ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 338/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 89 din 1 februarie 2006, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință a respins acțiunea reclamantei A.V.A.S. în contradictoriu cu pârâta SC T. SA, reținând următoarele considerente: Reclamanta a solicitat prin acțiune obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, respectiv 795.065,0936 RON, reprezentând penalități de întârziere. Temeiul pretenției reclamantei îl constituie contractele încheiate între părți, în temeiul O.G.

nr. 13/1995 aprobată și modificată prin Legea nr. 119/1995, și anume convențiile nr. 319 din 23 iunie 1995, 643 din 13 octombrie 1995, 829 din iunie 1995, 365 din 3 iulie 1996 și 137 din 5 decembrie 1996. Potrivit dispozițiilor legale cuprinse în actele normative evocate mai sus și clauzele contractuale, termenul pentru restituirea creditelor acordate fără dobândă pârâtei, ca o facilitate, a fost stabilit de 3 ani, conform art. 18 din O.G. nr. 13/1995.

În consecință, pentru convenția nr. 319/1995 termenul de restituire a creditului a fost stabilit în perioada 20 iulie 1996 – 20 iunie 1998, pentru convenția nr. 643/1995 termenul de restituire a fost stabilit în perioada 20 octombrie 1996 – 20 septembrie 1998 pentru convenția nr. 829/1995 termenul de restituire a fost stabilit pentru perioada 20 decembrie 1996 – 20 noiembrie 1998, pentru convenția nr. 365/1996, termenul de restituire a fost stabilit pentru perioada 20 iunie 1997 – 20 mai 1999, iar pentru convenția nr. 1371/1996 termenul de stabilit pentru restituirea creditului. Astfel, de la data expirării termenului de restituire a creditului, încep să curgă penalitățile de întârziere, care au un cuantum determinat prin convenții și prin lege.

În consecință, de la data nașterii raportului juridic se naște și dreptul material la acțiune, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 167/1958. Potrivit art. 12 din același act normativ, pentru penalitățile de întârziere, fiind prestații succesive, dreptul la acțiune pentru fiecare prestație în parte, se stinge printr-o prescripție deosebită. Constatând că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței, prin intermediul serviciilor fiscale la data de 29 iulie 2005 instanța a constatat că dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris, față de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care stabilește că termenul de prescripție este de 3 ani. Prin precizările depuse la dosar, reclamanta recunoaște cele prezentate mai sus, însă menționează căci cursul prescripției s-a întrerupt conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, reclamanta menționează că pronunțarea sentinței civile nr. 57/COM/2002 a Tribunalului Brașov conduce la întreruperea prescripției, iar recunoașterea de către pârâtă a pretenției reclamantei la conciliere, conform procesului verbal întocmit la data de 23 ianuarie 2003, are de asemenea efectul întreruperii prescripției. Instanța a apreciat că prin sentința civilă nr. 57/2002 Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de somație de plată formulată de reclamantă împotriva pârâtei, aceasta din urmă fiind obligată la plata unei sume de bani, reprezentând credit nerestituit. Instanța a respins cererea în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere. Art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 stabilește că prescripția nu se întrerupe dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

În consecință, având în vedere că în ceea ce privește pretenția reprezentând penalități de întârziere cererea reclamantei s-a respins, aceasta nu conduce la întreruperea cursului prescripției. Referitor la recunoașterea pretenției de către pârâtă prin procesul-verbal de conciliere întocmit la data de 23 ianuarie 2003, instanța a reținut că acesta nu produce efecte juridice. Astfel, recunoașterea pretenției reclamantei trebuie să intervină în timpul curgerii prescripției și nu după ce termenul s-a împlinit, pentru ca efectul întreruperii prescripției să se producă. Obligația față de care termenul de prescripție s-a împlinit devine una naturală, creditoarea neavând la dispoziție posibilitatea să apeleze la forța coercitivă a statului pentru executarea sa.

Recunoașterea datoriei după împlinirea prescripției nu conduce la repunerea în termenul de prescripție conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și nu îl obligă la nimic pe debitorul care o face din punct de vedere juridic. De altfel, presupusa recunoaștere a pârâtei cu proivire la pretenția reclamantei nu constituie o manifestare de voință neechivocă a pârâtei, și nu emană de la reprezentanții legali ai acesteia (administratori). S-a constatat că reclamanta a invocat cu prilejul concilierii din 23 ianuarie 2003 și un alt cuantum al pretenției (5.316.531.736 ROL), care este inferior celui ce face obiectul acțiunii. Apelul declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 74 din 1 iunie 2006 a Curții de Apel Brașov.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta A.V.A.S., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanța a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului. În motivarea recursului se susține că în mod greșit s-a apreciat ca prescris dreptul la acțiune al reclamantei întrucât termenul de prescripție a fost întrerupt atât prin sentința nr. 57 din 10 ianuarie 2002 a Tribunalului Brașov, prin care s-a admis acțiunea sa, în parte, și a fost obligată pârâta la plata creditului neachitat, cât și prin recunoașterea datoriei de către pârâtă cu ocazia concilierii directe din 23 ianuarie 2003, recunoaștere făcută în cadrul termenului de prescripție.

Astfel, termenul de prescripție a fost întrerupt conform art. 17 din Decretul nr. 167/1958 și a început să curgă un nou termen de la data de 10 ianuarie 2002, respectiv 23 ianuarie 2003. De asemenea, a operat suspendarea termenului de prescripție având în vedere că prin Ordinul nr. 5 din 8 aprilie 2002 emis de A.V.A.S. s-a instituit procedura de administrare specială a pârâtei. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Instanțele, în mod corect au reținut, în conformitate cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958, că pentru penalitățile de întârziere, ca prestații succesive, dreptul la acțiune, pentru fiecare prestație în parte, se stinge printr-o prescripție deosebită și că, în raport de convențiile încheiate de părți, termenul de restituire a creditelor, în raport de care încep să curgă atât penalitățile cât și termenul de prescripție este 20 iunie 1998, 20 septembrie 1998, 20 noiembrie 1998, 20 mai 1999 și 20 noiembrie 1999. Ca atare, în raport de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani era împlinit pentru toate penalitățile la data înregistrării acțiunii, respectiv 29 iulie 2005. Instanțele au făcut o corectă aplicare a art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 atunci când au stabilit că prescripția dreptului la acțiune nu a fost întreruptă prin sentința nr. 57/2002 a Tribunalului Brașov întrucât prin aceasta s-a respins cererea reclamantei în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Corectă a fost și aplicarea de către instanțe a prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că recunoașterea datoriei de către reclamantă cu ocazia concilierii directe, în măsura în care se apreciază această recunoaștere ca fiind neechivocă și făcută de o persoană îndreptățită la aceasta, a intervenit după împlinirea termenului de prescripție și deci nu produce efecte juridice. În ceea ce privește argumentul privind suspendarea curgerii termenului de prescripție ca urmare a instituirii procedurii administrării speciale este de observat că acesta nu a fost invocat nici la fond și nici prin motivele de apel, fiind invocat pentru prima dată în fața instanței de recurs, omisso medio și, drept urmare, nu va putea fi examinat direct în calea extraordinară a recursului.

Pentru motivele arătate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 74 din 1 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2007.