ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2423/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 octombrie 2010 reclamanta T.M.K.R. S.A a chemat în judecată Administrația Fondului pentru Mediu, Direcția venituri și a solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 și art. 215 C. proc. fisc.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a sumei de 6.568.250 RON, reprezentând penalitatea de 100 de euro, echivalentă în RON la cursul de schimb leu/euro al Băncii Naționale a României, valabil la data de 1 mai 2010, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, datorată de către operatorul care nu a restituit certificate de emisii de gaze cu efect de seră, corespunzătoare emisiilor de gaze cu efect de seră generate în 2009. Reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul acțiunii în contencios administrativ îndreptată împotriva răspunsului primit la plângerea prealabilă efectuată de reclamantă prin Decizia nr. 42 din 17 iunie 2011 prin care s-a dispus respingerea acesteia.

În motivarea cererii de suspendare reclamanta a susținut că, în conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 544/2004, constituie un caz bine justificat lipsa motivelor de fapt și de drept pentru emiterea deciziei de impunere; inexistența unui proces-verbal de constatare a contravenției conform cerințelor obligatorii indicate de O.G. nr. 2/2001; inexistența vinovăției în cazul constatării contravenției reținută în sarcina T.M.K.; bonitatea T.M.K. (comportamentul fiscal al acesteia). A arătat că Adresa nr. 1/249/IN din 19 ianuarie 2011 emisă de către ANPM nu poate constitui motivul de fapt al emiterii deciziei de impunere, nefiind indicate în mod clar motivele de fapt ce au dus la emiterea acestei decizii.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată. 2. Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 6256 din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta T.M.K.R. SA în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că măsura provizorie solicitată de reclamantă se justifică prin existența în cauză a unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens Curtea a reținut că prin Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 6.568.250 RON, reprezentând penalitatea de 100 de euro echivalenta în RON la cursul de schimb leu/euro al Băncii Naționale a României valabil la data de 1 mai 2010 pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, datorată de către operatorul care nu a restituit certificate de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor de gaze cu efect de seră generate în 2009. În ceea ce privește cazul bine justificat instanța a constatat că există îndoieli în ceea ce privește lipsa motivelor de fapt și de drept pentru emiterea deciziei de impunere așa cum impun dispozițiile Ordinului nr. 1004/2010, Adresa nr. 1/249/IN din 19 ianuarie 2011 emisă de Agenția Națională de Mediu, neputând constitui motiv de fapt al emiterii deciziei de impunere.

S-a apreciat că, în conformitate cu dispozițiile art. 28 alin. (1) coroborate cu disp. art. 29 din H.G. nr. 780/2006 prevederilor legale privind aplicarea penalității de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul nu a restituit certificate de emise de gaze cu efect de seră le sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, potrivit căreia exista obligația încheierii unui proces-verbal de constatare al contravenției conform cerințelor obligatorii ale acestei ordonanțe. Totodată prima instanță a constatat că reclamanta își îndeplinește obligațiile de plată către bugetul de Stat făcând eforturi foarte mari să achite datoriile curente ale societății.

În ceea ce privește noțiunea de pagubă iminentă, instanța de fond a apreciat că executarea deciziei de impunere ar produce o perturbare previzibilă gravă a funcționării reclamantei cu consecința de a nu se plăti un număr de 200 de salariați. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, Direcția venituri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Motivul de recurs invocat a fost cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea legii. Cu privire la legalitatea actului administrativ, se invocă faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat că există îndoieli în ceea ce privește lipsa motivelor de fapt și de drept comune pentru emiterea deciziei de impunere.

Cuantumul penalității în valoare de 6.568.250 RON stabilit prin Decizia de impunere nr. 6/2011 a fost determinat ținându-se cont de prevederile art. 9 alin. (1) lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare. Nu pot fi reținute susținerile instanței de fond potrivit cărora întârzierea restituirii certificatelor se datorează unor dificultăți tehnice legate de modalitatea de accesare și operare a Registrului Național de Emisii de Gaze cu Efect de Seră deoarece din Adresa nr. 1/1063/IN din 26 aprilie 2011 emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului rezultă că „Registrul Național al României a funcționat în perioada 1 martie - 20 aprilie 2010, on-line 24 ore cu CITL-ul, situație ce poate fi confirmată și oficial de către CITL”.

Nu este îndeplinită nici condiția existenței unei pagube iminente întrucât simpla menționare a creanței constatate și a valorii ei nu duce, de facto la constatarea că există o asemenea pagubă iar instanța de fond nu face nicio referire la dovezile administrate sub aspectul prejudiciului și care să învedereze intrarea în incapacitate de plată, din care să reiasă că plata obligației stabilită prin actul atacat i-ar produce o pagubă. Or, cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedite de persoana care a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal. Intimata T.M.K.R. SA a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4. Soluția instanței de recurs Prin cererea adresată instanței de fond, reclamanta a solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu prin care s-au stabilit obligații de plată în sumă de 6.568.250 RON. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond”. Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”. Suspendarea actului administrativ reprezintă operațiune de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia și este excepția de la regula emiterii din oficiu și ea poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Din coroborarea dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, în cazul cererilor de suspendare întemeiate pe dispozițiile art. 15 din acest act normativ rezultă că legea impune îndeplinirea următoarelor condiții: - să se ceară suspendarea executării unui act administrativ unilateral; - să se facă dovada formulării acțiunii în anulare; - să se facă dovada existenței cazului bine justificat și dovada pagubei iminente. Primele două condiții au fost dovedite în prezenta cauză. „Cazul bine justificat” este definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În privința existenței cazului bine justificat se constată că există asemenea împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ având în vedere o eventuală nerespectare a Ordinului nr. 1004/2011, respectiv neindicarea motivelor de fapt și temeiul de drept care au stat la baza deciziei de impunere, normele de drept aplicabile în cauză, în raport de data săvârșirii faptei și data emiterii deciziei de impunere dar și autoritatea competentă să aplice sancțiunea.

De altfel, în cadrul cererii de suspendare nu se analizează amănunțit cauzele de anulare a actului, ci numai cele care ar putea crea aparența de nelegalitate pentru că analiza legalității și temeiniciei o va face instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Paguba iminentă, o altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării autorității publice sau a unui serviciu public. Și în privința acestei condiții au fost depuse probele la dosar care dovedesc prejudiciul material, viitor și previzibil ce s-ar crea reclamantei prin executarea sumelor prevăzute în raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere.

Astfel au fost depuse la dosar înscrisuri legate de situația financiar-contabilă, respectiv plata salariaților, situația furnizorilor de materii prime și sumele de achitat către aceștia. Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția venituri împotriva Sentinței nr. 6256 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012.