ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 116/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr.

1926 din 6 mai 2009 a Curții de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantului D.C. în

contradictoriu cu A.N.P.C.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța investită cu soluționarea cererii introductive a

reținut că, în decursul anilor 2006 - 2008, reclamantul și numita I.Z.S. au

făcut nenumărate sesizări la O.P.C. București și la pârâtă cu privire la modul

defectuos de funcționare a repartitoarelor de căldură montate de firma SC C.

SRL, precum și a modalității de desfășurare a raporturilor cu această firmă,

care nu își îndeplinește obligațiile contractuale.

Instanța a constatat

că nu este vorba de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, conform

dispozițiilor legale, întrucât petițiile înregistrate la 21 august 2006 și 6

iulie 2007 de reclamant nu sunt diferite față de petițiile anterioare

formulate, la care autoritățile sesizate au răspuns chiar de mai multe ori,

deși nu erau obligate conform art. 10 din O.G. nr. 27/2002.

Instanța a reținut că

nesoluționarea cererilor în sensul dorit de reclamant nu este de natură a justifica

temeinicia nenumăratelor plângeri formulate, precum și a dispunerii unui nou

control la firma reclamată ori reexaminarea tuturor răspunsurilor primite de

reclamant.

Instanța de fond a

reținut și modalitatea de soluționare a unora dintre problemele reclamantului,

indicându-i concret faptul că în privința modului de calcul al consumului de

energie termică se poate adresa instanței de judecată, iar faptul că a fost

prejudiciat de firma arătată prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor

contractuale înseamnă aplicarea regimului răspunderii contractuale.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Recurentul a arătat

prin motivele de recurs formulate istoricul cauzei și a arătat că dosarul a

suferit mai multe amânări datorită citării greșite a intimatei-pârâte.

Recurentul a criticat soluția de declinare a competenței pronunțată de

Tribunalul București, iar apoi a insistat asupra neregulilor procedurale

referitoare la citarea greșită a pârâtei și la Curtea de Apel București, precum și cu privire la comunicarea întâmpinării formulată de pârât.

Recurentul critică

soluția instanței de fond invocând faptul că instanța și-a depășit atribuțiile

judecătorești, nu a judecat cauza dând dovadă de rol activ pentru aflarea

adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii,

întrucât nu a ordonat o cercetare la fața locului. Recurentul critică modul de

interpretare a dispozițiilor legale raportat la înscrisurile doveditoare depuse

la dosar, arătând că deși instanța a constatat depunerea contractelor de

prestări servicii nu le-a analizat pentru a le constata caracterul abuziv și în

defavoarea consumatorilor.

Recurentul a arătat

că în mod nelegal instanța a constatat că nu este un caz de refuz nejustificat

de soluționare a unei cereri, invocând Decizia nr. 850/2007 a Înaltei Curți, cu

titlu de practică judiciară, care a reținut că refuzul nejustificat al unei

cereri se constată prin raportarea la prevederile legale cu care refuzul ar

intra în contradicție. Recurentul a argumentat că refuzul A.N.P.C. este contrar

prevederilor Hotărârii din 11 ianuarie 2001, ale Ordinului din 1992, precum și ale

dispozițiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 449/2003, art. 8, 9, 11, 12, 13

și 14 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul a criticat

modul în care instanța a analizat actele dosarului, precum și indicațiile

instanței privind soluționarea problemelor reclamantului, arătând că a depus la

dosar contractul și anexa la contractul de prestări servicii iar instanța nu a

ținut seama de acestea.

De asemenea,

recurentul critică temeiul pentru care instanța a dispus respingerea acțiunii

sale și a arătat că autoritatea pârâtă acționează discriminatoriu, căci refuză

nelegal să controleze activitatea prestatorului incriminat, considerând că o

astfel de atitudine îl protejează pe acesta.

Recurentul a

solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii

acțiunii introductive și obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale

în cuantum de 1.485 lei.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, în temeiul

dispozițiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele

de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează.

În conformitate cu

dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția României „persoana vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”, iar dispozițiile art.

1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ dispun că

orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un

interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau

prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, se poate adresa instanței

de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant a invocat

refuzul nejustificat al autorității pârâte de soluționare a unei cereri, iar

instanța în mod corect a analizat critica formulată de reclamant, încadrând în

drept acțiunea formulată de reclamant pe dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr.

554/2004, iar concluzia instanței este corectă și urmează a fi menținută de

această curte.

Văzând dispozițiile art.

2 lit. i) prima teză din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care refuzul

nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces

de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, Înalta Curte a

constatat că soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului sau contrar

așteptărilor sale nu reprezintă automat un refuz nejustificat, căci caracterul

nejustificat trebuie raportat întotdeauna la dispoziția legală aplicabilă cu

care refuzul trebuie să fie în contradicție.

Or, în cauza dedusă

judecății se reclamă faptul că firma SC C. SRL Craiova a montat repartitoare de

căldură la caloriferele din apartamentul indicat de reclamant, iar urmare a

montării acestora s-au constatat nereguli de funcționare, căci reclamantul a

plătit mult mai scump căldura și nu a beneficiat de aceasta, arătând și faptul

că nu a fost indicat modul de calcul al agentului termic pentru a putea

verifica aceste calcule. Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a

solicitat pârâtului să îl sprijine în remedierea acestor deficiențe și nereguli

constatate în funcționarea repartitoarelor, precum și în verificarea modului de

calcul al serviciilor prestate de firma arătată.

Prin adresa din 18

decembrie 2007 autoritatea pârâtă a răspuns la petiția reclamantului detaliind

istoricul reclamațiilor făcute de acesta și al adreselor prin care s-au

transmis răspunsurile la aceste petiții și ulterior, prin adresa din 19

februarie 2008, autoritatea a comunicat reclamantului că pentru nemulțumirea cu

privire la modul de calcul al consumului de energie termică se poate adresa

instanței.

Înalta Curte a

constatat că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor

legale aplicabile în cauza dedusă judecății și nu poate fi acceptată critica

recurentului cu privire la faptul că nu au fost analizate contractele de

prestări servicii depuse la dosar, întrucât instanța de fond a dat dovadă de

rol activ și a analizat înscrisurile depuse la dosar, căci numai în urma

analizării acestora și-a putut forma convingerea fermă și a soluționat cauza,

cu respectarea dispozițiilor legale.

Nu poate fi primită

nici critica cu privire la tergiversarea judecării cauzei, întrucât cauza a

suferit mai multe amânări datorită unor incidente procedurale, situații care au

impus acele amânări tocmai pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa C.E.D.O., luând în

considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum

și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva

Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de D.C.

împotriva sentinței nr. 1926 din 6 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2010.