ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4392/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamanta SC O.C. SA

, în contradictoriu cu pârâta

Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat suspendarea executării actului

fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 2 din 17 martie 2011, până la

pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea acesteia.

In motivarea

acțiunii, reclamanta a susținut că societatea este operatorul

unei instalații industriale, supuse

reglementării H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a

certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, iar în anul 2010, datorită

unei erori administrative, reclamanta nu a

depus

la scadență certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, ci doar la data

de 28 iunie 2010, iar pârâta prin decizia de impunere de mai sus, a stabilit în

sarcina sa obligația de a plăti suma de 59.205.056 lei.

A mai arătat

reclamanta că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru

suspendarea actului administrativ

potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ, deoarece a formulat contestație administrativă împotriva

acestuia, există un caz bine justificat și se impune prevenirea unei pagube

iminente.

Prin întâmpinare,

pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat

respingerea cererii, susținând că

reclamanta nu a tăcut dovada cazului bine justificat, neindicând aspecte care

să ridice o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ și

nu este îndeplinită nici condiția existenței unei pagube iminente.

Prin Sentința nr. 330/F-CONT, Curtea

de Apel Pitești a admis cererea formulată de reclamanta SC O.C. SA, împotriva

pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu și a dispus suspendarea deciziei de

impunere nr. 2 din 17 martie 2011, emisă de pârâtă până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut în esență că prin decizia de impunere nr. 2 din 17

martie 2011, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale în sumă de

59.205.056 lei, prevăzute la art. 9 lit. ș)

din

O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 105/2006, întrucât în anul 2010, conform art. 18

alin. (2)

din H.G. nr. 780/2006, societatea reclamantă nu a depus

certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru anul precedent, la

scadență, ci la data de 28 iunie 2010.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că, potrivit art. 29 din H.G. nr. 780/2006, prevederile art. 28

alin. (1) intră sub incidența O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al

contravențiilor, de unde rezultă că prin săvârșirea

contravenției de a nu depune certificatele de emisii de gaze,

reclamanta trebuia să fie sancționată contravențional, prin încheierea unui

proces verbal și nu prin

emiterea unei decizii de impunere.

Prin urmare, instanța de fond a

constat că au fost încălcate dispozițiile legale, apreciere susceptibilă a crea

o îndoială suficientă asupra legalității actului administrativ analizat, fiind

astfel, îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Totodată, prima instanță a apreciat că

în cauză a fost încălcată neretroactivitatea legii prin stabilirea unei

penalități, conform H.G. nr. 1300/2010, care a intrat în vigoare la data de 28

decembrie 2010, pentru nedepunerea până la data de 30 aprilie 2010 a

certificatelor de emisii de gaze pentru anul 2009.

Cu privire la condiția pagubei

iminente , prima instanță a constatat că și

această

condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere impactul pe care l-ar avea

asupra societății reclamante executarea sumei de 59.250.056 lei, constând în

încetarea procesului de restructurare și reorganizare pe care l-a implementat

în

vederea diminuării pierderilor și rentabilizării activității, care produce

materii prime pentru funcționarea mai multor ramuri de industrie ale economiei

naționale.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală a declarat recurs Administrația Fondului

pentru Mediu.

Recurenta a arătat, în esență, că în

cauză au fost aplicate greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

întrucât Decizia de impunere nr. 2 din 17 martie 2011 a fost emisă cu

respectarea prevederilor legale în vigoare, nefiind îndeplinită condiția

cazului bine justificat.

Recurenta a precizat referitor la

condiția prevenirii pagubei iminente, că în mod greșit, instanța de fond a

apreciat ca fiind îndeplinită această condiție,

întrucât executarea unei obligații bugetare, care a fost stabilită

printr-un act

administrativ fiscal ce se bucură de prezumția de

legalitate, nu poate constitui o pagubă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului

formulat în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în

cauză va respinge

recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a

executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din

lege, atât în faza procedurii prealabile

prevăzută

de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu

cererea

de anulare a respectivului act administrativ.

Este bine cunoscut faptul că actul

administrativ se bucură de prezumția

de

legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de

veridicitate

și că acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele administrative,

care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este

de neconceput într-o bună

ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Tocmai de aceea

suspendarea actelor administrative, ca operație juridică

de întrerupere vremelnică a efectelor

acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când

legea o prevede ( ex. art. 123 alin. final din Constituție) sau judecătorească,

dar în limitele și condițiile prevăzute de lege.

Măsura provizorie solicitată de

intimata - reclamantă s-a justificat față de îndeplinirea condițiilor

cumulative prevăzute de textul de lege susmenționat, întrucât s-a dovedit atât

existența unui caz bine justificat, cât și iminența producerii unei pagube prin

executarea actului contestat, care este executoriu din oficiu.

Instanța de fond a constatat corect

existența unui caz bine justificat

pentru

suspendarea executării actului administrativ în raport de situația de fapt

concretă

de la data emiterii lui și de motivele de nelegalitate invocate .

Analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține faptul că

reclamanta

prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii

temeinice

cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură a induce

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Toate acestea au fost în mod întemeiat

considerate ca reprezentând un caz bine justificat, în sensul definit de art. 2

alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind împrejurări legate de starea

de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

In consecință,

susținerea din recurs că nu a fost îndeplinită această primă

condiție impusă de lege pentru

suspendarea actului administrativ va fi respinsă ca nefondată.

Nefondată este și susținerea prin care

recurenta a criticat concluzia instanței de fond privind îndeplinirea celei

de-a doua condiții prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru

prevenirea unei pagube iminente.

Referitor la consecințele care se pot

produce asupra patrimoniului

intimatei prin

executarea deciziei de impunere contestate, instanța de fond a

constatat

corect îndeplinirea acestei condiții, prin riscul producerii unei pagube

iminente, în sensul prevăzut de art. 1 alin. (1) lit. ș) din Legea nr.

554/2004, ca prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență.

In același sens, a fost avută în

vedere și Recomandarea R (89) adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului

Europei la 13 septembrie 1989, referitoare la protecția jurisdicțională

provizorie în materie administrativă, care a stabilit că, pentru evitarea unui prejudiciu

generat de executarea imediată și integrală a actelor administrative

contestate, asemenea măsuri provizorii de suspendare pot fi acordate în special

în situația în care executarea actelor respective este de natură să producă

pagube grave dificil de reparat și în cazul în care există un argument juridic

aparent valabil.

Pentru considerentele care au fost

expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii

pronunțate de instanța de fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va

respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței nr. 330/F-CONT din 15

iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, s

ecția

comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 septembrie 2011.