distinctă, în condițiile art.

8.

Aprecierea

instanței de apel în sensul că reclamanții au cunoscut, încă de la data

producerii faptelor, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, vizează

prejudiciul cert, ca existență și posibilitate de evaluare, așadar inclusiv cel

previzibil la momentul săvârșirii faptei, pentru care era posibilă, astfel cum

s-a apreciat, promovarea unei acțiuni începând din 22 decembrie 1989,

considerată ca fiind momentul la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu

au mai existat restricții legale pentru ca reclamantul să își afirme în fața

justiției drepturile sale.

Or recurenții,

fără a contesta aprecierea instanței de apel, pretind ca termenul de

prescripție pentru repararea întregului prejudiciu, atât cert, astfel cum a

fost descris anterior, cât și a celui imposibil de prevăzut la momentul

săvârșirii faptei, să curgă doar de la momentul cunoașterii acestuia din urmă,

ceea ce este contrar regulilor de reparare a pagubei în materia răspunderii

civile delictuale.

Prejudiciile

neprevizibile, care constau în prejudicii noi, apărute după acordarea

despăgubirilor, pot conduce la obținerea eventuală a unor despăgubiri

suplimentare, într-un termen distinct de prescripție și doar cu condiția

promovării unei acțiuni înăuntrul termenului de prescripție pentru repararea

prejudiciului cert.

În plus, după

cum a reținut instanța de apel - situația de fapt stabilită neputând fi

reevaluată în această fază procesuală -, actele comunicate de către C.N.S.A.S.

nu au dezvăluit elemente noi, ci doar au confirmat convingerea reclamanților

că, în perioada 1987 - 1989, au fost urmăriți de organele de represiune

comuniste, reieșind din aprecierea instanței de apel că toate elementele

necesare evaluării prejudiciului erau cunoscute încă de la momentul săvârșirii

faptelor.

În aceste

condiții, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, criticile recurenților neavând

suport.

Este de

precizat că, la acest termen de judecată, Înalta Curte a pus în discuția

părților aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 221/2009, însă, față de poziția

recurenților - reclamanți, exprimată de apărătorul acestora, în sensul că nu

sunt întrunite cerințele de aplicare a acestui act normativ, dat fiind

principiul disponibilității care guvernează procesul civil, nu socotește

necesar a verifica incidența în cauză a legii menționate.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate și

le va respinge ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate recursurile declarate de reclamanții P.N.C. și P.M.V. împotriva Deciziei

nr. 359/ A din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 26 februarie 2010.