ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2230/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2230/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond.

Prin Sentința civilă nr. 2669 din data de 2

iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta SC I.O.R. SA în

contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și, în

consecință, a anulat măsurile de la punctele 2, 3 și 4 dispuse prin

procesul-verbal de control din 19 august 2008 al pârâtei și Decizia nr. 4 din 15

ianuarie 2009 în ceea ce privește respingerea contestației referitoare la

aceste măsuri.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că în anii 2006-2007 reclamanta a

emis mai multe facturi pentru utilități (energie electrică, apă) către societățile

cu care avea contracte de închiriere, încadrându-se în dispozițiile art. 155 alin.

(5) din Legea nr. 571/2003 prin faptul că presta, real și în mod continuu,

servicii de livrare a energiei electrice și apei.

Curtea a apreciat

neîntemeiate susținerile organelor de control, potrivit actelor contestate și

întâmpinării depuse în cauză, privind întârzierea în înregistrarea contabilă a

acestor facturi, cu consecința denaturării veniturilor și profitului impozabil,

precum și TVA aferentă, arătând că aceste întârzieri se datorau unor împrejurări

obiective.

A mai arătat instanța

fondului că legea nu prevede obligativitatea ca reclamanta să fie prin esență

prestator specializat de astfel de servicii.

În aceste condiții,

nu se poate reține că reclamanta a încălcat legea contabilității și nici nu se

impune recuperarea amenzii contravenționale de la persoanele răspunzătoare,

nici recalcularea profitului impozabil pentru trimestrele I-IV și total pe anii

2006 și 2007, precum și pentru trimestrul I 2008.

Curtea a constatat,

însă, ca fiind legală și temeinică măsura stabilită în privința recuperării

sumei de 8.649 lei reprezentând drepturile salariale ale cenzorilor pentru

perioada ianuarie-martie 2007, cu motivarea că din anul 2006 reclamanta a

îndeplinit criteriile de mărime pentru a fi necesară auditarea sa, astfel că,

raportat la dispozițiile art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 75/1999 și ale

ordinului MFP nr. 1752/2005, în anul 2007 cenzorii nu mai puteau desfășura nicio

activitate, chiar dacă aceasta se referea la anul anterior.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs, în termenul legal, atât reclamanta SC I.O.R. SA,

cât și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

2.1. În recursul

formulat, Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat motivul prevăzut

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de fond a

dat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Astfel, argumentează

autoritatea publică recurentă, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991

a contabilității, republicată, „orice operațiune economico-financiară efectuată

se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza

înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document

justificativ”.

De asemenea, mai

arată autoritatea recurentă, potrivit art. 152 alin. (3) din Ordin M.F.P. nr. 1752/2005

„În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, orice operațiune

economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un

document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel

calitatea de document justificativ”.

Autoritatea recurentă

a mai susținut că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 155 alin. (2)

din Legea nr. 571/2003 C. fisc., în vigoare la data respectivă, potrivit cărora

„Pentru livrări de bunuri factura fiscală se emite la data livrării de bunuri,

iar pentru prestări de servicii, cel mai târziu până la finele lunii în care

prestarea a fost efectuată”.

2.2. În recursul

formulat, societatea comercială reclamantă SC I.O.R. SA a invocat, generic,

dispozițiile C. proc. civ., susținând că instanța de fond a dat o soluție netemeinică

și nelegală, ignorând faptul că abia prin Hotărârea A.G.A. nr. 2 din 5 martie 2007

s-a aprobat revocarea cenzorilor și numirea unui auditor financiar, astfel că

plata salariilor pe trimestrul I 2007 pentru activitatea desfășurată de cenzori

a fost „corectă și în conformitate cu prevederile legale”.

de recurs.

3.1. Recursul

formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală este întemeiat și va fi

admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, Direcția de control financiar din cadrul

A.N.A.F. a efectuat un control financiar, în baza prevederilor generale ale

Legii nr. 30/1991 privind organizarea funcționarea controlului financiar, la societatea

comercială intimată - SC I.O.R. SA, la care Statul Român, prin Ministerul

Economiei și, respectiv, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a

deținut, în perioada suspusă verificării: 01 ianuarie 2003 - 31 mai 2008, peste

80% din acțiuni și din capitalul social total.

Referitor la modul de

realizare și evidențiere a veniturilor totale pentru perioada 01 ianuarie 2008

- 31 mai 2008 (pct. 3.3.3. din Capitolul III al Procesului-verbal de control

financiar) organele de control au constatat mai multe nelegalități și au dispus

luarea mai multor măsuri, dintre care societatea comercială a contestat:

- Măsura nr. 2:

„Respectarea prevederilor art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, a normelor emise de

Ministerul Finanțelor Publice cu privire la întocmirea și utilizarea

documentelor justificative și contabile pentru toate operațiunile efectuate,

înregistrarea în contabilitate a acestora în perioada la care se referă, precum

și a prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și

completările ulterioare, referitoare la emiterea facturilor și calcularea taxei

pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat”;

- Măsura nr. 3:

„Recuperarea contravalorii amenzii contravenționale de la persoanele

răspunzătoare”;

- Măsura nr. 4: „Recalcularea

profitului impozabil pentru trimestrele I-IV și total ani 2006 și 2007, precum

și pentru trimestrul I 2008 și depunerea declarațiilor rectificative la organul

fiscal la care este înregistrată societatea”.

De asemenea,

referitor la modul de utilizare a resurselor financiare (pct. 4.7. din

Capitolul IV al procesului-verbal de control financiar) organele de control au

constatat mai multe nelegalități și au dispus luarea mai multor măsuri, dintre

care societatea comercială a contestat:

- Măsura nr. 17: „Recuperarea

sumei totale în valoare de 8.649 lei reprezentând drepturile salariale ale

cenzorilor pentru perioada ianuarie - martie 2007, acordate cu încălcarea

prevederilor art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de

audit financiar, cu modificările ulterioare”.

Așa cum s-a reținut

și în expunerea rezumativă a circumstanțelor cauzei și a soluției instanței de

fond, autoritatea publică competentă - A.N.A.F. - Direcția generală de

soluționare a contestațiilor, prin Decizia nr. 4 din 15 ianuarie 2009 a respins

ca neîntemeiată contestația formulată de societatea comercială împotriva

Procesului-verbal de control nr. 9529 din 19 august 2008, pe care instanța de

fond l-a anulat parțial și anume în ceea ce privește măsurile nr. 2, 3 și 4,

reținând, în esență, că recurenta-reclamantă nu săvârșise nelegalitățile

constatate de organele de control financiar, soluție care este nelegală și

netemeinică.

Astfel, în cauză,

este stabilit că în perioada 01 ianuarie - 31 mai 2008 aleasă prin sondaj de

organele de control (anexele 3.3.3.a.1. - 3.3.3.a.6. la procesul verbal de

control) au constatat că societatea comercială nu a înregistrat în mod

cronologic și sistematic în contabilitate facturile emise pentru prestări

servicii, în privința cărora instanța de fond a reținut că intimata-reclamantă

nu ar fi avut o asemenea obligație.

Or,

potrivit art. 2 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare: „Contabilitatea, ca activitate

specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea si controlul

activelor, datoriilor s capitalurilor proprii, precum si a rezultatelor

obținute din activitatea persoanelor juridice și fizice prevăzute la art. 1

trebuie să asiguri înregistrarea cronologică și sistematică [..]", iar la art.

6 alin. (1) din același act normativ se precizează că: „(1) Orice operațiune

economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un

document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel

calitatea o document justificativ", iar la art. 152 alin. (3) din Ordinul

ministrului finanțelor publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor

contabile conforme cu directivele europene se menționează:

"(3) În conformitate

cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, ori operațiune economico-financiară efectuată se consemnează

momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrări în

contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.

De asemenea, potrivit

prevederilor art. 155 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C.fisc.,

republicata, cu modificările completările ulterioare: „(2) Pentru livrări de

bunuri factura fiscală se emite la c livrării de bunuri, iar pentru prestări de

servicii, cel mai târziu până finele lunii în care prestarea a fost efectuată”.

Astfel fiind, din

dispozițiile legale citate mai sus, rezultă cu certitudine că societatea

comercială avea obligația ca, pentru prestările de servicii, să emită facturi

pe care să le înregistreze în evidențele contabile până la sfârșitul lunii în

care fusese efectuată operațiunea economică.

Instanța de fond a

reținut aplicabilitatea prevederilor art. 155 alin. (5) din C. fisc., potrivit

cărora „pentru livrările de

bunuri și prestările de servicii care se efectuează continuu, cum sunt energia

electrică, energia termică, gazele naturale, apa, serviciile telefonice și

altele asemenea, factura fiscală trebuie emisă la data la care intervine

exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată, cu excepțiile prevăzute în alte acte

normative”.

Or, așa cum rezultă

și din actul de control (Capitolul II - Date privind agentul economic)

societatea comercială are ca activitate principală fabricarea de instrumente

optice și echipamente fotografice - cod CAEN 2670), nefiind un prestator de

servicii care să se efectueze în mod continuu, în cauză fiind vorba de

recuperarea contravalorii utilităților facturate de prestatorii acestor

servicii către diferiți clienți ai societății comerciale reclamante.

Astfel fiind, rezultă

că măsura nr. 2, care impunea societății comerciale respectarea prevederilor art.

6 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, este legală și temeinică

și, pe cale de consecință, sunt legale și măsurile nr. 3 și 4, care impunea

recuperarea amenzii contravenționale aplicate de organele de control, de la

persoanele vinovate și, respectiv, recalcularea profitului impozabil și

depunerea declarațiilor rectificative.

3.2. Recursul

formulat de societatea comercială reclamantă este nefondat și va fi respins

pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat

mai sus, prin măsura nr. 17 din Cap. IV al procesului-verbal de control

financiar, organele de control au dispus recuperarea sumei de 8.649,00 lei

reprezentând drepturile salariale ale cenzorilor pentru perioada 1 ianuarie -

31 martie 2007, acordate cu încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din

O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar.

Astfel, din actele

aflate la dosarul cauzei, rezultă că, începând cu 01 ianuarie 2007, potrivit

prevederilor art. 28 alin. (5) din Legea contabilității nr. 82/1991, art. 39

din O.U.G. nr. 75/1999 și art. 3 din Ordinul nr. 1752/2005 privind aprobarea

reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, societatea

comercială era obligată ca situațiile sale financiare să fie auditate, de

persoane autorizate, iar nu de cenzori.

Or, societatea

comercială reclamantă, așa cum a reținut de altfel și instanța de fond în mod

judicios, a plătit suma respectivă cu titlu de drepturi salariale pentru

cenzori, deși de la data de 01 ianuarie 2007 cenzorii nu mai puteau desfășura o

activitate legală, reclamanta fiind în eroare, susținând că activitatea

desfășurată se referea la situații financiare aferente anului 2006.

Astfel fiind,

recursul formulat de societatea comercială va fi respins, iar recursul formulat

de autoritatea publică va fi admis, cu consecința respingerii integrale a

acțiunii introduse în fața instanței de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de recurenta-reclamantă SC I.O.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 2669

din data de 2 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat

de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva

Sentinței civile nr. 2669 din data de 2 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată.

Respinge acțiunea ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.