ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 338/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 338/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 89
din 1 februarie 2006, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției dreptului
material la acțiune și în consecință a respins acțiunea reclamantei A.V.A.S. în
contradictoriu cu pârâta SC T. SA, reținând următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat prin
acțiune obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, respectiv 795.065,0936
RON, reprezentând penalități de întârziere.
Temeiul pretenției
reclamantei îl constituie contractele încheiate între părți, în temeiul O.G. nr.
13/1995 aprobată și modificată prin Legea nr. 119/1995, și anume convențiile nr.
319 din 23 iunie 1995, 643 din 13 octombrie 1995, 829 din iunie 1995, 365 din 3
iulie 1996 și 137 din 5 decembrie 1996.
Potrivit dispozițiilor
legale cuprinse în actele normative evocate mai sus și clauzele contractuale,
termenul pentru restituirea creditelor acordate fără dobândă pârâtei, ca o
facilitate, a fost stabilit de 3 ani, conform art. 18 din O.G. nr. 13/1995.
În consecință, pentru
convenția nr. 319/1995 termenul de restituire a creditului a fost stabilit în
perioada 20 iulie 1996 – 20 iunie 1998, pentru convenția nr. 643/1995 termenul
de restituire a fost stabilit în perioada 20 octombrie 1996 – 20 septembrie
1998 pentru convenția nr. 829/1995 termenul de restituire a fost stabilit pentru
perioada 20 decembrie 1996 – 20 noiembrie 1998, pentru convenția nr. 365/1996,
termenul de restituire a fost stabilit pentru perioada 20 iunie 1997 – 20 mai
1999, iar pentru convenția nr. 1371/1996 termenul de stabilit pentru
restituirea creditului.
Astfel, de la data expirării
termenului de restituire a creditului, încep să curgă penalitățile de
întârziere, care au un cuantum determinat prin convenții și prin lege.
În consecință, de la data
nașterii raportului juridic se naște și dreptul material la acțiune, conform art.
7 alin. (1) din Legea nr. 167/1958. Potrivit art. 12 din același act normativ,
pentru penalitățile de întârziere, fiind prestații succesive, dreptul la
acțiune pentru fiecare prestație în parte, se stinge printr-o prescripție
deosebită.
Constatând că acțiunea a
fost înregistrată pe rolul instanței, prin intermediul serviciilor fiscale la
data de 29 iulie 2005 instanța a constatat că dreptul la acțiune al reclamantei
s-a prescris, față de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care
stabilește că termenul de prescripție este de 3 ani.
Prin precizările depuse la
dosar, reclamanta recunoaște cele prezentate mai sus, însă menționează căci
cursul prescripției s-a întrerupt conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, reclamanta menționează că pronunțarea sentinței civile nr. 57/COM/2002
a Tribunalului Brașov conduce la întreruperea prescripției, iar recunoașterea
de către pârâtă a pretenției reclamantei la conciliere, conform procesului
verbal întocmit la data de 23 ianuarie 2003, are de asemenea efectul
întreruperii prescripției.
Instanța a apreciat că prin
sentința civilă nr. 57/2002 Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de
somație de plată formulată de reclamantă împotriva pârâtei, aceasta din urmă
fiind obligată la plata unei sume de bani, reprezentând credit nerestituit.
Instanța a respins cererea în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata
penalităților de întârziere.
Art. 16 alin. (2) din
Decretul nr. 167/1958 stabilește că prescripția nu se întrerupe dacă cererea de
chemare în judecată a fost respinsă.
În consecință, având în
vedere că în ceea ce privește pretenția reprezentând penalități de întârziere
cererea reclamantei s-a respins, aceasta nu conduce la întreruperea cursului
prescripției.
Referitor la recunoașterea pretenției
de către pârâtă prin procesul-verbal de conciliere întocmit la data de 23
ianuarie 2003, instanța a reținut că acesta nu produce efecte juridice. Astfel,
recunoașterea pretenției reclamantei trebuie să intervină în timpul curgerii
prescripției și nu după ce termenul s-a împlinit, pentru ca efectul
întreruperii prescripției să se producă. Obligația față de care termenul de
prescripție s-a împlinit devine una naturală, creditoarea neavând la dispoziție
posibilitatea să apeleze la forța coercitivă a statului pentru executarea sa.
Recunoașterea datoriei după
împlinirea prescripției nu conduce la repunerea în termenul de prescripție
conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și nu îl obligă la nimic pe debitorul
care o face din punct de vedere juridic.
De altfel, presupusa
recunoaștere a pârâtei cu proivire la pretenția reclamantei nu constituie o
manifestare de voință neechivocă a pârâtei, și nu emană de la reprezentanții
legali ai acesteia (administratori). S-a constatat că reclamanta a invocat cu
prilejul concilierii din 23 ianuarie 2003 și un alt cuantum al pretenției
(5.316.531.736 ROL), care este inferior celui ce face obiectul acțiunii.
Apelul declarat de
reclamanta A.V.A.S. împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat,
prin decizia nr. 74 din 1 iunie 2006 a Curții de Apel Brașov.
Împotriva acestei decizii a
declarat recurs, în termen, reclamanta A.V.A.S., invocând prevederile art. 304 pct.
9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și
trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanța a soluționat
cauza fără a intra în cercetarea fondului.
În motivarea recursului se
susține că în mod greșit s-a apreciat ca prescris dreptul la acțiune al
reclamantei întrucât termenul de prescripție a fost întrerupt atât prin
sentința nr. 57 din 10 ianuarie 2002 a Tribunalului Brașov, prin care s-a admis
acțiunea sa, în parte, și a fost obligată pârâta la plata creditului neachitat,
cât și prin recunoașterea datoriei de către pârâtă cu ocazia concilierii
directe din 23 ianuarie 2003, recunoaștere făcută în cadrul termenului de
prescripție. Astfel, termenul de prescripție a fost întrerupt conform art. 17
din Decretul nr. 167/1958 și a început să curgă un nou termen de la data de 10
ianuarie 2002, respectiv 23 ianuarie 2003.
De asemenea, a operat
suspendarea termenului de prescripție având în vedere că prin Ordinul nr. 5 din
8 aprilie 2002 emis de A.V.A.S. s-a instituit procedura de administrare
specială a pârâtei.
Examinând recursul prin
prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Instanțele, în mod corect au
reținut, în conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, că pentru
penalitățile de întârziere, ca prestații succesive, dreptul la acțiune, pentru
fiecare prestație în parte, se stinge printr-o prescripție deosebită și că, în
raport de convențiile încheiate de părți, termenul de restituire a creditelor,
în raport de care încep să curgă atât penalitățile cât și termenul de
prescripție este 20 iunie 1998, 20 septembrie 1998, 20 noiembrie 1998, 20 mai
1999 și 20 noiembrie 1999. Ca atare, în raport de prevederile art. 3 din
Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani era împlinit pentru
toate penalitățile la data înregistrării acțiunii, respectiv 29 iulie 2005.
Instanțele au făcut o
corectă aplicare a art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 atunci când au
stabilit că prescripția dreptului la acțiune nu a fost întreruptă prin sentința
nr. 57/2002 a Tribunalului Brașov întrucât prin aceasta s-a respins cererea
reclamantei în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata penalităților de
întârziere.
Corectă a fost și aplicarea
de către instanțe a prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în sensul
că recunoașterea datoriei de către reclamantă cu ocazia concilierii directe, în
măsura în care se apreciază această recunoaștere ca fiind neechivocă și făcută
de o persoană îndreptățită la aceasta, a intervenit după împlinirea termenului
de prescripție și deci nu produce efecte juridice.
În ceea ce privește
argumentul privind suspendarea curgerii termenului de prescripție ca urmare a
instituirii procedurii administrării speciale este de observat că acesta nu a
fost invocat nici la fond și nici prin motivele de apel, fiind invocat pentru
prima dată în fața instanței de recurs, omisso medio și, drept urmare, nu va
putea fi examinat direct în calea extraordinară a recursului.
Pentru motivele arătate,
Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă
recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 74 din 1 iunie 2006,
pronunțată de Curtea de Apel Brașov, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 24 ianuarie 2007.