ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3896/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 12 august 2011, SC O. SA a chemat în judecată Administrația Fondului pentru Mediu, solicitând anularea deciziei de impunere nr. 2 din 17 martie 2011 și a deciziei emise în soluționarea contestației din 19 mai 2011, prin care s-au stabilit în sarcina societății obligații fiscale în valoare de 59.205.056 RON, cerând și suspendarea executării actelor administrative până la rămânerea irevocabilă a hotărârii. În subsidiar, reclamanta a cerut anularea parțială a deciziei de impunere și a deciziei emise în soluționarea contestației și înlocuirea sancțiunii pecuniare aplicate de pârâtă cu o amendă contravențională de cel mult 50.000 RON.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că i-a fost aplicată sancțiunea pecuniară prevăzută de H.G. nr. 780/2006, întrucât nu a depus până la 30 aprilie 2010 un număr de 143.437 certificate de emisii de gaze cu efect de seră. S-a arătat că regimul sancționator al faptei imputate este cel al răspunderii contravenționale, reglementată de O.G. nr. 2/2001 și în mod eronat s-a procedat la emiterea deciziei de impunere supusă regimului stabilit de C. proc. fisc. Prin sentința nr. 429 din 19 octombrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a dispus atât anularea celor două decizii contestate, cât și suspendarea executării deciziei de impunere până la soluționarea irevocabilă a fondului cauzei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în raport de prevederile art. 28, art. 28 1 și art. 29 din H.G. nr. 780/2006 – în forma în vigoare la data de 30 aprilie 2010- nerespectarea obligației depunerii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră constituie contravenție, supusă regimului sancționator prevăzut de O.G. nr. 2/2001. Instanța a mai constatat, pe de o parte, nulitatea actului constatator, care trebuia întocmit sub formă de proces-verbal de către Garda Națională de Mediu, iar, pe de altă parte, intervenirea prescripției aplicării sancțiunii contravenționale prin depășirea termenului de 6 luni de la data săvârșirii faptei, prevăzut de art. 13 din O.G. nr. 2/2001.

Referitor la cererea de suspendare a executării, instanța a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 15 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existența cazului bine justificat și la necesitatea prevenirii unei pagube iminente. Împotriva sentinței a declarat recurs Administrația Fondului pentru Mediu, criticând atât soluția dată fondului cauzei, cât și admiterea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere. Referitor la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, pârâta a învederat că instanța a apreciat în mod eronat că se regăsesc atât cazul bine justificat cât și cerința iminenței pagubei, ignorând dispozițiile art. 9 alin. (1) și art. 11 alin. (2 2 ) din O.U.G.

nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu. Pe fondul litigiului, pârâta a arătat că, aplicând penalitatea de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, a acționat în limitele competenței recunoscute de normele legale în vigoare, respectiv H.G. nr. 1300/2010 de modificare a H.G. nr. 780/2006 și de asemenea, de O.U.G. nr. 196/2005. Astfel, potrivit reglementărilor menționate, autoritatea pârâtă, primind comunicarea referitoare la situația operatorilor care nu au restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, întocmită de Agenția Națională pentru Protecția Mediului, a aplicat reclamantei penalitatea prevăzută de lege. Pârâta a mai arătat că instanța de fond a constatat în mod eronat aplicabilitatea răspunderii contravenționale potrivit O.G.

nr. 2/2001, reținând și prescripția dreptului de aplicare a sancțiunii, deși regimul juridic al penalității ce a fost dispusă prin decizia de impunere este cel prevăzut de O.U.G. nr. 196/2005 și H.G. nr. 780/2006, cu modificările și completările ulterioare. Prin întâmpinare, reclamanta a invocat faptul că decizia de impunere contestată nu respectă cerințele legale de formă, întrucât în versiunea în vigoare la 30 aprilie 2010 a H.G. nr. 780/2006 - termenul limită pentru depunerea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră – constatarea faptei și aplicarea sancțiunii ar fi trebuit făcute prin proces-verbal de către Garda Națională de Mediu și nu prin decizie a autorității pârâte. Reclamanta a precizat că fapta imputată constituie contravenție, astfel cum a reținut instanța de fond, regimul sancționator fiind cel reglementat de O.G.

nr. 2/2001 și nu cel stabilit de C. proc. fisc. În raport de data săvârșirii contravenției – 30 aprilie 2010 – a mai arătat reclamanta, sancțiunea contravențională s-a prescris în termenul de 6 luni prevăzut de art. 13 din O.G. nr. 2/2001 și oricum, suma stabilită depășește maximul general de 50.000 RON. Prin întâmpinare, reclamanta a mai precizat că sancționarea sa este complet lipsită de temei, întrucât societatea nu a generat emisii de gaze cu efect de seră în exces față de cota alocată nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de H.G. nr. 780/2006. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Astfel, instanța de fond a constatat în mod nejustificat nulitatea absolută a deciziei de impunere, motivat de faptul că a fost întocmită de o autoritate ce nu avea competența legală. La data emiterii actului administrativ contestat, 17 martie 2011, atât O.U.G. nr. 196/2005 cât și H.G. nr. 780/2006, fuseseră modificate prin O.U.G. nr. 115/2010 și respectiv, H.G. nr. 1300/2010, intrând în vigoare și Ordinul nr. 1004 din 3 martie 2011 al Agenției Naționale pentru Protecția Mediului. Potrivit noilor reglementări, situația operatorilor ce nu au restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră pentru fiecare tonă de dioxid de carbon emisă se constată de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului care o comunică Administrației Fondului pentru Mediu, căreia îi revine astfel competența de a emite decizie de impunere privind aplicarea penalității prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. ș) din H.G.

nr. 780/2006 modificată și completată. Sub acest aspect, pârâta a arătat că a primit comunicarea din 19 ianuarie 2011 prin care Agenția Națională pentru Protecția Mediului a prezentat situația operatorilor care nu au restituit certificate de emisii de gaze cu efect de seră în condițiile legii, precum și numărul de certificate nerestituite, între care se regăsește și reclamanta. Referitor la săvârșirea faptei ce a determinat aplicarea penalității, instanța de fond a reținut că urmează regimul sancționator prevăzut de O.G. nr. 2/2001, fiind o contravenție, epuizată la 30 aprilie 2010, aplicarea amenzii contravenționale fiind astfel prescrisă. Curtea constată însă că data săvârșirii faptei nu a fost corect reținută împrejurare în raport de care, față de modificările legislative intervenite în anul 2010, nici regimul juridic sancționator aplicabil nu a fost bine stabilit.

H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră a suferit în anul 2010 mai multe modificări și completări, prin H.G. nr. 133/2010, H.G. nr. 399/2010 și H.G. nr. 1300/2010. Potrivit art. 28 alin. (1) din hotărâre, în varianta introdusă prin H.G. nr. 1300/2010, pentru nerespectarea obligației de restituire până la data de 30 aprilie a fiecărui an a unui număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră se aplică o penalitate de 100 euro, echivalentă în RON, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, ce constituie venit la Fondul pentru Mediu. În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2 2 ) din O.U.G. nr. 196/2005 modificată și completată prin O.U.G.

nr. 115/2010, sumele încasate ca urmare a aplicării penalității de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon emisă, plătită de operatorul ce nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, se stabilesc prin decizie. Potrivit art. 11 alin. (5) din ordonanță deciziile și declarațiile privind stabilirea creanțelor la bugetul Fondului pentru Mediu constituie titluri de creanță, iar în conformitate cu prevederile art. 12, contribuțiile taxele, penalitățile și alte sume ce constituie astfel de venituri urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Așadar, prin noile reglementări, a fost schimbat regimul juridic al faptei și al sancțiunii pecuniare aplicabile operatorilor care nu respectă obligația de a depune certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, fapta nemaifiind contravenție, iar sancțiunea aplicabilă calificată penalitate, urmând regimul juridic prevăzut de C. proc. fisc., inclusiv normele privind procedura de contestare prevăzută de art. 205 și următoarele din cod. Cât privește epuizarea faptei constând în nedepunerea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, în raport de caracterul continuu al inacțiunii nu se poate susține că aceasta s-ar fi consumat la data de 30 aprilie 2010, termenul limită prevăzut de H.G.

nr. 780/2006. Revine astfel instanței de trimitere obligația de a stabili pe bază de probe data la care reclamanta, atenționată despre depășirea termenului, a depus certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, dată în raport de care fapta constatată constituie sau nu contravenție și urmează regimul juridic prevăzut fie de O.G. nr. 2/2001, fie de C. proc. fisc. Sub acest aspect, reclamanta a susținut, fără a prezenta dovezi că a depus certificatele la 28 iunie 2010, în timp ce în decizia de soluționare a contestației din 19 mai 2011 se reține că la data de 19 ianuarie 2011, la care Agenția Națională pentru Protecția Mediului a informat Administrația Fondului pentru Mediu despre faptul că societatea nu a respectat prevederile art. 18 alin. (2) din H.G.

nr. 780/2006, SC O. SA nu depusese certificatele de emisii. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea va casa sentința atacată cu trimitere pentru completarea probelor, inclusiv acte lămuritoare, despre data depunerii certificatelor de emisie provenite de la Agenția Națională pentru Protecția Mediului. Referitor la recursul privind soluția de suspendare a executării deciziei de impunere până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, Curtea constată că instanța de fond nu a motivat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, privind existența cazului bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente, urmând ca la rejudecarea cauzei să se reia și discutarea cererii de suspendare a executării actelor administrative atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 429/F-CONT din 19 octombrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.