ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1320/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1320/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 28 mai 2010, sub nr.

7025/95/2010, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de

200.000 euro, pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă față de

bunicii săi paterni, S.G. și S.E.

Prin sentința nr. 277

din 14 septembrie 2010, Tribunalul Gorj, secția civilă a admis, în parte,

acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2.500 euro, în echivalent în

lei la data plății, cu titlul de despăgubiri civile către reclamantă.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât reclamanta a dovedit că

bunicii săi au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic,

constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18

iunie 1951-20 februarie 1956, măsură dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului

de Miniștrii nr. 1154 din octombrie 1950 și a deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Luând în considerare

consecințele negative generate de măsura abuzivă a dislocării și stabilirii

domiciliului obligatoriu, drepturile personal nepatrimoniale lezate prin

această măsură, precum și măsurile reparatorii deja acordate în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a apreciat că suma de 2.500 euro

asigură o reparație echitabilă pentru prejudiciul încercat de autorii

reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel D.G.F.P. Gorj, în nume propriu și numele pârâtului

Statul Român.

Prin decizia nr. 92

din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a respins apelul declarat, în nume propriu, de D.G.F.P.

Gorj și a admis apelul pârâtului Statul Român prin M.F.P., cu consecința schimbării

sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii.

Curtea a reținut că

apelul declarat, în nume propriu, de D.G.F.P. Gorj este lipsit de interes, în

condițiile în care nu Direcția a fost chemată în judecată, ci Statul Român prin

M.F.P., în sarcina căruia s-a și stabilit obligația de plată a despăgubirilor.

Pentru a admite

apelul pârâtului Statul Român, curtea a reținut lipsa de temei legal a cererii

de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, considerată aplicabilă, în cauză, în

raport de dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31

alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

invocat aplicarea greșită, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurenta a arătat că la momentul judecării cauzei în apel,

respectiv data de 08 decembrie 2010, norma declarată neconstituțională era

suspendată, însă în vigoare, întrucât nu era împlinit termenul de 45 de zile de

la publicarea deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale în M. Of., potrivit și

art. 147 alin. (1) din Constituție.

O asemenea situație

echivalează unui vid legislativ, iar admiterea apelului în aceste condiții este

nelegală, în sensul că instanța nu-și putea motiva soluția pe o decizie a

Curții Constituționale care nu era aplicabilă la data judecății apelului, 08

decembrie 2010, cum, de altfel, la acel moment, instanța nu avea de unde să

știe dacă legiuitorul va înțelege să coreleze sau nu normele legii cu decizia

sau/și să emită un act nou.

Deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor, or acțiunea ce face obiectul

prezentei cauze a fost formulată anterior publicării deciziei nr. 1358/2010.

Situația juridică nou

creată trebuia în mod imperios corelată de către instanța de apel cu principiul

dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea prioritară a dreptului

comunitar și a jurisprudenței C.E.D.O. În acest sens, a fost redată, in

extenso, motivarea opiniei separate la decizia Curții Constituționale nr. 1461

din 09 noiembrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 860 din 22 decembrie

2010, decizie prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, ca urmare a declarării anterioare a neconstituționalității

acelorași dispoziții legale, prin deciziile Curții Constituționale nr.

1358/2010 și 1360/2010.

În drept, recurenta a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la încadrarea

în drept a recursului, este de observat că motivele prevăzute de art. 304 pct.

7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost

dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste

motive le reglementează, nemotivarea hotărârii atacate, motivarea

contradictorie sau străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7), respectiv

interpretarea greșită a actului juridic, în sensul de convenție, dedus

judecății (art. 304 pct. 8).

Criticile recurentei

aduc în discuție modul de aplicare a legii în stabilirea efectelor, în cauză,

ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, ceea ce atrage încadrarea

recursului în cazul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

din a căror perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în

continuare.

Astfel, recurenta a

susținut, în primul rând, că instanța de apel a reținut greșit inexistența

temeiului juridic al cererii sale, în condițiile în care, la data judecării

apelului, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

erau doar suspendate de drept, nefiind expirat termenul de 45 de zile prevăzut

de art. 147 alin. (1) din Constituție pentru compatibilizarea normei

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Premisa de la care

pornește recurenta în justificarea existenței temeiului juridic al cererii sale

este aceea că judecata apelului a avut loc la data de 08 decembrie 2010, dată

la care nu expirase termenul de 45 de zile, pe durata căruia dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept, potrivit tezei

a doua a art. 147 alin. (1) din Constituție.

Această premisă este

însă greșită, deoarece apelul a fost judecat la data de 10 februarie 2011, dată

care se situează după expirarea termenului în discuție.

Conform art. 147

alin. (1) teza I din Constituție, termenul de 45 de zile, instituit pentru

compatibilizarea normei neconstituționale cu dispozițiile Constituției, curge

de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. Or, decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, astfel că prin raportare la această dată, termenul de 45 de

zile a expirat la data de 31 decembrie 2010, deci anterior judecării apelului,

care a avut loc la data de 10 februarie 2011.

De altfel, contrar

susținerilor recurentei, efectul suspendării de drept, pe durata termenului de

45, a dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale, este identic cu cel

produs în cazul în care expiră acest termen fără a se fi ajuns la punerea de

acord, de către Parlament sau, după caz, de Guvern, a prevederilor

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, și anume în ambele situații,

norma declarată neconstituțională nu produce niciun efect juridic, întocmai ca

în cazul inexistenței ei.

Ceea ce avea de

stabilit instanța de apel era dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai putea fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În acest sens, curtea

de apel a reținut corect că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale, cu consecința respingerii acțiunii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al

României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, decizie de care instanța de recurs

trebuie să țină seama la pronunțarea soluției, fiind general obligatorie de la

data publicării, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată

(decizia atacată a fost pronunțată la data de 10 februarie 2011), cauza nefiind

așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu este titulara unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă

care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor legale incidente, astfel că nefiind întrunite

cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul reclamantei apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.D., împotriva deciziei nr. 92 din

10 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2012.