ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 916/2007

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 693 din 21 martie

2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC R. SRL București, în

contradictoriu cu pârâtul C.N.A. și a anulat Decizia nr. 583 din 20 octombrie

2005 emisă de pârâtă ca nelegală, exonerând pe reclamantă de plata amenzii în

cuantum de 5000 RON.

Pentru a

pronunța această sentință, prima Instanță a reținut că prin Decizia nr. 583 din

20 octombrie 2005 emisă de C.N.A., reclamanta a fost sancționată cu o amendă în

sumă de 5000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 2 din Decizia C.N.A. nr.

218/2004 privind protecția demnității umane și a dreptului la propria imagine,

precum și ale art. 22 alin. (1) coroborat cu cele ale art. 19 lit. d) din

Decizia C.N.A. nr. 249/2004 privind protecția copiilor în cadrul serviciilor de

programe deoarece în data de 22 septembrie 2005, postul R. a difuzat în cadrul

emisiunii D.M. în intervalul 9,20 - 9,40, rubrica F.B., o farsă care a redat

dialogul purtat de realizator, ce s-a dat drept medic ginecolog, cu o tânără

care apelase în realitate, cu ceva timp în urmă la serviciile unui medic de

această specialitate, tema discuției fiind modul de utilizare a unui test de

sarcină, ce fusese achiziționat de interlocutoare, dar pe care aceasta nu știa

să-l folosească.

Prima Instanță a

constatat că nu au fost încălcate textele menționate din cele două decizii

C.N.A. nr. 248/2004 și respectiv nr. 249/2004, reclamanta făcând dovadă că a

obținut acordul interlocutorului din 22 septembrie 2005 pentru ca interviul să

fie difuzat, identitatea acestuia nefiind cunoscută, neexistând dovada unei

plângeri formulate de către persoana care consideră că i-au fost lezate

drepturile la demnitate și la propria imagine.

Pe de altă

parte s-a reținut că nu s-au încălcat nici prevederile art. 19 din Decizia nr.

249/2004, față de contextul în care au fost folosite anumite cuvinte și

expresii și față de specificul emisiunii - farsa, realizatorul emisiunii

profitând de ignoranța interlocutoarei, însă limbajul folosit a fost unul

decent, neputând afecta pe copiii minori.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, pârâtul C.N.A. criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, susținând sub un prim aspect greșita soluționare a excepției

nulității acțiunii invocate la fond, potrivit art. 133 C. proc. civ., întrucât acțiunea nu este semnată de reprezentantul legal al intimatei -

reclamante, ci de avocatul său fără a se face dovada mandatului în acest sens,

lipsă ce nu a fost complinită până la judecarea pe fond a cauzei.

Pe fondul cauzei,

recurentul susține că intimatei nu i-a fost îngrădit dreptul la exprimare, farsa

fiind de prost gust și lipsită de cel mai elementar bun simț, iar înscrisul pe

care l-a prezentat ca fiind acordul persoanei în cauză pentru difuzarea acestui

interviu nu putea fi avut în vedere de Instanța de Fond, cât timp acesta nu

este datat, nu este semnat, nici de intimata - reclamantă, nici de persoana în

cauză, iar din cuprinsul lui nu rezultă în nici un fel că ar fi vorba despre

subiectul abordat în emisiunea pentru care a fost aplicată sancțiunea.

Mai arată

recurentul că potrivit art. 10 alin. (1) din Legea audiovizualului nr.

504/2002, cu modificările și completările ulterioare, C.N.A. este garantul

interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, iar potrivit art. 10

alin. (3) lit. e), are obligația legală de a asigura protejarea demnității

umane, astfel încât intervenția sa în astfel de situații este obligatorie și

independentă de existența unei plângeri formulată de persoane care consideră că

i-au fost lezate drepturile, iar sancțiunea aplicată este una legală.

În mod greșit, Instanța

de Fond a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 19 lit. d)

din Decizia nr. 249/2004, limbajul folosit calificându-l ca fiind decent și nu

a afectat minorii, în realitate cuvintele folosite fiind vulgare, la o oră de

maximă audiență și nu într-un cadru legal și al bunului simț, Instanța

rezumându-se de fapt doar la câteva expresii, fără a citi transcrierea întregii

emisiuni care a stat la baza sancțiunii aplicate.

Intimata - pârâtă SC R.

SRL București, a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând recursul

formulat prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile,

înalta Curte îl va admite pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin decizia C.N.A.

nr. 583 din 20 octombrie 2005, intimata - reclamantă a fost sancționată cu o

amendă în cuantum de 5000 RON, reținându-se că a încălcat prevederile art. 2

din Decizia nr. 248/2004 privind protecția demnității umane și a dreptului la

propria imagine, precum și cele prevăzute de art. 22 alin. (1) coroborate cu

cele ale art. 19 lit. d) din Decizia nr. 249/2004 privind protecția copilului

în cadrul serviciilor de programe.

Printr-o

interpretare eronată a probelor din dosar, Instanța de Fond a ajuns la

concluzia că decizia susmenționată a fost dată cu încălcarea legii, astfel că a

admis acțiunea și a dispus anularea acesteia, exonerând pe reclamanta - intimată

de plata amenzii aplicate.

În primul

rând s-a reținut de către Instanța de Fond că interviul realizat a fost difuzat

cu acordul persoanei în cauză, acord care reprezintă de fapt un înscris pe care

intimata - reclamantă l-a depus în urma judecării pe fondul cauzei și din

examinarea căruia se poate observa că nu este datat, nu este semnat de parte,

iar din cuprinsul său nu rezultă că ar fi vorba despre subiectul abordat în

emisiunea pentru care a fost aplicată sancțiunea.

C.D - ul cu

înregistrarea audio de pe care s-a transcris înscrisul care ar conține acordul

respectiv, depus la termenul de dezbatere în fond a cauzei, nu a făcut obiect

al dezbaterilor, în contradictoriu, așa cum prevăd dispozițiile art. 167 C. proc. civ., acesta fiind ascultat de Instanță după rămânerea în pronunțare a dosarului și avut

în vedere ca probe la adoptarea soluției.

Este cert, deci că

acordul persoanei participante la farsă, nu întrunește condițiile de formă și

fond cerute de lege, astfel că nu putea fi avut în vedere ca probă relevantă în

adoptarea soluției de anulare a deciziei atacate.

Celălalt aspect

reținut de Instanța de Fond cu privire la necesitatea existenței unei plângeri

formulate de către persoana care consideră că i-au fost lezate drepturile la

demnitate și proprie imagine, este și el în contradictoriu cu prevederile art.

2 din Decizia nr. 248/2004 a C.N.A., conform cărora radiodifuzorii au obligația

de a respecta dreptul sacru la demnitate umană și la propria imagine și să nu

profite de ignoranța și de buna credință a persoanelor.

Se deduce astfel din

interpretarea textului de lege, că este obligatorie intervenția C.N.A. în

astfel de cazuri, nefiind condiționată de existența unei plângeri formulate de

persoana în cauză, fiind justificată și de dispozițiile art. 10 alin. (1) din

Legea audiovizualului nr. 504/2002 cu modificările și completările ulterioare,

prin care se statuează că „C.N.A. este garantul interesului public în domeniul

comunicării audiovizuale”, precum și de dispozițiile art. 10 alin. (3) lit. e) din

aceeași lege conform cărora se instituie obligația legală a acestei autorități

publice de a asigura protejarea demnității umane.

Mai mult decât atât,

articolul 89 lit. e) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 prevede în mod

expres, ca una din formele de exercitare a activității de control de către

C.N.A. se realizează din oficiu.

Rezultă astfel că Instanța

de Fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale incidente în cauză,

pentru că nici o normă juridică nu condiționează aplicarea unei sancțiuni,

atunci când se constată încălcarea unor prevederi legale de către

radiodifuziune, de existența prealabilă a unei plângeri din partea persoanelor

cărora le-au fost vătămate drepturile garantate prin difuzarea unor astfel de

emisiuni.

Oricum, din

probatoriul administrat în cauză, rezultă contrar celor reținute de Instanța de

Fond, că realizatorul farsei D.B., profitând de lipsa de experiență și de

informare a tinerei interlocutoare precum și de buna credință a acesteia, i-a

dat indicații false privind folosirea testului de sarcină, într-un mod vulgar

și batjocoritor, cu numeroase conotații sexuale, insistând asupra unor aspecte

care scoteau în evidență nepriceperea și credulitatea fetei.

Pornind de la premisa

greșită că limbajul vulgar reprezintă limbajul ordinar, grosolan, iar limbajul

licențios este cel indecent, impudic și rezumându-se la doar câteva expresii,

fără a citi transcrierea întregii emisiuni, care a stat la baza aplicării

sancțiunii, Instanța de Fond a apreciat în mod eronat că în cauză nu sunt

incidente nici dispozițiile art. 19 lit. d) din Decizia nr. 249/2004.

Însăși Instanța a

considerat că realizatorul emisiunii a profitat de ignoranța interlocutoarei,

însă cu privire la limbajul folosit apreciază greșit că acesta a fost unul

decent și nu a fost de natură a afecta minorii, dat fiind contextul în care

s-au folosit cuvintele și expresiile respective, precum și specificul emisiunii

și anume farsa.

O astfel de interpretare

eronată, ar conduce la ideea că specificul emisiunii este cel care permite

utilizarea unor cuvinte vulgare la o oră matinală de maximă audiență, ignorând

cadrul legal care încearcă să ocrotească minorii, și care interzice utilizarea

unor astfel de cuvinte în anumite intervale orare.

Libertatea de

exprimare, potrivit art. 30 alin. (1) din Constituția României și art. 10 alin.

(1) din C.E.D.O., invocată de intimata - reclamantă, constituie un drept

deosebit de important, dar nu este nelimitat, astfel încât este necesar ca

între exercițiul dreptului la libera exprimare, pe de o parte și protecția

intereselor sociale și ale drepturilor individuale, ce aparțin altor persoane,

pe de altă parte, să existe un echilibru.

Pentru toate aceste

considerente, Instanța de control judiciar constată că decizia de sancționare a

intimatei - reclamante este una legală și temeinică, ce urmează a fi menținută,

astfel încât în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului va fi admis, iar hotărârea atacată - modificată în sensul respingerii acțiunii.

Excepția nulității

acțiunii, invocate de pârâta - recurentă, dat fiind că nu este semnată de

reprezentantul legal al intimatei - reclamante, ci de avocatul care a

reprezentat-o, a primit o rezolvare corectă din partea Instanței de Fond prin

respingerea ei, deoarece la dosar se află împuternicirea avocațială prin care

reclamanta a angajat cabinetul de avocatură A.P. să îi apere drepturile și

interesele prejudiciate prin emiterea Deciziei nr. 583 din 20 octombrie 2005,

împuternicire semnată la data de 5 noiembrie 2005, iar acțiunea a fost introdusă

ulterior acesteia, la data de 7 noiembrie 2005.

Excepția

nulității recursului, invocată de intimata - reclamantă, a fost și ea găsită

neîntemeiată de Instanța de Recurs, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile

textului de lege, art. 306 C. proc. civ., cererea de recurs și motivele de

recurs fiind formulate în termenul legal, acestea cuprinzând motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și precizând criticile ce se

aduc sentinței Instanței de Fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de C.N.A., împotriva sentinței civile nr. 693 din 21 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată și în fond respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2007.