ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3506/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3506/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Pe rolul Tribunalului Dolj a fost

înregistrată la data de 3 februarie 2010 cererea formulată de reclamanta T.G.

împotriva pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care

a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate

împotriva tatălui său, S.N.N. și a bunicilor paterni, S.N. și S.A. și obligarea

pârâtului la plata sumei de 100.000 euro despăgubiri morale și 100.000 euro,

despăgubiri civile.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că autorii săi au fost deportați din satul Gruia

MH, în data de 18 iunie 1951. Aceștia au fost forțați să părăsească în mare

grabă gospodăria, sub amenințarea armei. Reclamanta a arătat că autorii săi au

fost deportați în județul Brăila unde au fost nevoiți să-și construiască o casă

din pământ și paie și când s-au întors în Gruia nu au mai găsit gospodăria

lăsată. Reclamanta a mai arătat că aceste măsuri au produs autorilor săi

suferințe importante.

Reclamanta a depus

poze ale bordeiului, Hotărârea nr. 17/1990, certificat de luptător în

rezistența anticomunistă, extras arhivele statului, acte de stare civilă.

Prin Sentința nr. 215

din 28 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă, s-a admis în

parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de

10.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru pronunțarea

acestei soluții, instanța a reținut că, din actele de stare civilă depuse la

dosar a rezultat că reclamanta este descendenta autorilor S.N.N. și a bunicilor

paterni, S.N. și S.A. Din declarațiile martorilor coroborate cu Hotărârea nr.

17/1990, certificatul de luptător în rezistența anticomunistă, extras arhivele

statului se observă că autorii reclamantei au fost deportați forțat din comuna

Gruia în județul Brăila.

În ce privește

condițiile deportării, declarațiile martorilor sunt revelatoare pentru

suferințele și privațiunile îndurate de autorii reclamantei, atât în ce

privește abandonarea gospodăriei din Gruia, cât și existența în localitatea din

județul Brăila și ulterior greutățile de angajare și de refacerea a patrimoniului

avut anterior. Față de aceste probatorii instanța a apreciat că daunele morale

sunt justificate pentru autorii reclamantei, iar față de perioada deportării și

privațiunile suferite, instanța a apreciat că suma de 10.000 euro pentru

descendent corespunde acestei situații de fapt.

Cât privește capătul

pentru acordarea despăgubirilor civile, instanța a avut în vedere precizarea

din 5 martie 2010, ulterioară cererii de chemare în judecată, în sensul că

reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile pentru bunurile imobile. Referitor

la bunurile mobile, dat fiind timpul lung de la momentul deportării, probele

administrate nu sunt relevatoare pentru identificarea acestor bunuri.

Împotriva sentinței

au declarat apel părțile și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul Dolj.

Prin Decizia civilă

nr. 239 din 5 mai 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a respins apelul reclamantei și a admis apelurile

pârâtului și Ministerului Public, a schimbat sentința apelată în sensul

respingerii în totalitate a acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut că la momentul promovării acțiunii de către

reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau

persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic

în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru

prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în

justiție.

Prin Decizia 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și

prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 cu Constituția și ca atare dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

În conformitate art.

147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt

suspendate de drept.

La momentul

soluționării apelurilor, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional

a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile

legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice.

Potrivit condițiilor

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze,

nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect

asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Conform principiului

aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile

legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac,

fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se

constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile

legale ce au stat la baza promovării acțiunii.

Instanța de apel a

constatat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al

acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță

sau a dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În sensul acestui

din urmă text, reclamanta nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării

acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație la obținerea unor

despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste

despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul

suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este

evident că soluționarea acțiunii depindea de situația de fapt a fiecărui

reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda

tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este

împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile

ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca

motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios

justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună

a legiuitorului. În acest fel au fost soluțiile adoptate în cauzele Eeg.

Slachtuis Verbist c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 nov. 2005, Ogis.

Institut Stanislas, Ogec St. PieX Et Blanche de Castille c. Franței, Cererea

nr. 42219/98 și 54563/2000, Hotărârea din 27 mai 2004.

Despăgubirile

solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor

acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în

România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a

reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse

unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, prin adoptarea și aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul

suveran. Acest drept al statului a fost statuat și de Curtea Europeană pentru

Drepturile Omului. Reglementarea acestor măsuri reprezintă o recunoaștere a

caracterului abuziv a unor acte adoptate și aplicate de fostul regim. În

aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii

instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu

caracter reparator. Nu există temei în Constituția actuală pentru interpretarea

extensivă a dispozițiilor legale cu caracter reparator.

În această situație

așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din

21 octombrie 2010, nu se poate susține că reclamanții au dobândit o „speranță

legitimă „(astfel cum este consacrată în jurisprudența CEDO), prin adoptarea

art. 5 alin. (1) lit. a) din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită

existenței unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne, (cauza

Kopecky contra Slovaciei).

S-a mai reținut ca

totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza

Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului

a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la

obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la

concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță

legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Prin urmare,

apreciind că, față de cele expuse, reclamanta nu a putut dobândi o „speranță

legitimă", în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea este

neîntemeiată.

Totodată s-au avut în

vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dispoziții care nu

au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5

alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care instanța trebuie să aibă în

vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea

prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este suficientă.

În speță se constată

că tatăl reclamantei S.N. - după cum reiese din hotărârea emisă conform

Decretului-lege nr. 118/1990 unde sunt menționate ca atare drepturile

recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, potrivit Hotărârii

nr. 17/1990 stată în Dosarul nr. 994/1990, apreciindu-se că prejudiciul suferit

datorat măsurilor dispuse în vechiul regim este reparat ca urmare a

beneficierii de drepturi materiale potrivit actelor normative reparatorii

anterioare, în principal Decretul-lege nr. 118/1990. I s-a recunoscut soțului

său prin Decizia nr. 338/2007 calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

În principal s-a

reținut, prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, de către Curtea

Constituțională, că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea

prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație

similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea

instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin

moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină

concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În consecință,

dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica, iar

instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma

declarată neconstituțională, continuă judecarea cauzei, având obligația de a nu

aplica prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin

decizia Curții Constituționale.

În măsura în care

este necesar și în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit

dispozițiile declarate neconstituționale, instanța aplică direct dispozițiile

Constituției de care depinde soluționarea procesului, promovând actualitatea

principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și

importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea

Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Cum în speță

dispozițiile legale în discuție nu au fost înlocuite, cum aceste dispoziții pe

care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, și-au încetat efectele și nu mai sunt

aplicabile la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întrucât

contravin Constituției, se concluzionează că sentința prin care s-a respins

acțiunea, va fi menținută în controlul judiciar de față, ca legală și

temeinică.

De asemenea,

Protocolul 14 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, cu privire la modificarea sistemului de control al Convenției,

adoptat la Strasbourg la 13 mai 2004, invocat în motivele de apel, - nu se

aplică în cauză.

Amendamentele aduse

Convenției prin acest protocol, au fost adoptate în scopul de a oferi Curții,

mijloacele procedurale și flexibilitatea necesară pentru a trata plângerile în

durate de timp acceptabile și permițându-i, în același timp, să se concentreze

asupra cazurilor mai importante.

Dispozițiile art. 11,

20, 21 Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

invocate prin concluziile scrise nu se aplică în cauză, reclamanta beneficiind

de un proces echitabil așa cum este reglementat de Convenție sub aspectul

temeiului, al dreptului la apărare, al posibilității administrării de probe.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

Prin Deciziile nr.

1358 și 1360 din 2010, Curtea Constituțională a anulat o lege care a produs

efecte juridice, deschizând calea încălcării principiului fundamental al

neretroactivității legii.

Instanța a omis să

constate că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor

drepturi în favoarea persoanelor condamnate politic, având caracter de

complinire și nu de înlăturare a drepturilor deja stabilite prin legile

anterioare în materie.

Recurenta susține că

prin măsura administrativă luată împotriva tatălui și bunicilor săi, i s-au

încălcat dreptul de acces la instanță, dreptul la un proces echitabil, dreptul

la sănătate, la o viață normală, la libertate, încălcându-se dispozițiile art.

3 art. 5, art. 9, art. 12, art. 13 și art. 30 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

Instanța de apel a

omis că bunicii reclamantei au suferit prejudicii, fără să beneficieze de vreo

reparație.

Legea nr. 221/2009 a

fost adoptată în conformitate cu Rezoluțiile APCE nr. 1096/1996 și 1481/2006,

potrivit cărora drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate

în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și

tratatele la care România este parte.

A aprecia în alt mod,

înseamnă a aplica un tratament distinct persoanelor în funcție de momentul la

care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși acțiunile

s-au depus concomitent.

În această situație,

principiul constituțional al egalității tuturor în fața legii presupune un

tratament egal în situații similare.

Pe de altă parte,

legea aflată în vigoare la soluționarea cauzei este aplicabilă pe toată durata

judecării litigiului, în sensul principiului neretroactivități legii și al

jurisprudenței CEDO.

Intimatul-pârât a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de

Decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor

recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii

sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea

ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulară a unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință,

nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta T.G. împotriva Deciziei nr. 239 din 5

mai 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM