ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5281/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5281/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin sentința civilă nr. 4845 din 5

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii precum și acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA în

contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.- D.G.A.F., ca neîntemeiat.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Societatea a

solicitat acordarea deductibilității T.V.A. în sumă de 4.900.354 lei

și anularea majorărilor de întârziere motivând că în mod eronat nu au fost

aprobate la rambursare facturile din 21 august 2006 emise pentru servicii

standard - component fixă prestate de SC A. SA în perioada iulie 2005-aprilie

2006 susținând că aceste documente și servicii prestate respectă

dispozițiile art. 145 alin. (3) lit. a) și alin. (8) din C. fisc.

Apreciază

instanța de fond că nu pot fi reținute susținerile reclamantei

deoarece din constatările raportului de inspecție fiscal din 22 decembrie 2009

s-a reținut că societatea nu are dreptul de deducere pentru T.V.A.

înscrisă în cele două facturi motivate de faptul că cele două facturi sunt

însoțite doar de un singur document și anume detaliere factură

aferentă componentei fixe pentru serviciile standard în perioada controlată iar

suma înregistrată în august 2006 nu se regăsește în documentele

acelorași servicii standard facturate inițial.

Din analiza

documentelor care au fost avute în vedere de organele fiscal instanța de

fond reține că facturile emise initial de prestatorul SC A.T. SA au fost

stornate fiind emise ulterior alte două facturi în luna august 2006 cu

aceeași valoare.

Reține

judecătorul fondului că, cu toate că există o concordanță între sumele

înscrise în facturile inițiale și cele emise ulterior stornării

diferă, totuși, justificarea serviciilor prestate, fiind enumerate atât

servicii în categoria activități principale cât și servicii din

categoria activități de susținere fără să se cuantifice fiecare

serviciu în parte, așa cum s-a reținut și prin decizia contestată.

De asemenea, se mai

constată că reclamanta nu a prezentat în susținerea acțiunii alte

documente înafara celor prezentate organelor fiscal care să ateste că

serviciile reținute au fost efectiv prestate, și implicit că au fost

destinate realizării de operațiuni taxabile nefiind clar care dintre

serviciile standard - component fixă facturate pentru perioada iulie 2005-

aprilie 2006 au fost prestate efectiv.

În acest context, a

apreciat instanța de fond că în mod corect nu s-a aprobat pentru rambursare

T.V.A. corespunzător facturilor emise în data de 21 august 2006 în

condițiile în care acestea nu respectă condițiile prevăzute de art. 145

alin. (3) lit. a) și alin. (8) din C. fisc.

În ce privește

majorările de întârziere aferente T.V.A. în sumă de 4.766.241 lei, fiind o

măsură accesorie a debitului principal, judecătorul fondului a apreciat-o ca

fiind corect datorată conform dispozițiilor art. 119 C. proc. fisc.

Împotriva

sentinței civile nr. 4845 din 5 septembrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs reclamanta SC M. SA criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în

condițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 indice C. proc. civ.

2.1 Greșita

interpretare a legii( art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Consideră

recurenta că sentința atacată a fost data cu aplicarea greșită a

legii, respectiv a dispozițiilor art. 145 alin. (3) lit. a) și alin. (8)

lit. a) din C. fisc., întrucât situația dedusă judecății respectă în

totalitate dispozițiile legale invocate.

În

acest sens, se susține că, instanța de fond nu a ținut cont de

faptul că singurele condiții ce trebuiau îndeplinite pentru

deductibilitatea taxei pe valoare adăugată sunt cele prevăzute de art. 145 din

C. fisc., așa încât neacordarea dreptului de deducere al T.V.A. pentru

lipsa unor anexe în măsură să certifice prestarea efectivă a serviciilor

contractate este lipsită de orice temei legal.

Astfel,

în opinia recurentei facturile din 21 august 2006 și din 21 august 2006

îndeplinesc toate condițiile cerute de lege pentru exercitarea dreptului

de deducere a taxei pe valoare adăugată corespunzătoare, aspect care nu a fost

reținut de către instanța de fond.

2.2

Netemeinicia hotărârii recurate (art. 304

1

C. proc. civ.

În

susținerea netemeinicii hotărârii atacate, recurenta arată că, deși

instanța de fond a constatat că facturile aferente perioadei iulie

2005-aprilie 2006 însoțite de documentele prevăzute în actul adițional nr.

7 au fost stornate conform prevederilor din actul adițional nr. 11, (art. 3)

iar respectivele sume au fost refacturate, făcând obiectul facturilor din 21

august 2006 și din 21 august 2006, nu a ținut cont de faptul că

facturile sunt însoțite de documentele justificative, care atestă

efectuarea prestației, întocmite în conformitate cu prevederile art. 2

și art. 3 a actului adițional nr. 11 la Contractual de mentenanță din

2003, și pe baza cărora se poate determina ce anume servicii au fost

facturate și prestate, cu valorile aferente.

Astfel,

se arată că pentru a fi plătite cele două facturi fiscal, a fost întocmită nota

din 10 martie și 23 august 2006 care atestă că serviciile aferente celor

două facturi au fost efectuate pentru Partea I și procesul-verbal comun de

certificare a lucrărilor referitoare la serviciile standard de mentenanță

a Depourilor și Uzinei prin care s-a certificate că lucrările au fost

executate pentru Partea II.

Mai

susține recurenta că serviciile achiziționate au fost destinate

utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale SC M. SA, iar facturile

au fost întocmite cu respectarea prevederilor art. 155 alin. (4) din Legea nr. 571/2003.

Recurenta

critică hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește

faptul că nu au fost luate în considerare susținerile din cererea de

chemare în judecată referitoare la Directiva în materie de T.V.A.

instanței de recurs

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs, acțiunea, probele cauzei și legislația

aplicabilă, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se

vor expune în continuare.

3.1 Nu este fondat motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea

contestată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii, după cum se va releva în

continuare .

Problema de drept supusă

cercetării judecătorești este aceea a deductibilității taxei pe valoare

adăugată în valoare de 4.900.355 lei, conform art. 145 alin. (3) lit. a) din C.

fisc., aferentă serviciilor standard - componentă fixă, facturate în baza

contractului de mentenanță material rulant din 2003 încheiat cu SC A.T.

SA, reținută în sarcina recurentei, împreună cu majorări de întârziere în

valoare de 4.766.241 lei.

Art. 145 alin. (3) lit.

a) din Legea nr. 561/2003 prevede că orice persoană impozabilă, înregistrată ca

plătitor de T.V.A. are dreptul să deducă taxa pe valoare adăugată datorată sau

achitată, pentru livrări sau prestări de servicii de către o altă persoană

impozabilă, „dacă bunurile și serviciile achiziționate sunt destinate

utilizării în folosul operațiunilor taxabile.

Pentru a beneficia de

deductibilitate, serviciile nu trebuie să figureze numai generic înscrise în

facturi fiscale, ci să se dovedească realitatea și efectivitatea prestării lor

cu documente valabil încheiate/întocmite, respectiv contracte încheiate cu

prestatorii, situații de lucrări, procese – verbale, rapoarte de lucru sau de

activitate, fiind obligatoriu ca respectivele servicii să servească

operațiunilor taxabile desfășurate de beneficiarul lor.

Prin urmare, urmează

a fi înlăturată critica referitoare la interpretarea și aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 145 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 561/2003,

în condițiile în care, în mod corect, instanța de fond a apreciat

asupra condiționării deductibilității T.V.A. de dovedirea realității

și efectivității serviciilor facturate.

3.2 Vor fi, însă,

reținute criticile referitoare la netemeinicia hotărârii recurate, prin

prisma dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., întrucât

hotărârea contestată a fost dată cu evaluarea incompletă a probatoriului

administrat în cauză, după cum se va releva în continuare.

Debitul fiscal supus

contestării în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută

în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., după parcurgerea procedurii administrative

reglementate în art. 205 și următoarele din același cod, constă în suma de

4.900.355 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată neadmisă la

deductibilitate pentru primele zece luni din anul II de mentenanță( iulie

2005-aprilie 2006) aferentă Contractului din 20 noiembrie 2003 de

mentenanță material rulat metrou și feroviar aprobat prin H.G. nr. 47/2004

și majorări de întârziere aferente, în cuantum de 4.766.241 lei, stabilite prin

Decizia de impunere nr. 317 din 22 decembrie 2009.

Contestația administrativă

formulată împotriva deciziei de impunere a a fost respinsă ca neîntemeiată prin

Decizia nr. 87 din 27 martie 2011 emisă de A.N.A.F.- D.G.S.C.

Pentru a aprecia că

SC M. SA nu are dreptul de deducere pentru T.V.A. în sumă totală de 4.900.355

lei înscrisă în facturile din 21 august 2006, emise de SC A.T. SA, organele de

inspecție fiscală au constatat că societatea a încălcat prevederile art. 145

alin. (3) lit. a) și alin. (8) lit. a) din C. fisc.

Analizând criticile formulate

de recurenta, în acest context factual, Înalta Curte constată că sentința atacată

reflectă evaluarea incompletă a materialului probator, reținând cele ce

urmează:

În cauză, prin actele

administrativ-fiscale contestate organelor de inspecție fiscală, au

constatat că SC M. SA nu are dreptul de deducere pentru T.V.A. în sumă totală

de 4.900.355 lei înscrisă în facturile emise de SC A.T. SA întrucât societatea

nu a justificat cu documente că aceste servicii au fost efectiv prestate

și destinate realizării de operațiuni taxabile.

Recurenta a susținut,

însă că documentele depuse la dosar (contract, acte adiționale, facturi,

detaliere facturi aferente componenței fixe pentru serviciile standard 1

iulie 2005-30 aprilie 2006, nota din 23 august 2006, proces-verbal comun de

certificare a lucrărilor referitoare la serviciile standard de mentenanță din

22 august 2006, atestau dreptul său la deductibilitate T.V.A. aferentă

serviciilor de mentenanță, în perioada iulie 2005- aprilie 2006, aferentă

Contractului din 20 noiembrie 2003 de mentenanță material rulant metrou

și feroviar aprobat prin H.G. nr. 47/2004, fiind greșită concluzia

instanței cum că nu s-a dovedit realitatea executării acestor servicii.

Așadar,

judecătorul fondului, pentru a determina în mod corect starea de fapt fiscală,

avea obligația de a evalua întreg materialul probator administrat în cauză

și de a examina prin prisma dispozițiilor legale din materie fiscală, care

conferă documentelor contabile calitatea de „documente justificative”, dacă

probele administrate fac dovada celor susținute de recurentă.

În speță, judecătorul

fondului nu a făcut decât să preia constatările și concluziile organelor de

inspecție fiscală, fără să procedeze la o analiză a acestora în raport de

probele administrate în cauză și de apărările formulate de recurentă și

fără să indice propriile raționamente pe care și-a fundamentat convingerea și a

încadrat situația de fapt fiscală în anumite norme și instituții ale dreptului fiscal

material.

Relevant, în acest sens,

este faptul că în considerentele sentinței recurate judecătorul fondului, fără

a analiza apărările recurentei, se limitează la a prelua integral concluziile

organelor de inspecție fiscală și la a constata, prin raportare,

doar, la conținutul actelor administrativ-fiscale contestate, că deși,

există o concordanță între sumele înscrise în facturile inițiale

și cele emise ulterior stornării diferă, totuși, justificarea

serviciilor prestate, fără însă, a clarifica toate aceste aspecte,

esențiale în dezlegarea raportului juridic litigios, a astfel de atitudine

echivalând cu o necercetare judecătorească efectivă a fondului cauzei, aspect

de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil cel puțin al uneia

dintre părți.

În acest context, se

impune a fi amintit faptul că, jurisprudența constantă a C.E.D.O. subliniază rolul

pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în

sensul că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât

dacă susținerile părților sunt analizate de instanță, aceasta având obligația de

a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor

probatorii.

Se impune a fi

subliniat și faptul că, judecătorul fondului deși a reținut, în

mod corect atât faptul că problema fiscală principală rezidă în suma de

4.900.355 lei, reprezentând T.V.A. aferentă unor facturi emise de prestatorul

SC A.T. SRL pentru servicii de mentenanță, cât și legislația

fiscală aplicabilă în cauză, a stabilit, însă, caracterul nedeductibil al

acestei sume exclusiv pe baza celor consemnate în raportul de inspecție

fiscală din 22 decembrie 2009, încheiat de organele de inspecție fiscală

din cadrul D.G.A.M.C., în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 317 din 22

decembrie 2009 și a calificat apărările recurentei ca fiind neîntemeiate, fără

a face o analiză proprie a realității și necesității serviciilor a căror

contravaloare a fost înscrisă în facturile fiscale din 21 august 2006 și din

21 august 2006 emise de SC A.T. SA și a conținutului economic efectiv al

operațiunilor taxabile, prin prisma prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din

C. fisc. și fără a analiza înscrisuri justificative depuse la dosar în acest

sens.

Acestea sunt motivele

pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc.

civ. și al art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004 va admite

recursul și va casa sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, care urmează să analizeze și să răspundă motivelor și apărărilor

invocate de părți, cu indicarea temeiurilor de drept și de fapt care i-au

format convingerea.

La soluționarea cauzei,

instanța de fond va trebui să analizeze raportul juridic litigios ținând

cont atât de particularitățile cauzei determinate de faptul că facturile

inițiale, aferente componenței fixe a prețului pentru perioada

iulie 2005-aprilie 2006, însoțite de documentele prevăzute de actul

adițional din 2005 au fost stornate, fiind emise două facturi globale

pentru aceeași sumă, dar și de apărărilor recurentei în sensul că

detalierea facturilor aferente componentei fixe pentru serviciile standard

perioada 1 iulie 2005-30 aprilie 2006 s-a făcut în raport de convenția

exprimată de părți în art. 2 și.3 ale Actului adițional din 2006

la Contractul de mentenanță material rulant metrou și feroviar

București din 2003; se impune, totodată, ca judecătorul fondului să

clarifice neconcordanțele referitoare la redarea diferită a serviciilor

prestate în perioada iulie 2005-aprilie 2006 în justificarea facturilor

inițiale,stornate față de facturile emise în data de 21 august 2006,

analizând în acest sens prevederile actului adițional din 2005 și ale

actului adițional din 2006 la contractul de mentenanță din 2003

referitoare la justificarea, redarea și detalierea respectivelor servicii

facturate de SC A.T. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul

declarat de SC M. SA, împotriva sentinței civile nr. 4845 din 5 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2012.