ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1443/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 28 octombrie 2011, revizuenta V.I. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 429A din 16 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 322 pct. 1 și pct. 5 C. proc. civ. În motivare, revizuenta a arătat că decizia ce se cere a fi revizuită a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii, ca nefondate, a recursurilor declarate de revizuenta, de R.A.A.P.P.S.

precum și cel al Consiliului General al Municipiului București, prin decizia nr. 4392 din 25 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. 6255/1/2010, decizie despre care a luat cunoștință la data de 26 septembrie 2011. Revizuenta consideră că dispozitivul hotărârii ce a rămas irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție cuprinde dispoziții potrivnice care constau în aceea că s-a admis acțiunea și a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul identificat conform expertizei și a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1999. S-au invocat dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd în redactarea modificată prin art. 1 pct. 10 din Legea nr. 1/2009 că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credintă.

Dispozițiile art. 45 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd că restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție, este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua credință a părților din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Revizuenta a precizat că în perioada de la primirea motivării deciziei, a primit de la proprietarii corpului B o comunicare privind situația juridică a întregului imobil, corp A și corp B, precum și hotărârea din 7 iunie 2000 a Consiliului General al Municipiului București, prin care s-a soluționat definitiv prin respingere, în temeiul art. 17 din Legea nr. 112/1995, cererea de restituire în natură a imobilului, formulată de S.S., hotărâre care, nefiind contestată, are caracter definitiv. Totodată, revizuenta a susținut că în loc să conteste hotărârea de respingere, S.S. a înțeles să apeleze la o altă cale, admisibilă în principiu, dar nu în situația în care, conform principiului electa una via a optat pentru una dintre modalitățile prevăzute de lege, astfel cum se prevede în decizia, nr. 33 din 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În consecință, se precizează că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O (Cauza Brumărescu contra României). În final, revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire și schimbarea în parte a hotărârii atacate. Prin decizia nr. 123 A pronunțată la 20 martie 2012 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca tardivă, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc.

civ. și, ca nefondată, cererea întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., instanța a reținut că cererea este tardivă, în raport de dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea judecătorească atacată cu revizuire este decizia civilă nr. 429 A din 16 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, iar cererea de revizuire a fost depusă la data de 24 octombrie 2011, conform datei poștei aflată pe plicul de la fila 8 din dosarul Curții de Apel București, mult peste termenul de o lună prevăzut de lege.

În ce privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., s-a reținut că revizuenta a indicat drept act nou hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 7 iunie 2000, care este atașată unei comunicări din data de 10 martie 2006 către Cabinetul de Avocatură D.V., documente care au fost comunicate de Primăria Municipiul București către revizuenta cu adresa din data de 31 octombrie 2011. Actele invocate de revizuenta nu îndeplinesc cerințele prevăzute de lege, întrucât acestea nu constituie înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. De asemenea nu poate fi reținută nici ultima teză din art 322 pct. 5 C. proc.

civ. care se referă la desființarea sau modificarea hotărârii unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Pentru a putea fi invocate în cererea de revizuire înscrisuri noi, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții, printre care, aceea ca înscrisul să fi fost determinant, adică dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată. Înscrisul invocat de către revizuenta, respectiv hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 7 iunie 2000 nu a avut o înrâurire hotărâtoare asupra soluției pronunțate de instanța de apel, deoarece considerentele avute în vedere privesc alte temeiuri pentru restituirea în natură a imobilului revendicat.

Astfel, instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare, pe baza dreptului comun, reținând că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 20 noiembrie 1998, adică înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest aspect a determinat incidența art. 6 din Legea nr. 213/1998, și analizarea valabilității titlurilor părților, inclusiv a valabilității titlului statului. Aceasta înseamnă că, instanța a fost competentă să statueze asupra cererii reclamantului, arătând că acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, titlul reclamantei fiind reprezentat de actul de vânzare cumpărare și autorizația de construcție înscrise în Cartea funciară de către autorii săi în 1933 și 1936, iar titlul pârâților se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Instanța a mai avut în vedere și jurisprudența C.E.D.O, respectiv Cauza Străin contra României, în aplicarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, În acest context, invocarea unei hotărâri administrative de respingere a restituirii în natură a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu poate prevala în raport de hotărârea judecătorească, care s-a întemeiat pe alte aspecte de fapt și de drept decât cele invocate de revizuentă în calea de atac. Revizuenta a mai invocat și decizia nr. 33 din 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care a apărut după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu poate afecta judecarea unei acțiuni formulate înainte de intrarea în vigoare a legii speciale.

Judecând cererea de revizuire, instanța trebuie să aprecieze strict asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac de retractare. O parte din argumentele invocate de revizuentă în cuprinsul cererii sale se referă la aspecte de fond în soluționarea acțiunii în revendicare, ce nu pot fi analizate înainte de examinarea condițiilor expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. pentru admiterea căii extraordinare de atac a revizuirii. Or, atâta vreme cât instanța apreciază că cererea de revizuire este nefondată, nu poate analiza hotărârea atacată cu revizuire pe temeiuri ce exced condițiile prevăzute de art. 322 pct. 1 și 5 C. proc. civ. împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuenta V.I., în motivarea căruia a formular următoarele critici: 1. Recurenta susține că în mod greșit i-a fost respinsă ca tardivă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc.

civ., motivat de faptul că nu avea posibilitatea să formuleze calea extraordinară a revizuirii, întrucât la acel moment a uzat de calea ordinară a recursului. Susține că termenul de o lună trebuia calculat de la data pronunțării hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs, respectiv 26 septembrie 2011. Recurenta arată că decizia împotriva căreia a formulat cerere de revizuire conține dispoziții potrivnice, care nu pot fi aduse la îndeplinire, respectiv obligația de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, respingerea ca nefondat a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare cumpărare în baza căruia revizuenta deține proprietatea și posesia imobilului în litigiu.

Aceste dispoziții sunt potrivnice și nu se pot duce la îndeplinire, de vreme ce respingerea capătului de cerere privind anularea titlului de proprietate al revizuentei, face inadmisibil capătul de cerere privind revendicarea imobiliară. 2. Al doilea motiv de recurs vizează soluția instanței de apel în ce privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la care se formulează următoarele critici: În mod greșit a apreciat instanța că înscrisurile invocate nu îndeplinesc condițiile cerute de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acestea au fost descoperite după pronunțarea hotărârii suspusă revizuirii, fiind îndeplinite și condițiile că acestea au fost reținute de partea potrivnică și că au o înrâurire hotărâtoare asupra soluției pronunțată de instanța de apel.

Din înscrisurile invocate rezultă împrejurarea că, în loc să conteste hotărârea de respingere pe care o primise, intimata S.S. a înțeles să apeleze la o altă cale. Acest lucru nu este posibil întrucât, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzut de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României, 1997). Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire sub ambele încadrări juridice, iar pe fond, schimbarea în parte a deciziei împotriva căreia a formulat cererii de revizuire în sensul respingerii acțiunii în revendicare. Examinând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: 1. Dintre criticile formulate în cadrul primului motiv de recurs, prezenta instanță nu le poate analiza decât pe cele care vizează respingerea ca tardivă a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc.

civ., întrucât numai acestea se referă la decizia recurată. Susținerea recurentei potrivit căreia termenul de o lună trebuia calculat de la data pronunțării hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs este nefondată și nu poate fi primită. Așa cum legea nu condiționează exercitarea căii de atac extraordinare a revizuirii de neexercitarea recursului, tot așa nu condiționează exercitarea revizuirii de soluționarea recursului. În cazul prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ., singurul punct în calculul termenului de revizuire a unei hotărâri definitive, cum este cazul celei din apel, este data comunicării acesteia, conform art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Data pronunțării deciziei din recurs ar fi relevantă, în conformitate cu dispozițiile aceluiași text de lege, teza a II-a, doar în cazul în care revizuirea s-ar îndrepta împotriva deciziei instanței de recurs care evocă fondul, ceea ce nu este cazul în speță.

Așa fiind, având în vedere că hotărârea instanței de apel, supusă revizuirii, a fost comunicată revizuentei la 24 iunie 2010, iar cererea de revizuire a fost formulată la 24 octombrie 2011 (data poștei), soluția din decizia recurată este corectă, iar criticile recurentei sunt nefondate. 2, Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, așa încât exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Statuând că se poate cere revizuirea pentru motivul mai sus arătat, legiuitorul s-a referit la acele înscrisuri care, nefiind cunoscute, nu au putut fi verificate de instanța care a judecat, fapt care a permis săvârșirea unei erori de fapt involuntare ce se impune a fi corectată și care este de natură să conducă la schimbarea soluției pronunțată. În sensul textului legal enunțat, poate fi invocat ca act nou pentru revizuirea hotărârii numai un înscris care a existat la data când s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și pe care partea nu l-a putut prezenta instanței pentru că a fost reținut de partea adversă ori dintr-o împrejurare de forță majoră și care este apt să conducă, prin el însuși, la anularea deciziei atacate, întrucât confirmă o situație fundamental deosebită de aceea care a fost reținută de instanță ca determinantă în darea soluției.

În analizarea revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanța sesizată este obligată să se limiteze, potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., la analiza admisibilității cererii și a faptelor pe care se întemeiază, fără a putea repune în discuție aspectele legate de fondul pricinii, așa cum susține recurenta, aceleași rigori fiind impuse și instanței care soluționează recursul declarat împotriva deciziei prin care s-a soluționat cererea de revizuire. Admisibilitatea cererii de revizuire este condiționată nu numai de descoperirea ulterior judecății a unor acte noi și de imposibilitatea înfățișării lor în instanță datorită unor împrejurări mai presus de voința părții, dar și de caracterul determinant al acestor înscrisuri.

Pentru ca înscrisurile să fie „înscrisuri determinante" în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca ele, dacă ar fi fost cunoscute de instanță cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la altă soluție decât cea pronunțată. În speță, înscrisurile noi pe care revizuienta le invocă sunt o comunicare primită de la proprietarii corpului B privind situația juridică a întregului imobil, corp A și corp B, precum și hotărârea din 7 iunie 2000 a Consiliului General al Municipiului București, prin care s-a soluționat definitiv prin respingere, în temeiul art. 17 din Legea nr. 112/1995, cererea de restituire în natură a imobilului, formulată de S.S.

Verificând impactul și efectele acestor acte asupra soluției pronunțate în cauză și dacă au caracter determinant în retractarea hotărârii atacate, instanța constată că înscrisurile invocate de revizuentă nu au caracter determinant, deoarece considerentele avute în vedere privesc alte temeiuri pentru restituirea în natură a imobilului revendicat. Astfel, așa cum în mod corect s-a reținut de curtea de apel, instanța a soluționat acțiunea în revendicare, pe baza dreptului comun, constatând că aceasta este pe deplin admisibilă, față de împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 20 noiembrie 1998, adică înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce a determinat incidența art. 6 din Legea nr. 213/1998 și analizarea valabilității titlurilor părților, inclusiv a valabilității titlului statului.

În soluționarea acțiunii în revendicare, instanța a comparat titlurile părților, titlul reclamantei fiind reprezentat de actul de vânzare cumpărare și autorizația de construcție înscrise în Cartea funciară de către autorii săi în 1933 și 1936, iar titlul pârâților se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 112/1995. În raport de temeiurile față de care instanța a dispus restituirea în natură a imobilului, înscrisurile prezentate de revizuentă nu îndeplinesc condiția caracterului determinant, esențial pentru admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu prezintă relevanță în ce privește titlurile părților analizate de instanță în soluționarea acțiunii în revendicare de drept comun.

Simplul fapt că partea a descoperit ulterior pronunțării hotărârii anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voința sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire deoarece, în caz contrar, un proces definitiv câștigat ar putea fi supus revizuirii pe bază de acte și dovezi posterior confecționate, iar autoritatea de lucru judecat ar deveni iluzorie. Intemeindu-și cererea de revizuire pe aceste acte, revizuienta solicită de fapt o rejudecare a recursului în baza acelorași probe, existente deja la dosar și care au fost avute în vedere la pronunțarea soluției, situație inadmisibilă, care ar duce la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

În aceste condiții, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă, în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate ale acestei căi de atac, anume aceea ca înscrisurile prezentate ca fiind înscrisuri noi, să fi avut caracter determinant, prin ele însele, în sensul că dacă ar fi fost cunoscute la soluționarea cauzei, ar fi determinat o altă soluție. Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta V.I. împotriva deciziei civile nr. 123 A pronunțată la 20 martie 2012 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică as tăzi, 18 martie 2013.