ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1311/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 126 din 29 ianuarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 41427/3/2008, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a respins acțiunea principală a reclamantului P.N.C., precum și cererea conexă a reclamantei P.M.V., ambele formulate de împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, constatând prescris dreptul material la acțiune, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect. Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de către pârât în contradictoriu cu S.R.I. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanții din cererile conexe invocă existența unor daune morale care le-au fost produse prin persecuțiile la care a fost supus reclamantul P.N.C.

de regimul comunist, prin arestarea sa în perioada 21 august 1987 - 22 noiembrie 1989 și prin urmărirea sa de către organele securității începând cu anul 1970. S-a apreciat că, în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dreptul reclamantului de a solicita daune materiale și morale pentru persecuțiile la care a fost supus de regimul comunist s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22 decembrie 1989, data la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu au mai existat restricții legale pentru ca reclamantul să își afirme în fața justiției drepturile sale. Or, de la acel moment și până la promovarea prezentei acțiuni, au trecut circa 18 ani, fiind depășit termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Instanța a înlăturat susținerile reclamantului privitoare la imprescriptibilitatea acțiunii, fiind vorba despre o acțiune personală patrimonială întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, precum și la un alt moment de început al cursului prescripției decât cel arătat anterior, respectiv acela la care a obținut înscrisurile de la C.N.S.A.S.: paguba pretins a fi fost suferită decurge din internarea într-o instituție sanitară în timpul regimului comunist, astfel încât, după înlăturarea acestui regim, reclamantului i-a fost cunoscută paguba pricinuită, care nu depinde de comunicarea unor înscrisuri de la C.N.S.A.S. S-a constatat, de asemenea, că reclamantul nu a invocat și nici dovedit existența unei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției.

Apelurile declarate de reclamanți împotriva sentinței menționate au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 359 din 9 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe. S-a arătat că momentul începerii cursului prescripției nu poate fi, în aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, decât data de 22 decembrie 1989, când ambii reclamanți cunoșteau atât paguba suferită, respectiv daunele morale și traumele la care au fost supuși ei și copiii lor, precum și persoana vinovată de producerea acestora, respectiv Statul Român, prin fostele organe de represiune comuniste.

Curtea nu a reținut data comunicării actelor de către C.N.S.A.S. ca moment al începerii prescripției, deoarece, spre deosebire de cauza Tăcu, ambii reclamanți au avut cunoștință, pe de o parte, de represiunile la care au fost supuși, cât și de activitatea de filaj și urmărire operativă realizată de organele securității statului comunist.

În ceea ce îl privește pe reclamant, momentul arestării era deja cunoscut, nedepinzând în niciun fel de comunicarea actelor de către C.N.S.A.S., iar reclamanta, la rândul său, a cunoscut momentul arestării soțului său, cât și împrejurarea că, până la plecarea din țară, a fost „bătută, umilită la serviciu, intimidată, amenințată cu pierderea drepturilor părintești, sechestrarea bunurilor mobile din casă". Toate aceste aspecte rezultă chiar din susținerile formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel încât faptul reieșit din actele comunicate de către C.N.S.A.S., al filării pentru o lungă perioadă de timp, nu era necunoscut până la momentul intrării în posesia documentelor respective, care doar au confirmat convingerea reclamanților că, în perioada 1987 - 1989, au fost urmăriți de organele de represiune comuniste, a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs ambii reclamanți, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că, în mod greșit, s-a apreciat drept moment de început al termenului de prescripție data de 22 decembrie 1989, în loc de anul 2008, când C.N.S.A.S. le-a predat o parte din dosarele de urmărire operativă (fără înregistrări pe bandă magnetică și cartoteci). Astfel, reclamanții, împreună cu familia, au fost expulzați din România, fără a lua vreun act, reclamanta revenind în România la momentul când C.N.S.A.S. i-a predat actele din dosarele de urmărire și dosarele operative, iar reclamantul nu a revenit niciodată. Pe de altă parte, dosarele existente în arhivele vechii Securități nu au fost nici astăzi predate în integralitate către C.N.S.A.S.

și nu se știe când vor fi predate, pe bază de proces - verbal. Nici în prezent, reclamanții nu sunt în posesia tuturor informațiilor despre filaj și a actelor care au condus la includerea reclamantului în programul de psihiatrie politică. Reclamanții nu cunosc în integralitate paguba suferită, față de împrejurarea că, odată cu trecerea timpului, aceasta este tot mai mare. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Prin cererile formulate în cauză, conexate în cursul judecății în primă instanță, reclamanții au solicitat obligarea Statului Român la 50.000.000 euro - reclamantul P.N.C., respectiv la 10.000.000 euro - reclamanta P.M.V., cu titlu de daune morale, pentru faptele de încălcare a drepturilor subiective ale reclamanților în perioada 1970 - 1989, respectiv: condamnarea nelegală, arestarea abuzivă și internarea timp de 2 ani în centrul de psihiatrie Poiana Mare, Jud. Dolj, în sistem de psihiatrie politică; suferințele cauzate după eliberare și până în prezent; regimul de exterminare fizică, inclusiv prin lipsirea de tratamente în penitenciar, urmate de sechele permanente; persecuțiile politice, medicale, familiale, profesionale, sociale, religioase, culturale și de orice altă natură, petrecute asupra reclamanților și a familiei lor, expulzarea forțată din România împreună cu familia; hărțuirea permanentă după eliberare, traumele psihologice provocate reclamanților și familiei; încălcarea onoarei și a demnității, a statutului de cetățean al României.

Cererea a fost întemeiată, în primul rând, pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., în raport de care ambele instanțe de fond au apreciat că sunt aplicabile normele de drept comun în materie de prescripție, reglementate de Decretul nr. 167/1958 și că este împlinit termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decret. Prin motivele de recurs, nu a fost contestată incidența normelor de drept comun care reglementează prescripția în materia răspunderii civile delictuale, ci doar momentul de început al calculului termenului de prescripție, în contextul art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit acestei norme, „prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Instanțele de fond au stabilit în cauză, pe baza probatoriului administrat, că reclamanții au cunoscut ambele elemente încă de la data producerii faptelor reclamate ca fiind ilicite, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul cererilor conexe de chemare în judecată. Fiind vorba despre o apreciere de fapt, împrejurarea cunoașterii de către reclamanți a pagubei și a celui care răspunde de ea nu poate fi reevaluată de către această instanță de recurs, deoarece excede limitelor de legalitate a controlului judiciar exercitat, circumscris cazurilor expres și exhaustiv prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. De altfel, recurenții nu au contestat faptul că au cunoscut, încă de la data producerii faptelor, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv Statul Român. Prin motivele de recurs se susține doar că termenul de prescripție ar trebui să curgă de la data când C.N.S.A.S. i-a predat actele din dosarele de urmărire și dosarele operative (însemnând septembrie 2008 -cererile de chemare în judecată fiind formulate chiar în 2008). Pentru a nu considera că aceste susțineri tind pur și simplu la reaprecierea momentului subiectiv prevăzut în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care ar reprezenta o chestiune de temeinicie, și nu de legalitate, a deciziei recurate, urmează a se avea în vedere justificarea argumentării recurenților pe acest aspect.

Astfel, se pretinde că nici în prezent, reclamanții nu sunt în posesia tuturor informațiilor despre filaj și a actelor care au condus la includerea reclamantului în programul de psihiatrie politică, de asemenea, nu cunosc în integralitate paguba suferită, față de împrejurarea că, odată cu trecerea timpului, aceasta este tot mai mare. În acest context, este de precizat că art. 8 nu leagă începutul prescripției extinctive de cunoașterea „integrală" a pagubei.

Potrivit regulilor generale din materia răspunderii delictuale, prejudiciul trebuie, într-adevăr, reparat integral, iar răspunderea operează atât pentru prejudiciile efective, cât și pentru cele previzibile ori neprevizibile, pentru fiecare categorie de pagubă curgând o prescripție distinctă, în condițiile art. 8. Aprecierea instanței de apel în sensul că reclamanții au cunoscut, încă de la data producerii faptelor, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, vizează prejudiciul cert, ca existență și posibilitate de evaluare, așadar inclusiv cel previzibil la momentul săvârșirii faptei, pentru care era posibilă, astfel cum s-a apreciat, promovarea unei acțiuni începând din 22 decembrie 1989, considerată ca fiind momentul la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu au mai existat restricții legale pentru ca reclamantul să își afirme în fața justiției drepturile sale.

Or recurenții, fără a contesta aprecierea instanței de apel, pretind ca termenul de prescripție pentru repararea întregului prejudiciu, atât cert, astfel cum a fost descris anterior, cât și a celui imposibil de prevăzut la momentul săvârșirii faptei, să curgă doar de la momentul cunoașterii acestuia din urmă, ceea ce este contrar regulilor de reparare a pagubei în materia răspunderii civile delictuale. Prejudiciile neprevizibile, care constau în prejudicii noi, apărute după acordarea despăgubirilor, pot conduce la obținerea eventuală a unor despăgubiri suplimentare, într-un termen distinct de prescripție și doar cu condiția promovării unei acțiuni înăuntrul termenului de prescripție pentru repararea prejudiciului cert.

În plus, după cum a reținut instanța de apel - situația de fapt stabilită neputând fi reevaluată în această fază procesuală -, actele comunicate de către C.N.S.A.S. nu au dezvăluit elemente noi, ci doar au confirmat convingerea reclamanților că, în perioada 1987 - 1989, au fost urmăriți de organele de represiune comuniste, reieșind din aprecierea instanței de apel că toate elementele necesare evaluării prejudiciului erau cunoscute încă de la momentul săvârșirii faptelor. În aceste condiții, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, criticile recurenților neavând suport.

Este de precizat că, la acest termen de judecată, Înalta Curte a pus în discuția părților aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 221/2009, însă, față de poziția recurenților - reclamanți, exprimată de apărătorul acestora, în sensul că nu sunt întrunite cerințele de aplicare a acestui act normativ, dat fiind principiul disponibilității care guvernează procesul civil, nu socotește necesar a verifica incidența în cauză a legii menționate. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate și le va respinge ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții P.N.C. și P.M.V. împotriva Deciziei nr. 359/ A din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2010.