ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3896/2012

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 12 august

2011, SC O. SA a chemat în judecată Administrația Fondului pentru Mediu,

solicitând anularea deciziei de impunere nr. 2 din 17 martie 2011 și a deciziei

emise în soluționarea contestației din 19 mai 2011, prin care s-au stabilit în

sarcina societății obligații fiscale în valoare de 59.205.056 RON, cerând și

suspendarea executării actelor administrative până la rămânerea irevocabilă a

hotărârii.

În subsidiar, reclamanta

a cerut anularea parțială a deciziei de impunere și a deciziei emise în soluționarea

contestației și înlocuirea sancțiunii pecuniare aplicate de pârâtă cu o amendă contravențională

de cel mult 50.000 RON.

În motivarea cererii,

reclamanta a învederat că i-a fost aplicată sancțiunea pecuniară prevăzută de

H.G. nr. 780/2006, întrucât nu a depus până la 30 aprilie 2010 un număr de 143.437

certificate de emisii de gaze cu efect de seră.

S-a arătat că regimul

sancționator al faptei imputate este cel al răspunderii contravenționale, reglementată

de O.G. nr. 2/2001 și în mod eronat s-a procedat la emiterea deciziei de impunere

supusă regimului stabilit de C. proc. fisc.

Prin sentința nr. 429

din 19 octombrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal a admis acțiunea și a dispus atât anularea celor două decizii

contestate, cât și suspendarea executării deciziei de impunere până la soluționarea

irevocabilă a fondului cauzei.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că în raport de prevederile art. 28, art. 28

1

și art. 29 din H.G.

nr. 780/2006 – în forma în vigoare la data

de 30 aprilie 2010- nerespectarea obligației depunerii certificatelor de emisii

de gaze cu efect de seră constituie contravenție, supusă regimului sancționator

prevăzut de O.G. nr. 2/2001.

Instanța a mai constatat,

pe de o parte, nulitatea actului constatator, care trebuia întocmit sub formă de

proces-verbal de către Garda Națională de Mediu, iar, pe de altă parte, intervenirea

prescripției aplicării sancțiunii contravenționale prin depășirea termenului de

6 luni de la data săvârșirii faptei, prevăzut de art. 13 din O.G. nr. 2/2001.

Referitor la cererea de

suspendare a executării, instanța a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 15

din Legea nr. 554/2004, referitoare la existența cazului bine justificat și la necesitatea

prevenirii unei pagube iminente.

Împotriva sentinței a

declarat recurs Administrația Fondului pentru Mediu, criticând atât soluția dată

fondului cauzei, cât și admiterea cererii de suspendare a executării deciziei de

impunere.

Referitor la îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, pârâta a învederat că instanța

a apreciat în mod eronat că se regăsesc atât cazul bine justificat cât și cerința

iminenței pagubei, ignorând dispozițiile art. 9 alin. (1) și art. 11 alin. (2

2

)

din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu.

Pe fondul litigiului,

pârâta a arătat că, aplicând penalitatea de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid

de carbon echivalent emisă, a acționat în limitele competenței recunoscute de normele

legale în vigoare, respectiv H.G. nr. 1300/2010 de modificare a H.G. nr. 780/2006

și de asemenea, de O.U.G. nr. 196/2005.

Astfel, potrivit reglementărilor

menționate, autoritatea pârâtă, primind comunicarea referitoare la situația operatorilor

care nu au restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, întocmită

de Agenția Națională pentru Protecția Mediului, a aplicat reclamantei penalitatea

prevăzută de lege.

Pârâta a mai arătat că

instanța de fond a constatat în mod eronat aplicabilitatea răspunderii contravenționale

potrivit O.G. nr. 2/2001, reținând și prescripția dreptului de aplicare a sancțiunii,

deși regimul juridic al penalității ce a fost dispusă prin decizia de impunere este

cel prevăzut de O.U.G. nr. 196/2005 și H.G. nr. 780/2006, cu modificările și completările

ulterioare.

Prin întâmpinare, reclamanta

a invocat faptul că decizia de impunere contestată nu respectă cerințele legale

de formă, întrucât în versiunea în vigoare la 30 aprilie 2010 a H.G. nr. 780/2006

- termenul limită pentru depunerea certificatelor de emisii de gaze cu efect de

seră – constatarea faptei și aplicarea sancțiunii ar fi trebuit făcute prin

proces-verbal de către Garda Națională de Mediu și nu prin decizie a autorității

pârâte.

Reclamanta a precizat

că fapta imputată constituie contravenție, astfel cum a reținut instanța de fond,

regimul sancționator fiind cel reglementat de O.G. nr. 2/2001 și nu cel stabilit

de C. proc. fisc.

În raport de data săvârșirii

contravenției – 30 aprilie 2010 – a mai arătat reclamanta, sancțiunea contravențională

s-a prescris în termenul de 6 luni prevăzut de art. 13 din O.G. nr. 2/2001 și oricum,

suma stabilită depășește maximul general de 50.000 RON.

Prin întâmpinare, reclamanta

a mai precizat că sancționarea sa este complet lipsită de temei, întrucât societatea

nu a generat emisii de gaze cu efect de seră în exces față de cota alocată nefiind

astfel îndeplinite condițiile prevăzute de H.G. nr. 780/2006.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise

și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Astfel, instanța de fond

a constatat în mod nejustificat nulitatea absolută a deciziei de impunere, motivat

de faptul că a fost întocmită de o autoritate ce nu avea competența legală.

La data emiterii actului

administrativ contestat, 17 martie 2011, atât O.U.G. nr. 196/2005 cât și H.G.

nr. 780/2006, fuseseră modificate prin O.U.G. nr. 115/2010 și respectiv, H.G.

nr. 1300/2010, intrând în vigoare și Ordinul nr. 1004 din 3 martie 2011 al Agenției

Naționale pentru Protecția Mediului.

Potrivit noilor reglementări,

situația operatorilor ce nu au restituit certificatele de emisii de gaze cu efect

de seră pentru fiecare tonă de dioxid de carbon emisă se constată de către Agenția

Națională pentru Protecția Mediului care o comunică Administrației Fondului pentru

Mediu, căreia îi revine astfel competența de a emite decizie de impunere privind

aplicarea penalității prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. ș) din H.G. nr. 780/2006

modificată și completată.

Sub acest aspect, pârâta

a arătat că a primit comunicarea din 19 ianuarie 2011 prin care Agenția Națională

pentru Protecția Mediului a prezentat situația operatorilor care nu au restituit

certificate de emisii de gaze cu efect de seră în condițiile legii, precum și numărul

de certificate nerestituite, între care se regăsește și reclamanta.

Referitor la săvârșirea

faptei ce a determinat aplicarea penalității, instanța de fond a reținut că urmează

regimul sancționator prevăzut de O.G. nr. 2/2001, fiind o contravenție, epuizată

la 30 aprilie 2010, aplicarea amenzii contravenționale fiind astfel prescrisă.

Curtea constată însă că

data săvârșirii faptei nu a fost corect reținută împrejurare în raport de care,

față de modificările legislative intervenite în anul 2010, nici regimul juridic

sancționator aplicabil nu a fost bine stabilit.

H.G. nr. 780/2006 privind

stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect

de seră a suferit în anul 2010 mai multe modificări și completări, prin H.G.

nr. 133/2010, H.G. nr. 399/2010 și H.G. nr. 1300/2010.

Potrivit art. 28

alin. (1) din hotărâre, în varianta introdusă prin H.G. nr. 1300/2010, pentru nerespectarea

obligației de restituire până la data de 30 aprilie a fiecărui an a unui număr de

certificate de emisii de gaze cu efect de seră se aplică o penalitate de 100

euro, echivalentă în RON, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă,

ce constituie venit la Fondul pentru Mediu.

În conformitate cu dispozițiile

art. 11 alin. (2

2

) din O.U.G. nr. 196/2005 modificată și completată prin

O.U.G. nr. 115/2010, sumele încasate ca urmare a aplicării penalității de 100

euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon emisă, plătită de operatorul ce nu

a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, se stabilesc prin

decizie.

Potrivit art. 11

alin. (5) din ordonanță deciziile și declarațiile privind stabilirea creanțelor

la bugetul Fondului pentru Mediu constituie titluri de creanță, iar în conformitate

cu prevederile art. 12, contribuțiile taxele, penalitățile și alte sume ce constituie

astfel de venituri urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuțiilor

și altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc.

Așadar, prin noile reglementări,

a fost schimbat regimul juridic al faptei și al sancțiunii pecuniare aplicabile

operatorilor care nu respectă obligația de a depune certificatele de emisii de gaze

cu efect de seră, fapta nemaifiind contravenție, iar sancțiunea aplicabilă calificată

penalitate, urmând regimul juridic prevăzut de C. proc. fisc., inclusiv normele

privind procedura de contestare prevăzută de art. 205 și următoarele din cod.

Cât privește epuizarea

faptei constând în nedepunerea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră,

în raport de caracterul continuu al inacțiunii nu se poate susține că aceasta s-ar

fi consumat la data de 30 aprilie 2010, termenul limită prevăzut de H.G. nr. 780/2006.

Revine astfel instanței

de trimitere obligația de a stabili pe bază de probe data la care reclamanta, atenționată

despre depășirea termenului, a depus certificatele de emisii de gaze cu efect de

seră, dată în raport de care fapta constatată constituie sau nu contravenție și

urmează regimul juridic prevăzut fie de O.G. nr. 2/2001, fie de C. proc. fisc.

Sub acest aspect, reclamanta

a susținut, fără a prezenta dovezi că a depus certificatele la 28 iunie 2010, în

timp ce în decizia de soluționare a contestației din 19 mai 2011 se reține că la

data de 19 ianuarie 2011, la care Agenția Națională pentru Protecția Mediului a

informat Administrația Fondului pentru Mediu despre faptul că societatea nu a respectat

prevederile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, SC O. SA nu depusese certificatele

de emisii.

Având în vedere cele expuse

mai sus, Curtea va casa sentința atacată cu trimitere pentru completarea probelor,

inclusiv acte lămuritoare, despre data depunerii certificatelor de emisie provenite

de la Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

Referitor la recursul

privind soluția de suspendare a executării deciziei de impunere până la rămânerea

irevocabilă a hotărârii, Curtea constată că instanța de fond nu a motivat îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, privind existența cazului

bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente, urmând ca la rejudecarea

cauzei să se reia și discutarea cererii de suspendare a executării actelor administrative

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 429/F-CONT din 19

octombrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 octombrie 2012.