ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2047/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ

înregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 4402/2 din 29 iunie 2006,

reclamanta SC O.T. SRL București a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.A.,

constatarea nulității Deciziei nr. 193 din 4 aprilie 2006 emisă de pârât și în

subsidiar desființarea deciziei ca netemeinică și nelegală și exonerarea

reclamantei de obligațiile stabilite prin actul administrativ contestat.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. 193 din 4 aprilie 2006 i s-a aplicat o

sancțiune constând în obligația de a difuza timp de 3 ore, în intervalul orar 18

- 21, numai textul deciziei de sancționare emise de C.N.A. pentru încălcarea

prevederilor art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 504/2002, precum și cele ale

art. 42 alin. (1) – (4) din Decizia C.N.A. nr. 130/2006 privind Codul de

reglementare a conținutului audiovizual, modificată.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3103 din

23 noiembrie 2006 a respins acțiunea formulată de reclamanta SC O.T. SRL

București în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., ca neîntemeiată.

În motivarea soluției s-a

reținut că, în cadrul edițiilor emisiunilor D.D.D. difuzate în zilele de 26 și

28 martie 2006, invitații și interlocutorii acestora au făcut afirmații

jignitoare și au formulat acuzații de natură penală la adresa T.D. și S.P., cât

și la adresa unor persoane publice, încălcându-se drepturi și libertăți

fundamentale ale omului.

Instanța nu a reținut

motivul de nulitate invocat de reclamantă privind aplicarea dispozițiilor art. 3

și art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, deoarece această normă are caracter

general în raport cu norma specială aplicabilă, respectiv art. 90 alin. (1), art.

91 alin. (1) și art. 95 din Legea nr. 504/2002 care reprezintă norma specială

și care se aplică cu prioritate, decizia contestată fiind motivată în fapt și

în drept, fiind emisă de pârât în limita competențelor sale legale. S-a reținut

de asemenea că, individualizarea sancțiunii aplicate s-a făcut corect, nefiind

îndeplinite nici cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea

deciziei contestate.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs în termen reclamanta SC O.T. SRL București, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că, prin decizia emisă, pârâtul a încălcat dispozițiile art. 3 și art. 16 alin.

(1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, întrucât

textele de lege invocate în decizie, respectiv art. 3 alin. (1) și alin. (2)

din Legea nr. 504 și art. 42 alin. (1) – (4) din Decizia C.N.A. nr. 130/2006 nu

stabilesc nici o sancțiune, ci enumeră principii, drepturi ale unor persoane și

obligații ale realizatorului de emisiuni. Recurenta a susținut că, intimatul a

apreciat în mod arbitrar că emisiunile realizate de D.D.D. s-ar fi transformat

în acte de acuzare, T.D. nesolicitând drept la replică sau la rectificare.

Instanța a stabilit greșit, mai susține recurenta că, în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile O.G. nr. 2/2001 care reprezintă dreptul comun în materia

contravențiilor.

De asemenea, recurenta arată

că, emiterea deciziei de către pârât s-a făcut cu încălcarea cerinței de

oportunitate a acestui act, Instanța reținând greșit că cerința de oportunitate

nu poate fi motiv de nelegalitate.

Recurenta a susținut că,

deși în cuprinsul deciziei se face vorbire de reclamația nr. 4637 din 3 aprilie

2006, decizia nu se referă la conținutul reclamației și nici la autorul

acesteia.

Totodată recurenta a

precizat că, decizia contestată îi aduce prejudicii de imagine, dar și

prejudicii materiale întrucât imposibilitatea difuzării programelor postului

într-un interval orar de maximă audiență presupune plata unor despăgubiri față

de autorii respectivelor programe ca și neîncasarea sumelor cuvenite cu titlu

de publicitate.

Examinând sentința atacată

în raport cu motivele de recurs formulate, probele administrate în cauză,

dispozițiile legale incidente pricinii, precum și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., se constată că, recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente.

Dispozițiile O.G. nr. 2/2001

reprezintă norma cu caracter general, în raport cu norma specială aplicabilă în

cauză, respectiv art. 90 alin. (1), art. 91 alin. (1), art. 95 din Legea nr. 504/2002.

Contrar susținerilor

recurentei privind art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 504/2002 și art. 42 alin.

(1) – (4) din Decizia C.N.A. nr. 130/2006, încălcarea acestor prevederi se

sancționează cu amendă, conform prevederilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 504/2002,

cu modificările și completările ulterioare.

Din înscrisurile depuse la

dosar rezultă că s-au întocmit somații și au fost aplicate amenzi reclamantei

recurente, anterior deciziei contestate în prezenta cauză, în temeiul art. 3 alin.

(1) și alin. (2) din Legea Audiovizualului nr. 504/2002 și art. 42 alin. (1) –

(4) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, pentru abateri

sancționate potrivit art. 91 din Legea audiovizualului.

Se reține că, legislația din

domeniul audiovizualului prevede pentru persoana căreia i-a fost afectată

demnitatea sau i-au fost aduse prejudicii de imagine prin difuzarea unei

emisiuni, posibilitatea de a se adresa și Instanței judecătorești, fapt ce nu

exclude însă intervenția autorității publice, respectiv a intimatului C.N.A. de

a sancționa faptele ce constituie contravenții în domeniu, autoritate care avea

chiar obligația legală să intervină în astfel de situații.

Dreptul la replică este

prevăzut independent de sancțiunea pe care o primește un radiodifuzor pentru

nerespectarea prevederilor legale din domeniul audiovizualului.

În consecință, intimatul C.N.A.

a acționat în baza competențelor și obligațiilor stabilite prin lege, pentru a

apăra drepturile și valorile fundamentale ale omului, garantate și ocrotite

atât de legislația internă prin Constituția României și legislația în domeniu,

cât și de legislația internațională la care România a aderat.

Prin prisma acestor

reglementări, demnitatea umană este un drept fundamental ocrotit cu precădere,

chiar și înaintea dreptului la liberă exprimare, care poate fi supus anumitor

formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, prevăzute de lege într-o

societate democratică.

Referitor la motivul de

recurs privind emiterea deciziei de sancționare cu încălcarea cerinței de

oportunitate a acestui act, corect Instanța de Fond a reținut că, cerința de

oportunitate privind interesele unor persoane fizice nu poate fi motiv de

nelegalitate.

Contrar susținerilor

recurentei, la dosarul de fond se află sesizarea înregistrată la C.N.A. sub nr. 4637 din 3 aprilie 2006, în baza căreia s-a întocmit raportul de monitorizare

cu privire la difuzarea emisiunii D.D.D. din 28 martie 2006.

Față de sancțiunile aplicate

anterior reclamantei – recurente pentru prejudicii aduse imaginii și demnității

unor persoane fizice se constată că, individualizarea sancțiunii este corectă.

Se va înlătura de asemenea

ca nedovedită și susținerea recurentei privind prejudicii de imagine și

prejudiciile materiale pe care le-ar fi suferit prin aplicarea sancțiunii din

decizia contestată.

În consecință, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta SC O.T. SRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC O.T. SRL București împotriva sentinței civile nr. 3103 din 23 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 aprilie 2007.