ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 799/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 11

septembrie 2000 reclamanta F.P.S., în prezent A.V.A.S. București, în

contradictoriu cu pârâta SC S. SA Fierbinți, solicită instanței obligarea

pârâtei la plata sumei totale de 18.369.005.963 lei compusă din suma de

152.343.750 lei, reprezentând penalități de întârziere pentru neplata ratelor

la scadență conform actelor adiționale din 6 octombrie 1998, respectiv 1 iunie

2000 la Convenția din 15 noiembrie 1993, suma de 48.750.000 lei reprezentând

penalități de întârziere pentru neplata ratelor la scadență, conform actelor

adiționale din 6 octombrie 1998, respectiv 1 iulie 2000 la Convenția din 30

martie 1994, suma de 595.023.000 lei reprezentând penalități de întârziere

pentru neplata ratelor la scadență conform actului adițional din 6 octombrie

1998 la Convenția din 1 august 1995, suma de 1.757.331.310 lei reprezentând

rate scadente și neachitate, precum și penalități de întârziere conform actului

adițional din 6 octombrie 1998 la Convenția din 2 mai 1997, suma de 602.157.903

lei reprezentând penalități de întârziere pentru neplata la scadență a ratelor

conform actului adițional din 6 octombrie 1998 la Convenția din 17 octombrie

1996, suma de 15.213.400.000 lei reprezentând rata scadentă și neachitată,

precum și penalități de întârziere conform actului adițional din 6 octombrie

1998 la Convenția din 25 iulie 1997.

Prin sentința comercială nr. 760/ F

din 21 octombrie 2004, Tribunalul Ialomița, secția civilă, respinge ca

nefondată excepția perimării cererii reclamantei, ridicată de pârâtă, admite în

parte cererea formulată de reclamantă și obligă pe pârâtă să plătească

reclamantei suma de 507.523.000 lei cu titlu de penalități de întârziere.

Pentru a decide astfel, instanța de

fond a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 248 alin. (1) C.

proc. civ., excepția perimării fiind neîntemeiată; mai reține instanța că

potrivit convențiilor din 15 noiembrie 1993, 30 martie 1994, 1 august 1995, 2

mai 1997, 17 octombrie 1996 și 25 iulie 1997, reclamanta a pus la dispoziția

pârâtei diferite sume de bani pentru restructurare financiară prin

recapitalizare în vederea restabilirii activității sale economice, că sumele în

cauză urmau a fi recuperate potrivit art. 2 lit. c) în perioada 1995 – 2000 din

dividendele suplimentare față de anul 1994, iar potrivit art. 4 din Convenția din

1997, potrivit art. 3 lit. b) din Convenția din 1996 și potrivit art. 6 din

Convenția din 1997, prin majorarea prețului de vânzare al acțiunilor sau al

valorii de lichidare; reține, de asemenea, instanța că, fondurile în cauză

neputând fi recuperate prin prețul de vânzare – cumpărare a acțiunilor, în

procesul de privatizare, prin acte adiționale la ultimele trei convenții s-a

convenit un grafic de rambursare, cu plata penalităților de întârziere, pârâta

achitând în parte sumele solicitate, deși conform expertizei administrate în

cauză, s-a constatat că fondurile alocate au fost recuperate prin prețul de

vânzare a acțiunilor prin contractul din 22 octombrie 1998, astfel că actele

adiționale evocate cuprind obligații de plată nedatorate de pârâtă; reține,

însă, instanța că pârâta nu a respectat termenele de rambursare a sumelor

prevăzute de Convenția din 1995 și actul adițional din 6 octombrie 1998, astfel

că datorează penalități în sumă de 507.523.000 lei.

Prin decizia comercială nr. 344 din

21 aprilie 2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială respinge ca

nefondat apelul declarat de apelanta – reclamantă, împotriva sentinței

instanței de fond, reținând că actele adiționale invocate de apelantă au avut

în vedere situația existentă la data încheierii lor, iar contractul de vânzare

de acțiuni, prin care intimata și-a îndeplinit obligațiile de rambursare a

fondurilor puse la dispoziție de reclamantă prin majorarea prețului de vânzare a

acțiunilor așa cum s-a convenit în art. 3 lit. b) din Convenția din 1996, s-a

perfectat ulterior, respectiv la 22 octombrie 1998.

Nemulțumită de soluție, reclamanta

formulează recurs prin care, cu invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., solicită admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, pe care

o critică pentru netemeinicie și nelegalitate, admiterea apelului și schimbarea

în parte a sentinței civile formulate de instanța de fond în sensul admiterii

acțiunii sale așa cum aceasta a fost precizată.

În susținerea recursului său

recurenta arată că, deși la stabilirea prețului acțiunilor ce urmau a fi

vândute prin contractul de privatizare s-a avut în vedere includerea fondurilor

de restructurare în activul net contabil, prețul astfel stabilit fiind mult mai

mare decât valoarea nominală a unei acțiuni, prețul real de vânzare obținut s-a

situat sub valoarea nominală, astfel că nu și-a recuperat fondurile avansate

cum greșit au reținut instanțele de fond și de apel.

Mai susține recurenta că actele

adiționale prin care intimata s-a obligat să restituie fondurile de

restructurare puse la dispoziție de recurenta – reclamantă au fost încheiate la

6 octombrie 1998, după finalizarea negocierilor pentru vânzarea pachetului de

acțiuni dar înainte de încheierea contractului de privatizare, tocmai avându-se

în vedere că prin prețul de vânzare a acțiunilor nu s-au recuperat respectivele

fonduri.

Recurenta invocă, în motivarea

recursului, actul adițional la Convenția din 7 octombrie 1996 încheiat la 1

iunie 2000, ulterior încheierii contractului de privatizare, act care nu se

găsește la dosar și pe care recurenta nu l-a prezentat nici instanțelor de fond

sau de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că decizia

atacată este legală și temeinică și cerând și cheltuieli de judecată.

Recursul reclamantei recurente este

nefondat.

Cum recurenta nu indică nici o

dispoziție de lege ignorată sau greșit aplicată de instanța de apel, recursul

urmează a fi apreciat în lumina prevederilor din contractele invocate și aflate

la dosar și care au fost avute în vedere și de instanța a cărei decizie este

criticată.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului se constată că în mod corect au reținut instanțele de fond și de apel

că în conformitate cu prevederile art. 4 din Convenția din 1997, ale art. 3 lit.

b) din Convenția din 1996 și ale art. 6 din Convenția din 1997 fondurile puse

la dispoziție intimatei urmau a fi recuperate prin majorarea prețului de

vânzare al acțiunilor în procesul de privatizare, finalizat prin contractul de

vânzare – cumpărare de acțiuni semnat la 22 octombrie 1998 (dosar de fond),

data intrării sale în vigoare (conform art. 14 pct. 6 din contract), deci

ulterior datei de 6 octombrie 1998, data actelor adiționale prin care intimata

era obligată la rambursarea fondurilor de restructurare nerestituite.

De altfel chiar recurenta

menționează că actele adiționale au fost perfectate anterior semnării

contractului de vânzare de acțiuni, precum și că în prețul de ofertă al

acțiunilor s-au inclus sumele aferente fondurilor de restructurare a căror

rambursare o pretinde.

Mai mult, la art. 7.2.2. din

contractul de vânzare de acțiuni evocat vânzătorul, respectiv recurenta,

declară că „la data semnării prezentului contract, societatea, respectiv

intimata, nu este obligată la plata de daune”, iar la art. 7.4.1 se precizează

că situațiile financiare, puse la dispoziția cumpărătorului, cuprind integral

situația financiară a societății. Ori la dosarul cauzei nu se găsește depusă

nici o situație financiară care să evidențieze datoria intimatei față de

recurentă referitoare la rambursarea fondurilor structurale.

Este adevărat că, potrivit art. 8.8 lit.

c) din contractul menționat, cumpărătorul se obligă să asigure plata datoriilor

societății către F.P.S., respectiv recurenta, iar potrivit art. 8.11.3

cumpărătorul constituie în favoarea vânzătorului drept gaj 50 % din acțiunile

cumpărate, dar recurenta, prin adresa din 14 aprilie 2003 (dosar de fond)

confirmând îndeplinirea obligațiilor de către cumpărător, renunță la dreptul de

gaj menționat.

Astfel fiind, se reține că intimata

nu poate fi obligată la restituirea sumelor rămase din fondurile de

restructurare puse la dispoziție de recurentă, care s-au reflectat în

stabilirea prețului acțiunilor, cum întemeiat au reținut instanțele de fond și

de apel, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și, pe

cale de consecință, cu aplicarea art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

Cu aplicarea art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatei suma de 5.000 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei comerciale nr. 344

din 21 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Obligă recurenta – reclamantă la

plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata –

pârâtă SC S. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 februarie 2006.