ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4782/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4782/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

24 ianuarie 2011 sub nr. 653/2/2011, reclamanta SC M.R. SRL a chemat în

judecată pe pârâtele Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM), Garda

Națională de Mediu (GNM) și Administrația Fondului pentru Mediu (AFM),

solicitând anularea Deciziei de sancționare cu suma de 438.800 euro ce i-a fost

comunicată prin Adresa nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 emise de pârâta Agenția

Națională pentru protecția Mediului; obligarea pârâtei Agenția Națională pentru

Protecția Mediului la eliminarea sa din lista publicată pe site-ul ANPM privind

instalațiile neconforme; constatarea prescrierii aplicării sancțiunii de plată

a sumei de 438.800 euro, datorită inexistenței unui proces-verbal de constatare

a contravenției prevăzute în art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, iar în

subsidiar, constatarea prescrierii executării sancțiunii de plată a sumei de

438.800 euro.

Prin cererea

înregistrată la data de 09 septembrie 2011, sub nr. 7920/2/2011, reclamanta SC

M.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta Administrația Fondului pentru Mediu,

solicitând anularea Deciziei de impunere nr. 12 din 17 martie 2011 privind

aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii

de gaze cu efect de seră, emise de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu

și, pe cale de consecință, exonerarea sa de la plata sumei de 1.811.191 RON

reprezentând valoarea penalității impuse pentru nerestituirea la termen a

certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor

generate în anul 2009.

Prin Încheierea de

ședință din 29 noiembrie 2011, Curtea a admis excepția de conexitate și a

dispus reunirea dosarului nr. 7920/2/2011 la dosarul nr. 653/2/2011.

În motivarea

acțiunilor sale conexate, reclamanta SC M.R. SRL a arătat că în temeiul

dispozițiilor art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 avea obligația de a

restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie 2010, un număr de certificate

de emisii de gaze cu efect de seră, fiind însă în imposibilitate de a efectua

acest lucru datorită blocării nejustificate a contului de către Agenția

Națională pentru Protecția Mediului pentru neplata tarifului de administrare a

contului aferent anului 2009, deși efectuase plata acestui tarif încă din data

de 26 martie 2010.

A mai susținut că în

dimineața zilei lucrătoare următoare, 3 mai 2010, reprezentanții Agenției

Naționale pentru Protecția Mediului i-au deblocat contul său din Registrul

Național și, imediat după deblocarea contului, la data de 3 mai 2010, a

efectuat predarea certificatelor de emisii cu efect de seră aferente emisiilor

verificate ale instalației sale aferente anului 2009.

Urmare acestei

situații de fapt, prin Adresa nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 emisă de Agenția

Națională pentru Protecția Mediului i-a fost comunicat că în conformitate cu

art. 28 din H.G. nr. 133/2010, nerespectarea art. 18 alin. (2) constituie

contravenție și se sancționează cu plata sumei de 100 euro pentru fiecare tonă

de dioxid de carbon echivalent emisă de instalația respectivă pentru care

operatorul nu a restituit certificate, rezultând o sumă în cuantum de 43.880

euro.

A mai arătat

reclamanta că în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din O.G. nr.

2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor executarea sancțiunii se

prescrie în termen de o lună de la data aplicării, însă niciun proces-verbal de

contravenție nu i-a fost comunicat, iar potrivit dispozițiilor art. 13 din O.G.

nr. 2/2001 aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen

de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

S-a mai arătat în

acțiunea formulată că, la data de 28 decembrie 2010 a intrat în vigoare

Hotărârea de Guvern nr. 1.300/2010 pentru modificarea și completarea H.G. nr.

780/2006, care înlătură caracterul contravențional al faptei de nerestituire a

certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră și instituie o penalitate

fiscală aplicabilă în anumite condiții pentru această faptă, iar la data de 13

aprilie 2011 i-a fost comunicat un al doilea act administrativ, respectiv

Decizia de impunere nr. 12 din 17 martie 2011 emisă de Administrația Fondului

pentru Mediu privind aplicarea penalității introduse prin H.G. nr. 1.300/2010

stabilind în sarcina sa obligația de plata a sumei de 1.811.191 RON.

În ce privește

Decizia de sancționare cu suma de 438.800 euro comunicată prin Adresa nr.

1/855/IN din 14 iunie 2010 emisă de Agenția Națională pentru Protecția

Mediului, a arătat reclamanta că este un act administrativ privind sancționarea

sa, supus controlului judecătoresc, competența aparținând Curții de Apel,

neputând fi primită susținerea că ar fi un "act preparator".

A mai arătat

reclamanta că potrivit prevederilor H.G. nr. 780/2006, astfel cum era în

vigoare la data de 30 aprilie 2010 (data la care M. trebuia să restituie

certificatele), dar și la data consumării faptei (3 mai 2010) sau a emiterii

Adresei (14 iunie 2010) fapta de nerestituire a certificatelor de emisii de

gaze cu efect de seră constituie contravenție.

Subsidiar

intervenției prescripției executării sancțiunii contravenționale, a învederat

reclamanta că nu sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției,

lipsind elementul material al faptei și vinovăția.

Astfel, a arătat

reclamanta că nu a emis gaze în exces față de cota pentru care i s-au alocat

certificate de emisii pentru acel an, condiție de existență a contravenției, pe

lângă cea de nerestituire la data de 30 aprilie a unui număr de certificate de

emisii de gaze cu efect de sera, așa cum rezultă din textul și scopul

Directivei 2003/87/CE.

A mai arătat

reclamanta că din interpretarea art. 28 alin. (4), atât în forma existentă la

momentul săvârșirii și consumării faptei imputate cât și în forma prezentă,

rezultă că plata sumelor aplicate în cazul nerespectării obligației de

returnare a certificatelor nu exonerează operatorul în cauză de obligația de a

restitui certificatele, și că această restituire trebuie să se realizeze până

la data la care se restituie certificatele corespunzătoare emisiilor din

următorul an calendaristic.

A continuat

reclamanta, referitor la cel de-al doilea element constitutiv al contravenției,

vinovăția, că acest element lipsește, întrucât fapta sa s-a datorat exclusiv

culpei Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, care i-a blocat

nejustificat contul și a împiedicat astfel transferul certificatelor.

În ceea ce privește

Decizia de impunere nr. 12 din 17 martie 2011 a invocat reclamanta dispozițiile

art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al

contravențiilor, astfel cum a fost interpretate prin Decizia nr. 228/2007 a

Curții Constituționale în sensul că sintagma "nu se mai sancționează"

se referă nu numai la aplicarea sancțiunii contravenționale ci și la executarea

acesteia.

S-a arătat că la data

de 22 decembrie 2010, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 115/2010 pentru

modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 196/2005

privind Fondul pentru mediu, iar la data de 28 decembrie 2010 a intrat în

vigoare H.G. nr. 1.300/2010 pentru modificarea și completarea H.G. nr.

780/2006, prin care s-a înlăturat caracterul contravențional al faptei de

nerestituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră și s-a

instituit o penalitate fiscală aplicabilă în anumite condiții pentru această

faptă.

Astfel, Decizia a

fost emisă pe baza unor dispoziții legale intrate în vigoare ulterior

producerii, consumării și constatării faptei imputate, care au înlăturat

caracterul contravențional al acesteia și au transformat-o în penalitate fiscală,

iar potrivit principiului neretroactivității legii, penalitatea reglementată

prin H.G. nr. 1.300/2010 și O.U.G. nr. 115/2010 este aplicabilă exclusiv

faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a acestor două acte normative,

aplicarea penalității fiind făcută așadar cu încălcarea principiului

neretroactivității legii.

Pârâta Administrația

Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare la data de 04 noiembrie 2011, în

dosarul nr. 7920/2/2011, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În

dosarul nr. 653/2/2011, a formulat întâmpinare, la data de 09 iunie 2011, prin

care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La termenul din 29

noiembrie 2011, a arătat că renunță la susținerea acestei excepții.

Pârâta Garda

Națională de Mediu a formulat întâmpinare, la data de 19 mai 2011, prin care a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fondul acțiunii, a

solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Pârâta Agenția

Națională pentru Protecția Mediului a formulat întâmpinare, la data de 09 iunie

2011, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

A mai susținut pârâta

inadmisibilitatea acțiunii, respectiv lipsa de obiect, dată fiind natura

juridică a actului contestat - adresa nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr.

7.786 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII- a

contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Gărzii Naționale de Mediu și s-a respins acțiunea formulată

împotriva acestui pârât în consecință; s-au respins excepțiile

inadmisibilității și lipsei de obiect.

S-au admis acțiunile

conexe formulate de reclamanta SC M.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele

Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Administrația Fondului pentru

Mediu și s-a dispus anularea Adresei nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 și Deciziei

de impunere nr. 12 din 17 martie 2011, cu consecința exonerării reclamantei de

obligația de plată a sumei de 1.811.191 RON și a fost obligată pârâta la

eliminarea reclamantei din lista privind instalațiile neconforme.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității

procesuale pasive a Gărzii Naționale de Mediu este fondată întrucât această

autoritate nu a emis vreun act administrativ sau vreo operațiune administrativă

în legătură cu actele supuse judecății, nefiind parte a raportului material de

drept administrativ și în consecință nici a raportului juridic de drept

procesual.

Pe excepțiile

inadmisibilității, lipsei de obiect și pe fond, Curtea a constatat că

sancțiunea de blocare a contului este prevăzută de lege pentru neplata

tarifului, nu pentru necomunicarea ordinului de plată autorității. Plata a fost

făcută la 26 martie 2010, în interiorul termenul prevăzut de actul

administrativ ce impunea respectiva obligație, condiții în care se constată că

imposibilitatea de îndeplinire la data de 30 aprilie 2010 a obligației de a

restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră nu se datorează

culpei reclamantei, care a restituit certificatele în ziua lucrătoare imediat

următoare, 3 mai 2010, după deblocarea contului.

A mai reținut

instanța fondului că în titulatura adresei nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 se

menționează "Decizie de sancționare cu 100 euro/tona de CO

2

, ca

urmare a declarării instalației neconformă la data de 30 aprilie 2010".

Totodată, a reținut

că reclamanta a formulat plângere administrativă la 5 iulie 2010, cererea de

revocare a actului fiind respinsă conform adresei 1/1189 din 27 iulie 2010.

În măsura în care nu

era reglementată o altă procedură decât cea prevăzută de art. 28 alin. (2) și

urm., a dedus Curtea de Apel că pentru constatarea și sancționarea acestei

contravenții era suficientă decizia ANPM, aceasta fiind echivalentă procesului-verbal

de constatare și sancționare a contravenției.

S-a mai arătat în

considerentele hotărârii atacate că, în speță, constatarea contravenției și

comunicarea cuantumului amenzii de plată s-a realizat la 14 iunie 2010, dată la

care dispozițiile H.G. nr. 399/2010, care erau pe deplin aplicabile, competența

de constatare și sancționare a contravenției ce consta în încălcarea obligației

stabilite de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 revenind personalului

Gărzii Naționale de Mediu.

A constatat instanța fondului

că actul intitulat "decizie de sancționare" nu este emis de organul

competent potrivit legii, acesta trebuind să se rezume la comunicarea sumei

calculate urmând a fi un act premergător sau concomitent unui proces-verbal de

constatare și sancționare a contravenției întocmit de Garda Națională de Mediu.

A mai apreciat

instanța de fond că fapta ce face obiectul cauzei nu este continuă, ci

instantanee, data săvârșirii contravenției fiind cea de 30 aprilie 2010 și de

vreme ce obligația a fost îndeplinită în prima zi lucrătoare după expirarea

termenului legal, și anume 3 mai 2010, de la acest moment, termenul de șase

luni pentru aplicarea amenzii se socotește împlinit la 3 noiembrie 2010, dată

până la care nu a fost întocmit un proces-verbal de contravenție prin care să

se aplice amenda.

Curtea a constatat că

nu există vreo cauză de suspendare sau întrerupere a cursului termenului legal

de prescripție a dreptului de a aplica sancțiunea, demersurile legislative

efectuate de Guvernul României, invocate de către pârâtă neavând efect

suspensiv sau de întrerupere a termenului.

Totodată, s-a mai

constatat că decizia de sancționare nu a fost executată până la momentul

pronunțării sentinței, iar prin H.G. nr. 1.300 din 15 decembrie 2010,

contravenția a fost dezincriminată.

S-a reținut că în

speță, pârâta nu a procedat la executarea deciziei de sancționare, ci a emis un

nou act de constatare a situației de fapt și sancționare - consecințele fiind

de data aceasta de ordin fiscal, potrivit legii noi, iar emiterea deciziei de

impunere prin aplicarea legii noi echivalează cu revocarea, desființarea

implicită a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției emis

în mod valabil sub imperiul legii vechi. În acest caz, s-a apreciat că legea

nouă se aplică unei situații juridice guvernate de legea veche, cu încălcarea

principiului neretroactivității.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs Agenția Națională pentru Protecția Mediului și

Administrația Fondului Pentru Mediu, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului său, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu (AFM) a arătat în

esență următoarele:

- Instanța de fond nu

s-a pronunțat asupra apărărilor formulate de recurentă prin întâmpinare, astfel

că sentința recurată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5

C. proc. civ.). În acest sens, recurenta invocă prevederile art. 21 alin. (3)

din Constituția României; art. 6 din CEDO, Hotărârile Albina și Boldea

împotriva României.

- Instanța de fond a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), nu a identificat corect normele legale incidente și nu a făcut o corectă

aplicare în timp a acestora.

- Se arată că

intimata- trebuia (în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din H.G.

nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de

emisii cu efect de seră) să depună un număr de 4.388 certificate de gaze cu

efect de seră emise în atmosferă în anul precedent, până la data de 30 aprilie

2010.

Arată recurenta că și

dacă reclamanta ar fi întâmpinat dificultăți tehnice, motivele invocate nu

prezintă relevanță întrucât textul legii stabilește o dată limită și nu prevede

exonerarea de plată în cazul în care depășirea termenului s-ar datora Agenției

Naționale pentru Protecția Mediului.

- A arătat recurenta

Administrația Fondului pentru Mediu că până la data de 15 decembrie 2010,

potrivit reglementărilor în vigoare nu avea nicio competență privind stabilirea

conformității/neconformității operatorilor în privința cărora legiuitorul a

instituit obligația prevăzută de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 ori a

aplicării sancțiunii prevăzute de același act normativ, o asemenea competență

revenind Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.

Competența legală a

recurentei, se arată, se rezumă la aplicarea de penalități prevăzute de lege

pentru operatorii neconformi doar în temeiul datelor transmise de Agenție iar

prin emiterea Deciziei de impunere - nu se poate spune că s-a încălcat

principiul neretroactivității.

- Instanța de fond a

făcut o greșită interpretare a principiilor din materia dreptului tranzitoriu.

În speță, fiind vorba

de o situație juridică pendinte, în curs de apariție la data apariției uneia

noi (H.G. nr. 1300/2010) ea este reglementată în parte de norma în vigoare în

momentul de început a acestei situații juridice și în parte de norma juridică

în vigoare la data finalizării acestei situații.

- Se mai arată că nu

sunt corecte nici reținerile instanței de fond privind dezincriminarea faptei -

întrucât - obligația este prevăzută atât în forma inițială a H.G. nr. 780/2006

cât și în forma modificată prin H.G. nr. 1.300/2010.

În motivarea

recursului său, pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM) a

arătat în esență următoarele:

- În mod greșit

instanța de fond a considerat că decizia de sancționare nu este emisă de

organul competent, întrucât chiar dacă în antetul Adresei nr. 1/855/IN din 14

iunie 2010 emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului - se

menționează "Decizie de sancționare cu 100 euro/tonă de CO

2

-…" - această adresă are doar rolul de a comunica reclamantei suma de

plată, ca urmare a declarării instalației ca neconformă la data de 30 aprilie

2010.

- De asemenea, a

arătat recurenta că nu au relevanță în aprecierea legalității Adresei nr.

11855/IN din 14 iunie 2010, obligațiile legale ale Gărzii Naționale de Mediu

sau faptul că a intervenit sau nu prescripția. Această adresă nu constituie un

act de sancționare în accepțiunea O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al

contravențiilor, deoarece prevederile art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006

nu se supun acestui regim.

- Referitor la

constatarea de către instanța de fond a lipsei culpei reclamantei cu privire la

imposibilitatea de îndeplinire la data de 3 aprilie 2010 a obligației de a

restitui certificatele.

Arată recurenta că,

contul administrat de reclamantă a fost blocat din cauza netransmiterii dovezii

achitării tarifului pentru administrarea contului conform art. 10 alin. (6) din

O.M. nr. 1.474/2007 - pentru aprobarea regulamentului privind gestionarea și

operarea registrului național al emisiilor de gaze cu efect de seră.

Mai mult, a arătat

recurenta Agenția Națională pentru Protecția Mediului că dacă accesul

electronic al SC M. SRL la RNGES ar fi fost împiedicat din motive neimputabile

acesteia, ar fi trebuit să notifice prin fax administratorului registrului

național cu privire la aceasta și să-l împuternicească să efectueze operațiunile

solicitate în registrul național - așa cum prevederile art. 20 din O.M. nr.

147/2007.

- S-a mai arătat de

recurenta Agenția Națională pentru Protecția Mediului că modificarea listei

operatorilor neconformi pentru anul 2009, fără ca acest lucru să corespundă în

situațiile de fapt din cele două registre, național și european, ar putea duce

la sancționarea României. Registrul Național al Gazelor cu efect de seră

(RNGES) funcționează în conformitate cu Regulamentul Comisiei Europene nr.

2216/2004 iar Registrul Național al României este on-line cu Registrul

Comunității Europene.

În drept, cererea de

recurs se întemeiază pe prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Procedura în fața

instanței de recurs

Reclamanta-intimată

SC M. SRL a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor ca

nefondate și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

A arătat în esență

reclamanta-intimată că imposibilitatea de îndeplinire la data de 30 aprilie

2010 a obligației de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de

seră nu se datorează culpei reclamantei, așa cum corect a reținut instanța de

fond. Aceasta a restituit certificatele în ziua lucrătoare imediat următoare, 3

mai 2010, după deblocarea contului.

Competența de

constatare și sancționare a contravențiilor conform H.G. nr. 780/2006

modificată prin H.G. nr. 399 din 30 aprilie 2010, revenea Gărzii de Mediu, iar

până la data de 3 noiembrie 2010 nu a fost întocmit un proces-verbal de

contravenție prin care să se aplice amenda.

S-a mai arătat că

prin H.G. nr. 1.300 din 15 decembrie 2010, contravenția a fost dezincriminată,

iar prin emiterea unui nou act de constatare și sancționare a contravenției,

legea nouă se aplică unei situații juridice guvernate de legea veche,

încălcându-se principiul neretroactivității.

- Pârâta intimată

Garda Națională de Mediu-Comisariatul General a formulat întâmpinare și a

solicitat menținerea respingerii excepției calității procesual pasive a

acesteia ca temeinică și legală.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

În ceea ce privește

recursul Administrației Fondului pentru Mediu

- Referitor la

motivul de recurs privind încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., pentru că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra apărărilor pârâtei -

recurente formulate prin întâmpinare se constată că nu este fondat.

Înalta Curte constată

că nu se poate aprecia în cauză că instanța de fond nu a analizat apărările

pârâtei recurente formulate de aceasta prin întâmpinare, din considerentele

sentinței de fond rezultă că instanța de fond a analizat toate apărările

relevante și importante care au dus la soluția pronunțată, aducând argumente

solide și arătând pentru care motive au fost respinse susținerile părților,

respectând dispozițiile art. 261 C. proc. civ. . De altfel, recurenta nu arată

în concret la care apărări nu a răspuns instanța de fond și chiar din

lecturarea următoarelor motive de recurs se poate observa că instanța de fond a

analizat apărările pârâtei, aceasta prin cererea de recurs criticând

argumentele instanței.

Nu sunt încălcate în

consecință nici prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art.

6 CEDO - în sensul arătat de recurentă, judecătorul nu trebuie să răspundă în

mod special tuturor argumentelor invocate de părți, putând să răspundă în mod

implicit arătând temeiurile care l-au condus la această concluzie.

- În ceea ce privește

critica referitoare la textul de lege care nu prevede exonerarea operatorului

de plată în cazul în care depășirea termenului s-ar datora Agenției Naționale

pentru Protecția Mediului.

Nu poate fi primită

susținerea recurentei întrucât scopul legii este acela al sancționării

operatorilor care nu-și îndeplinesc obligațiile stabilite referitoare la

generarea de emisii de gaze cu efect de seră în exces (art. 18 alin. (2), art.

28 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 înainte de modificare).

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor este sancționată

prin lege fapta săvârșită cu vinovăție.

Raționamentul

recurentei nu este valabil deoarece din conduita administrației trebuie să

lipsească abuzul de putere, prerogativele puterii publice trebuie să fie

exercitate doar în scopul pentru care i-au fost conferite, emiterea unui act

administrativ trebuie să justifice soluția identificată și adoptată, în funcție

de circumstanțe care trebuie să fie în mod necesar, proporționale cu scopul

general al reglementării.

- Motivul de recurs

privind competența legală în stabilirea conformității/neconformității

operatorilor și greșita interpretare de către instanța de fond normelor

tranzitorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că în mod corect a reținut instanța de fond că

fapta imputată privind obligația de restituire a certificatelor de emisii de

gaze cu efect de seră la termenul prevăzut de lege, deși s-a produs la 30

aprilie 2010, a fost constatată la data de 14 iunie 2010 prin Adresa nr.

1/855/IN din 14 iunie 2010 emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului

- și a fost sancționată prin Decizia de impunere nr. 12 din 17 martie 2011.

Este adevărat că până

la data de 15 decembrie 2010, recurenta Administrația Fondului pentru Mediu nu

avea o competență în stabilirea conformității operatorilor și nici în aplicarea

vreunei sancțiuni.

Interpretarea

instanței de fond este judicioasă, întrucât din coroborarea dispozițiilor art.

28 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 780/2010 - așa cum au fost modificate prin

H.G. nr. 133 din 10 martie 2010 se reține că Garda de Mediu nu avea competențe

în ceea ce privește constatarea și sancționarea contravenției în discuție,

textul de lege menționând expres despre data emiterii deciziei conducătorului

Agenției Naționale pentru Protecția Mediului și prin urmare nu este

reglementată altă procedură.

Potrivit art. II din

H.G. nr. 1.300 din 15 decembrie 2010 "Prevederile prezentei hotărâri se

aplică operatorilor și operatorilor de aeronave în privința cărora, după

intrarea în vigoare a acesteia, Agenția Națională pentru Protecția Mediului

constată că nu și-au îndeplinit obligația de a restitui certificatele de emisii

de gaze cu efect de seră în termenul prevăzut de lege".

Având în vedere că

Decizia nr. 12 din 17 martie 2011 a fost emisă de Agenția Națională pentru

Protecția Mediului - în baza unor prevederi legale intrate în vigoare ulterior

săvârșirii și constatării faptei imputate, aplicarea penalității s-a făcut cu

încălcarea principiului neretroactivității legii, situație reținută corect de

instanța de fond.

- Referitor la

motivul de recurs privind dezincriminarea faptei

Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a

situației de fapt prin raportare la succesiunea de acte normative incidente în

cauză, reținând că decizia de sancționare nu a fost executată până la acest

moment, că nerespectarea respectivei obligații atrage consecințe fiscale și nu

mai constituie contravenție.

De asemenea în mod

corect a constatat instanța de fond că sunt incidente prevederile art. 12 alin.

(1) din O.G. nr. 2/2001 - și Decizia Curții Constituționale nr. 228/2007

referitoare la dezincriminarea faptei contravenționale.

În ceea ce privește

recursul Agenției Naționale pentru Protecția Mediului

- Referitor la

constatarea greșită de către instanța de fond a emiterii deciziei de

sancționare de un organ necompetent și faptul vă prevederile art. 28 alin. (2)

din H.G. nr. 780/2006 - nu se supun regimului O.G. nr. 2/2001 și deci

prescripției.

Nu se poate reține

susținerea recurentei că adresa nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 este doar o

adresă de comunicare a sumei de plată ca urmare a declarării instalației ca

neconforme, având în vedere că este singurul act comunicat reclamantei și nu

este însoțit de alt proces-verbal de constatare a contravenției.

Mai mult, în

conformitate cu prevederile art. 281 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 - în

vigoare la data emiterii adresei (14 iunie 2010) constatarea contravențiilor

prevăzute la alin. (1) și la art. 28 alin. (1) și (2) și aplicarea sancțiunilor

se fac de către personalul desemnat anume din cadrul Gărzii Naționale de Mediu.

Prin urmare,

recurenta Agenția Națională pentru Protecția Mediului nu avea competența

constatării și sancționării reclamantei, cum a reținut și instanța de fond.

Nu se poate reține că

nu sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 2/2001 față de prevederile art. 29 din

H.G. nr. 780/2006, în vigoare la acea dată, coroborat cu art. 18 alin. (2),

art. 28 alin. (2), art. 28

1

alin. (2) - de unde rezultă că,

autoritatea competentă să constate și să sancționeze contravenția (referitoare

la obligația de a restitui până la cel mai târziu la data de 30 aprilie a

fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu

cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalația

respectivă ...) este personalul desemnat din cadrul Gărzii Naționale de Mediu.

- În ceea ce privește

lipsa culpei reclamantei pentru neîndeplinirea obligației

Se constată că,

potrivit art. 17 alin. (9) din O.M. nr. 1.474/2007 "Neplata tarifelor

pentru administrarea conturilor atrage după sine blocarea conturilor".

Așa cum a reținut și

instanța de fond, reclamanta a efectuat plata tarifelor pentru administrarea

conturilor încă din 26 martie 2010 și a comunicat dovada achitării către

Agenția Națională pentru Protecția Mediului în data de 30 aprilie 2010 - orele

19:17.

Cum reclamanta a

efectuat în termenul prevăzut, tariful de administrare, rezultă că blocarea

conturilor sale a fost datorată unei necorelări de date la nivel informatic, ce

nu poate atrage culpa acesteia - deoarece aceasta a comunicat la data de 30

aprilie 2010 - dovada plății tarifului.

Contul reclamantei a

fost blocat din data de 15 aprilie 2010 și deși reclamanta plătise tariful de

administrare încă din data de 26 martie 2010, aceasta nu a luat cunoștință de

blocarea contului său decât în data de 30 aprilie 2010 când a comunicat dovada

însă nu a putut înregistra certificatele, deblocarea conturilor fiind făcută

abia la data de 3 mai 2010.

Nu este reală

susținerea recurentei Agenția Națională pentru Protecția Mediului în sensul că

- prin adresa nr. 1/261 din 25 martie 2010 s-a menționat faptul că

netransmiterea dovezii privind achitarea tarifului de administrare al contului

până la data de 15 aprilie 2010 atrage după sine blocarea contului.

În această adresă,

precum și în e-mailul atașat acesteia se precizează că "Neplata tarifului

de administrare atrage după sine blocarea contului" - dovada putând fi

trimisă scanată prin e-mail.

Dacă se spunea expres

netransmiterea dovezii până la data de 15 aprilie 2010, ar fi fost culpa

reclamantei pentru că nu a transmis și dovada plății până la acea dată.

În aceste condiții,

cum reclamantei nu i s-a comunicat nici situația blocării contului său pentru

presupusa neplată a tarifului, aceasta nu a putut acționa mai devreme pentru

redresarea situației sale, ori această conjunctură nu îi este culpabilă,

reclamanta acționând conform art. 10 alin. (6) din O.M. nr. 1.474/2007 - la

data constatării blocării contului adică în 30 aprilie 2010.

- În ceea ce privește

critica referitoare la modificarea listei operatorilor neconformi și

sancționarea României.

Nu pot fi primite

aceste susțineri ale recurentei - Agenția Națională pentru Protecția Mediului -

având în vedere chiar faptul că Registrul Național al României este on line cu

Registrul Comunității Europene. Este adevărat că se face o verificare paralelă

pentru conformitatea situației din cele două registre - însă față de situația

de fapt, modificarea listei operatorilor neconformi este - o urmare firească a

excesului de putere al administrației (lipsa de claritate în adresa și e-mailul

invocate de autoritatea Agenția Națională pentru Protecția Mediului -

necomunicarea luării deciziilor blocării conturilor - pentru lipsa dovezii de

plată - tarif iar nu pentru neplata tarifului cum prevede legea) în accepțiunea

art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

O bună administrare

necesită existența unui sistem legal, corect și imparțial cu protecția deplină

a drepturilor și libertăților individuale.

Temeiul legal al

soluției adoptate în recurs

Față de cele arătate

mai sus, constatând că sentința de fond este legală și temeinică, că nu există

motive de casare sau modificare a acesteia, în conformitate cu prevederile art.

312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge recursurile ca nefondate.

Se va face aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Administrația

Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței nr. 7.786 din 20 decembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondate.

Obligă

recurentele-pârâte la plata sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată în recurs, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 aprilie 2013.

Procesat de AM