ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4392/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamanta SC O.C. SA , în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat suspendarea executării actului fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 2 din 17 martie 2011, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea acesteia. In motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că societatea este operatorul unei instalații industriale, supuse reglementării H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, iar în anul 2010, datorită unei erori administrative, reclamanta nu a depus la scadență certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, ci doar la data de 28 iunie 2010, iar pârâta prin decizia de impunere de mai sus, a stabilit în sarcina sa obligația de a plăti suma de 59.205.056 lei.

A mai arătat reclamanta că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru suspendarea actului administrativ potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, deoarece a formulat contestație administrativă împotriva acestuia, există un caz bine justificat și se impune prevenirea unei pagube iminente. Prin întâmpinare, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat respingerea cererii, susținând că reclamanta nu a tăcut dovada cazului bine justificat, neindicând aspecte care să ridice o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ și nu este îndeplinită nici condiția existenței unei pagube iminente. Prin Sentința nr. 330/F-CONT, Curtea de Apel Pitești a admis cererea formulată de reclamanta SC O.C.

SA, împotriva pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu și a dispus suspendarea deciziei de impunere nr. 2 din 17 martie 2011, emisă de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că prin decizia de impunere nr. 2 din 17 martie 2011, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale în sumă de 59.205.056 lei, prevăzute la art. 9 lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, întrucât în anul 2010, conform art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, societatea reclamantă nu a depus certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru anul precedent, la scadență, ci la data de 28 iunie 2010. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că, potrivit art. 29 din H.G.

nr. 780/2006, prevederile art. 28 alin. (1) intră sub incidența O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor, de unde rezultă că prin săvârșirea contravenției de a nu depune certificatele de emisii de gaze, reclamanta trebuia să fie sancționată contravențional, prin încheierea unui proces verbal și nu prin emiterea unei decizii de impunere. Prin urmare, instanța de fond a constat că au fost încălcate dispozițiile legale, apreciere susceptibilă a crea o îndoială suficientă asupra legalității actului administrativ analizat, fiind astfel, îndeplinită condiția cazului bine justificat. Totodată, prima instanță a apreciat că în cauză a fost încălcată neretroactivitatea legii prin stabilirea unei penalități, conform H.G.

nr. 1300/2010, care a intrat în vigoare la data de 28 decembrie 2010, pentru nedepunerea până la data de 30 aprilie 2010 a certificatelor de emisii de gaze pentru anul 2009. Cu privire la condiția pagubei iminente , prima instanță a constatat că și această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere impactul pe care l-ar avea asupra societății reclamante executarea sumei de 59.250.056 lei, constând în încetarea procesului de restructurare și reorganizare pe care l-a implementat în vederea diminuării pierderilor și rentabilizării activității, care produce materii prime pentru funcționarea mai multor ramuri de industrie ale economiei naționale. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală a declarat recurs Administrația Fondului pentru Mediu.

Recurenta a arătat, în esență, că în cauză au fost aplicate greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât Decizia de impunere nr. 2 din 17 martie 2011 a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în vigoare, nefiind îndeplinită condiția cazului bine justificat. Recurenta a precizat referitor la condiția prevenirii pagubei iminente, că în mod greșit, instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită această condiție, întrucât executarea unei obligații bugetare, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal ce se bucură de prezumția de legalitate, nu poate constitui o pagubă. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează. Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ. Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede ( ex. art. 123 alin. final din Constituție) sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege. Măsura provizorie solicitată de intimata - reclamantă s-a justificat față de îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de textul de lege susmenționat, întrucât s-a dovedit atât existența unui caz bine justificat, cât și iminența producerii unei pagube prin executarea actului contestat, care este executoriu din oficiu.

Instanța de fond a constatat corect existența unui caz bine justificat pentru suspendarea executării actului administrativ în raport de situația de fapt concretă de la data emiterii lui și de motivele de nelegalitate invocate . Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că reclamanta prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură a induce o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Toate acestea au fost în mod întemeiat considerate ca reprezentând un caz bine justificat, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

In consecință, susținerea din recurs că nu a fost îndeplinită această primă condiție impusă de lege pentru suspendarea actului administrativ va fi respinsă ca nefondată. Nefondată este și susținerea prin care recurenta a criticat concluzia instanței de fond privind îndeplinirea celei de-a doua condiții prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru prevenirea unei pagube iminente. Referitor la consecințele care se pot produce asupra patrimoniului intimatei prin executarea deciziei de impunere contestate, instanța de fond a constatat corect îndeplinirea acestei condiții, prin riscul producerii unei pagube iminente, în sensul prevăzut de art. 1 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență.

In același sens, a fost avută în vedere și Recomandarea R (89) adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 13 septembrie 1989, referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, care a stabilit că, pentru evitarea unui prejudiciu generat de executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate, asemenea măsuri provizorii de suspendare pot fi acordate în special în situația în care executarea actelor respective este de natură să producă pagube grave dificil de reparat și în cazul în care există un argument juridic aparent valabil. Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței nr. 330/F-CONT din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, s ecția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2011.