ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1819/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 116

din 15 ianuarie 2010,

î

nalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de D.C. împotriva sentinței nr. l926

din 6 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Față de dispozițiile art.

2 lit. i) prima teză din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora refuzul

nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă exprimarea

explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu

rezolva cererea unei persoane,

nu

se

poate reține că soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului sau

contrar așteptărilor acestuia reprezintă, automat, un refuz nejustificat, căci

caracterul nejustificat trebuie raportat întotdeauna la dispoziția legală

aplicabilă cu care refuzul trebuie să fie în contradicție.

Or, se arată în

decizia contestată, în cauza dedusă judecății se reclamă faptul că firma SC C. SRL

Craiova a montat repartitoare de căldură la caloriferele din apartamentul

indicat de reclamant, iar urmare a montării acestora s-au constatat nereguli de

funcționare, căci reclamantul a plătit mult mai scump căldura și nu a

beneficiat de aceasta, arătând și faptul că nu a fost indicat modul de calcul

al agentului termic pentru a putea verifica aceste calcule.

î

nalta Curte reține că

recurentul-reclamant a solicitat pârâtului să îl sprijine în remedierea acestor

deficiențe și nereguli constatate în funcționarea repartitoarelor, precum și în

verificarea modului de calcul al serviciilor prestate de firma arătată.

Reține instanța de

recurs că prin adresa nr. 15104 din 18 decembrie 2007 autoritatea pârâtă a

răspuns la petiția reclamantului detaliind istoricul reclamațiilor făcute de

acesta și al adreselor prin care s-au transmis răspunsurile la aceste petiții

și

ulterior, prin adresa nr. 1413 din 19

februarie 2008, a comunicat reclamantului că

pentru nemulțumirea cu

privire la modul de calcul al consumului de energie termică se poate adresa

instanței.

Instanța de recurs a

constatat că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor

legale aplicabile în cauza dedusă judecății și nu poate fi acceptată critica

recurentului cu privire la faptul că nu au fost analizate contractele de

prestări servicii depuse la dosar, întrucât instanța de fond a dat

dovadă de rol activ și a analizat înscrisurile

depuse la dosar, căci numai în urma

analizării acestora și-a putut forma

convingerea fermă și a soluționat cauza, cu respectarea dispozițiilor legale.

De asemenea, se arată

în considerentele sentinței atacate, nu poate fi

primită nici critica cu privire la tergiversarea judecării cauzei,

întrucât cauza a

suferit mai multe amânări datorită unor incidente

procedurale, situații care au impus acele amânări tocmai pentru respectarea

dreptului la un proces echitabil.

Instanța de recurs a

constatat că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în

jurisprudența sa C.E.D.O., luând în considerare

criteriile

consacrate de jurisprudența, în special complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată

(cauza F. împotriva Franței și cauza

H. împotriva Republicii Cehe).

Împotriva acestei

decizii, a formulat contestație în anulare D.C., invocând dispozițiile art. 317

alin. (2) și art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Contestatorul arată

că Înalta Curte a respins recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 1926

din 6 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, fără a-l judeca în fond, întrucât, dispozițiile art. 2

lit. 1) din Legea nr. 554/2004 au fost interpretate greșit cu neobservarea alin.

(2) al aceluiași text normativ care asimilează actelor administrative

unilaterale, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere și de a nu răspunde

solicitantului în termenul legal.

Contestatorul arată

că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli

materiale, deoarece a soluționat recursul fără a examina efectiv problemele

esențiale care au fost supuse examinării, confirmând soluția dată de curtea de

apel, neobservând motivele de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea căii

de atac, contestatorul expune situația de fapt, procedurile desfășurate în primul

ciclu procesual și în recurs și motivele de recurs, cu indicarea prevederilor art.

36 alin. (2) și art. 7 și 8 din Codul deontologic al magistraților și art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului pentru aflarea

adevărului.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar și înregistrată la 17 februarie 2011, intimata A.N.P.C. a

solicitat respingerea contestației în anulare prin care sunt reluate capetele

de cerere expuse în cererea introductivă, fără a justifica din punct de vedere

juridic legalitatea solicitărilor sale.

Contestația în

anulare este nefondată.

În

conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.,

„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când

procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de

judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit alin.

(2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai

sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele

administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ., prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor

și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale,

situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o

cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte,

omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al

contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a

cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul

legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat

împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată, textul se

referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la

argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le

sunt subsumate.

În esență, o atare

omisiune nu poate fi reținută deoarece instanța de recurs a cercetat toate

criticile recurentului și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Aspectele invocate de

contestator privind încălcarea rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 129

alin. (5) C. proc. civ., interpretarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 554/2004,

vizează greșeli de judecată și nu greșeli materiale în sensul textului de lege

menționat.

Înalta Curte reține

că aspectele invocate de către contestator atât cele ce vizează necercetarea

fondului cât și greșelile materiale nu pot fi reținute, întrucât sunt critici

de nelegalitate care nu se încadrează în situațiile prevăzute de lege sau privesc

aspecte de fond legate de probele administrate și a stării de fapt astfel cum a

fost reținută de instanța de fond și recurs, respectiv temeinicia soluției

atacată cu această cale de atac de retractare.

A da părților

posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea, de modul în

care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți, ar însemna să

se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea recursului, respectiv

recurs la recurs.

În

acest sens, se are în vedere că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., doar erorile

de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare,

pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motivul că

nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. In

lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice

redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în

anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității

raporturilor juridice și prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un

proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al C.E.D.O. (M. c. România, nr. 26105/03

din 29 iulie 2008 și S.P. c. România nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

În consecință, Înalta

Curte constată că este nefondată contestația în anulare, fiind respinsă în baza

art. 320 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de D.C. împotriva deciziei nr. 116 din 15 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2011.