ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1320/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 28 mai 2010, sub nr. 7025/95/2010, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 200.000 euro, pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă față de bunicii săi paterni, S.G. și S.E. Prin sentința nr. 277 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Gorj, secția civilă a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2.500 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlul de despăgubiri civile către reclamantă.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât reclamanta a dovedit că bunicii săi au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-20 februarie 1956, măsură dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștrii nr. 1154 din octombrie 1950 și a deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Luând în considerare consecințele negative generate de măsura abuzivă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, drepturile personal nepatrimoniale lezate prin această măsură, precum și măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a apreciat că suma de 2.500 euro asigură o reparație echitabilă pentru prejudiciul încercat de autorii reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel D.G.F.P. Gorj, în nume propriu și numele pârâtului Statul Român. Prin decizia nr. 92 din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat, în nume propriu, de D.G.F.P. Gorj și a admis apelul pârâtului Statul Român prin M.F.P., cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii. Curtea a reținut că apelul declarat, în nume propriu, de D.G.F.P. Gorj este lipsit de interes, în condițiile în care nu Direcția a fost chemată în judecată, ci Statul Român prin M.F.P., în sarcina căruia s-a și stabilit obligația de plată a despăgubirilor.

Pentru a admite apelul pârâtului Statul Român, curtea a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, considerată aplicabilă, în cauză, în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat aplicarea greșită, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că la momentul judecării cauzei în apel, respectiv data de 08 decembrie 2010, norma declarată neconstituțională era suspendată, însă în vigoare, întrucât nu era împlinit termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale în M. Of., potrivit și art. 147 alin. (1) din Constituție. O asemenea situație echivalează unui vid legislativ, iar admiterea apelului în aceste condiții este nelegală, în sensul că instanța nu-și putea motiva soluția pe o decizie a Curții Constituționale care nu era aplicabilă la data judecății apelului, 08 decembrie 2010, cum, de altfel, la acel moment, instanța nu avea de unde să știe dacă legiuitorul va înțelege să coreleze sau nu normele legii cu decizia sau/și să emită un act nou.

Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, or acțiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost formulată anterior publicării deciziei nr. 1358/2010. Situația juridică nou creată trebuia în mod imperios corelată de către instanța de apel cu principiul dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea prioritară a dreptului comunitar și a jurisprudenței C.E.D.O. În acest sens, a fost redată, in extenso, motivarea opiniei separate la decizia Curții Constituționale nr. 1461 din 09 noiembrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 860 din 22 decembrie 2010, decizie prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării anterioare a neconstituționalității acelorași dispoziții legale, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează, nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7), respectiv interpretarea greșită a actului juridic, în sensul de convenție, dedus judecății (art. 304 pct. 8). Criticile recurentei aduc în discuție modul de aplicare a legii în stabilirea efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, ceea ce atrage încadrarea recursului în cazul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., din a căror perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Astfel, recurenta a susținut, în primul rând, că instanța de apel a reținut greșit inexistența temeiului juridic al cererii sale, în condițiile în care, la data judecării apelului, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, erau doar suspendate de drept, nefiind expirat termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție pentru compatibilizarea normei neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Premisa de la care pornește recurenta în justificarea existenței temeiului juridic al cererii sale este aceea că judecata apelului a avut loc la data de 08 decembrie 2010, dată la care nu expirase termenul de 45 de zile, pe durata căruia dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept, potrivit tezei a doua a art. 147 alin. (1) din Constituție. Această premisă este însă greșită, deoarece apelul a fost judecat la data de 10 februarie 2011, dată care se situează după expirarea termenului în discuție. Conform art. 147 alin. (1) teza I din Constituție, termenul de 45 de zile, instituit pentru compatibilizarea normei neconstituționale cu dispozițiile Constituției, curge de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of.

Or, decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că prin raportare la această dată, termenul de 45 de zile a expirat la data de 31 decembrie 2010, deci anterior judecării apelului, care a avut loc la data de 10 februarie 2011. De altfel, contrar susținerilor recurentei, efectul suspendării de drept, pe durata termenului de 45, a dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale, este identic cu cel produs în cazul în care expiră acest termen fără a se fi ajuns la punerea de acord, de către Parlament sau, după caz, de Guvern, a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, și anume în ambele situații, norma declarată neconstituțională nu produce niciun efect juridic, întocmai ca în cazul inexistenței ei.

Ceea ce avea de stabilit instanța de apel era dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai putea fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În acest sens, curtea de apel a reținut corect că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, decizie de care instanța de recurs trebuie să țină seama la pronunțarea soluției, fiind general obligatorie de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată (decizia atacată a fost pronunțată la data de 10 februarie 2011), cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu este titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor legale incidente, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.D., împotriva deciziei nr. 92 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.