ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7960/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 15 decembrie 2009, reclamanta

I.V., a solicitat instanței – în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice – să oblige pârâtul la plata unei

despăgubiri în valoare de 500.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin

strămutarea și stabilirea domiciliului forțat, a părinților săi S.M. și S.E.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că urmare a măsurii administrative abuzive a

strămutării, din 18 iunie 1951, părinților săi li s-a stabilit domiciliu forțat

în comuna Zagna Vădeni, județul Brăila, timp de 4 ani, 8 luni și 6 zile,

respectiv până la data de 24 februarie 1956.

Se mai arată că, în

toată această perioadă familia deportaților a suferit privațiuni și condiții

inumane de subzistență iar în 1956 când li s-a permis întoarcerea acasă, au

găsit gospodăria distrusă și au fost marginalizați, fiind în continuare supuși

presiunilor regimului totalitar.

Învestit în primă

instanță, Tribunalul Dolj, secția civilă, prin Sentința nr. 300 din 12 iulie

2010, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a constatat că

reclamanta a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

A obligat Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Dolj, la plata către reclamantă a sumei de 5000 euro echivalent

în lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamantei i s-a cauzat un

prejudiciu nepatrimonial ce a constat în „consecințe dăunătoare” neevaluabile

în bani, care au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal

nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de

ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele

atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoarea, reputația

precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări

care își găsesc expresia în durerea morală încercată de reclamantă.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța a avut în vedere prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost modificate prin

O.U.G. nr. 62/2010, precum și măsurile reparatorii acordate deja reclamantei,

în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, pe o perioadă de peste 10 ani.

Apelurile declarate

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Dolj și de Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Tribunalul Dolj, au fost admise de Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie care, prin Decizia nr. 408 din

18 noiembrie 2010, a schimbat în parte sentința și a respins capătul de cerere

vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței, privind admiterea cererii vizând constatarea

caracterului politic al măsurilor administrative luate față de reclamantă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat

pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție.

Or, conchide instanța

de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și

din principiul înscris în art. 51 din Constituție, conform căruia respectarea

Constituției, al supremației sale și al legilor, este obligatorie. Astfel,

prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai

poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile

publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data

publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal reclamanta I.V., care, fără a indica temeiul de drept pe

care-și fundamentează calea extraordinară de atac, susține că acțiunea a fost

greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data

pronunțării unei soluții în primă instanță.

Instanța trebuia să

aplice, mai susține recurenta, principiul neretroactivității legii civile noi,

conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc

după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de

stabilitate a circuitului civil.

Tot astfel, se mai

arată, compensarea materială dată în baza Decretului nr. 118/2001, nu acoperă

prejudiciul moral suferit, datorită strămutării și stabilirii domiciliului

forțat, împreună cu restul familiei, respectiv traumele psihice și fizice la

care a fost supusă și gravele atingeri ale dreptului personal nepatrimonial la

libertate.

Se apreciază că

aceste critici pot fi circumscrise temeiului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în partea referitoare la pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, urmând a fi analizate în consecință.

Recursul se privește

însă ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 (4)

din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11

alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios

constituțional, aceasta fiind o aplicare – în materia controlului

constituționalității legilor – a principiului general al neretroactivității

legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional – prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale – și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al

României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 18 noiembrie 2010, dată la care – urmare a

declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M.

Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate – norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultraactivează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în

cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs – ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală – a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 – publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011 – a statuat că în

situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă

din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimatul - pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta I.V. împotriva Deciziei nr. 408 din

18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2011.