ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4782/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24 ianuarie 2011 sub nr. 653/2/2011, reclamanta SC M.R.

SRL a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM), Garda Națională de Mediu (GNM) și Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), solicitând anularea Deciziei de sancționare cu suma de 438.800 euro ce i-a fost comunicată prin Adresa nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 emise de pârâta Agenția Națională pentru protecția Mediului; obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Protecția Mediului la eliminarea sa din lista publicată pe site-ul ANPM privind instalațiile neconforme; constatarea prescrierii aplicării sancțiunii de plată a sumei de 438.800 euro, datorită inexistenței unui proces-verbal de constatare a contravenției prevăzute în art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, iar în subsidiar, constatarea prescrierii executării sancțiunii de plată a sumei de 438.800 euro.

Prin cererea înregistrată la data de 09 septembrie 2011, sub nr. 7920/2/2011, reclamanta SC M.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. 12 din 17 martie 2011 privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, emise de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și, pe cale de consecință, exonerarea sa de la plata sumei de 1.811.191 RON reprezentând valoarea penalității impuse pentru nerestituirea la termen a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor generate în anul 2009. Prin Încheierea de ședință din 29 noiembrie 2011, Curtea a admis excepția de conexitate și a dispus reunirea dosarului nr. 7920/2/2011 la dosarul nr. 653/2/2011.

În motivarea acțiunilor sale conexate, reclamanta SC M.R. SRL a arătat că în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (2) din H.G.

nr. 780/2006 avea obligația de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie 2010, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră, fiind însă în imposibilitate de a efectua acest lucru datorită blocării nejustificate a contului de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului pentru neplata tarifului de administrare a contului aferent anului 2009, deși efectuase plata acestui tarif încă din data de 26 martie 2010. A mai susținut că în dimineața zilei lucrătoare următoare, 3 mai 2010, reprezentanții Agenției Naționale pentru Protecția Mediului i-au deblocat contul său din Registrul Național și, imediat după deblocarea contului, la data de 3 mai 2010, a efectuat predarea certificatelor de emisii cu efect de seră aferente emisiilor verificate ale instalației sale aferente anului 2009. Urmare acestei situații de fapt, prin Adresa nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului i-a fost comunicat că în conformitate cu art. 28 din H.G.

nr. 133/2010, nerespectarea art. 18 alin. (2) constituie contravenție și se sancționează cu plata sumei de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă de instalația respectivă pentru care operatorul nu a restituit certificate, rezultând o sumă în cuantum de 43.880 euro. A mai arătat reclamanta că în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor executarea sancțiunii se prescrie în termen de o lună de la data aplicării, însă niciun proces-verbal de contravenție nu i-a fost comunicat, iar potrivit dispozițiilor art. 13 din O.G. nr. 2/2001 aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

S-a mai arătat în acțiunea formulată că, la data de 28 decembrie 2010 a intrat în vigoare Hotărârea de Guvern nr. 1.300/2010 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 780/2006, care înlătură caracterul contravențional al faptei de nerestituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră și instituie o penalitate fiscală aplicabilă în anumite condiții pentru această faptă, iar la data de 13 aprilie 2011 i-a fost comunicat un al doilea act administrativ, respectiv Decizia de impunere nr. 12 din 17 martie 2011 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu privind aplicarea penalității introduse prin H.G. nr. 1.300/2010 stabilind în sarcina sa obligația de plata a sumei de 1.811.191 RON.

În ce privește Decizia de sancționare cu suma de 438.800 euro comunicată prin Adresa nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului, a arătat reclamanta că este un act administrativ privind sancționarea sa, supus controlului judecătoresc, competența aparținând Curții de Apel, neputând fi primită susținerea că ar fi un "act preparator". A mai arătat reclamanta că potrivit prevederilor H.G. nr. 780/2006, astfel cum era în vigoare la data de 30 aprilie 2010 (data la care M. trebuia să restituie certificatele), dar și la data consumării faptei (3 mai 2010) sau a emiterii Adresei (14 iunie 2010) fapta de nerestituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră constituie contravenție.

Subsidiar intervenției prescripției executării sancțiunii contravenționale, a învederat reclamanta că nu sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției, lipsind elementul material al faptei și vinovăția. Astfel, a arătat reclamanta că nu a emis gaze în exces față de cota pentru care i s-au alocat certificate de emisii pentru acel an, condiție de existență a contravenției, pe lângă cea de nerestituire la data de 30 aprilie a unui număr de certificate de emisii de gaze cu efect de sera, așa cum rezultă din textul și scopul Directivei 2003/87/CE.

A mai arătat reclamanta că din interpretarea art. 28 alin. (4), atât în forma existentă la momentul săvârșirii și consumării faptei imputate cât și în forma prezentă, rezultă că plata sumelor aplicate în cazul nerespectării obligației de returnare a certificatelor nu exonerează operatorul în cauză de obligația de a restitui certificatele, și că această restituire trebuie să se realizeze până la data la care se restituie certificatele corespunzătoare emisiilor din următorul an calendaristic. A continuat reclamanta, referitor la cel de-al doilea element constitutiv al contravenției, vinovăția, că acest element lipsește, întrucât fapta sa s-a datorat exclusiv culpei Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, care i-a blocat nejustificat contul și a împiedicat astfel transferul certificatelor.

În ceea ce privește Decizia de impunere nr. 12 din 17 martie 2011 a invocat reclamanta dispozițiile art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, astfel cum a fost interpretate prin Decizia nr. 228/2007 a Curții Constituționale în sensul că sintagma "nu se mai sancționează" se referă nu numai la aplicarea sancțiunii contravenționale ci și la executarea acesteia. S-a arătat că la data de 22 decembrie 2010, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 115/2010 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, iar la data de 28 decembrie 2010 a intrat în vigoare H.G. nr. 1.300/2010 pentru modificarea și completarea H.G.

nr. 780/2006, prin care s-a înlăturat caracterul contravențional al faptei de nerestituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră și s-a instituit o penalitate fiscală aplicabilă în anumite condiții pentru această faptă. Astfel, Decizia a fost emisă pe baza unor dispoziții legale intrate în vigoare ulterior producerii, consumării și constatării faptei imputate, care au înlăturat caracterul contravențional al acesteia și au transformat-o în penalitate fiscală, iar potrivit principiului neretroactivității legii, penalitatea reglementată prin H.G. nr. 1.300/2010 și O.U.G. nr. 115/2010 este aplicabilă exclusiv faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a acestor două acte normative, aplicarea penalității fiind făcută așadar cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

Pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare la data de 04 noiembrie 2011, în dosarul nr. 7920/2/2011, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În dosarul nr. 653/2/2011, a formulat întâmpinare, la data de 09 iunie 2011, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. La termenul din 29 noiembrie 2011, a arătat că renunță la susținerea acestei excepții. Pârâta Garda Națională de Mediu a formulat întâmpinare, la data de 19 mai 2011, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fondul acțiunii, a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată. Pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului a formulat întâmpinare, la data de 09 iunie 2011, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

A mai susținut pârâta inadmisibilitatea acțiunii, respectiv lipsa de obiect, dată fiind natura juridică a actului contestat - adresa nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 7.786 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Gărzii Naționale de Mediu și s-a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât în consecință; s-au respins excepțiile inadmisibilității și lipsei de obiect. S-au admis acțiunile conexe formulate de reclamanta SC M.R.

SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Administrația Fondului pentru Mediu și s-a dispus anularea Adresei nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 și Deciziei de impunere nr. 12 din 17 martie 2011, cu consecința exonerării reclamantei de obligația de plată a sumei de 1.811.191 RON și a fost obligată pârâta la eliminarea reclamantei din lista privind instalațiile neconforme. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Gărzii Naționale de Mediu este fondată întrucât această autoritate nu a emis vreun act administrativ sau vreo operațiune administrativă în legătură cu actele supuse judecății, nefiind parte a raportului material de drept administrativ și în consecință nici a raportului juridic de drept procesual.

Pe excepțiile inadmisibilității, lipsei de obiect și pe fond, Curtea a constatat că sancțiunea de blocare a contului este prevăzută de lege pentru neplata tarifului, nu pentru necomunicarea ordinului de plată autorității. Plata a fost făcută la 26 martie 2010, în interiorul termenul prevăzut de actul administrativ ce impunea respectiva obligație, condiții în care se constată că imposibilitatea de îndeplinire la data de 30 aprilie 2010 a obligației de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră nu se datorează culpei reclamantei, care a restituit certificatele în ziua lucrătoare imediat următoare, 3 mai 2010, după deblocarea contului.

A mai reținut instanța fondului că în titulatura adresei nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 se menționează "Decizie de sancționare cu 100 euro/tona de CO 2 , ca urmare a declarării instalației neconformă la data de 30 aprilie 2010". Totodată, a reținut că reclamanta a formulat plângere administrativă la 5 iulie 2010, cererea de revocare a actului fiind respinsă conform adresei 1/1189 din 27 iulie 2010. În măsura în care nu era reglementată o altă procedură decât cea prevăzută de art. 28 alin. (2) și urm., a dedus Curtea de Apel că pentru constatarea și sancționarea acestei contravenții era suficientă decizia ANPM, aceasta fiind echivalentă procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției.

S-a mai arătat în considerentele hotărârii atacate că, în speță, constatarea contravenției și comunicarea cuantumului amenzii de plată s-a realizat la 14 iunie 2010, dată la care dispozițiile H.G. nr. 399/2010, care erau pe deplin aplicabile, competența de constatare și sancționare a contravenției ce consta în încălcarea obligației stabilite de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 revenind personalului Gărzii Naționale de Mediu. A constatat instanța fondului că actul intitulat "decizie de sancționare" nu este emis de organul competent potrivit legii, acesta trebuind să se rezume la comunicarea sumei calculate urmând a fi un act premergător sau concomitent unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției întocmit de Garda Națională de Mediu.

A mai apreciat instanța de fond că fapta ce face obiectul cauzei nu este continuă, ci instantanee, data săvârșirii contravenției fiind cea de 30 aprilie 2010 și de vreme ce obligația a fost îndeplinită în prima zi lucrătoare după expirarea termenului legal, și anume 3 mai 2010, de la acest moment, termenul de șase luni pentru aplicarea amenzii se socotește împlinit la 3 noiembrie 2010, dată până la care nu a fost întocmit un proces-verbal de contravenție prin care să se aplice amenda. Curtea a constatat că nu există vreo cauză de suspendare sau întrerupere a cursului termenului legal de prescripție a dreptului de a aplica sancțiunea, demersurile legislative efectuate de Guvernul României, invocate de către pârâtă neavând efect suspensiv sau de întrerupere a termenului.

Totodată, s-a mai constatat că decizia de sancționare nu a fost executată până la momentul pronunțării sentinței, iar prin H.G. nr. 1.300 din 15 decembrie 2010, contravenția a fost dezincriminată. S-a reținut că în speță, pârâta nu a procedat la executarea deciziei de sancționare, ci a emis un nou act de constatare a situației de fapt și sancționare - consecințele fiind de data aceasta de ordin fiscal, potrivit legii noi, iar emiterea deciziei de impunere prin aplicarea legii noi echivalează cu revocarea, desființarea implicită a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției emis în mod valabil sub imperiul legii vechi. În acest caz, s-a apreciat că legea nouă se aplică unei situații juridice guvernate de legea veche, cu încălcarea principiului neretroactivității.

Recursul Împotriva acestei sentințe au formulat recurs Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Administrația Fondului Pentru Mediu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului său, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu (AFM) a arătat în esență următoarele: - Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate de recurentă prin întâmpinare, astfel că sentința recurată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). În acest sens, recurenta invocă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României; art. 6 din CEDO, Hotărârile Albina și Boldea împotriva României.

- Instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), nu a identificat corect normele legale incidente și nu a făcut o corectă aplicare în timp a acestora. - Se arată că intimata- trebuia (în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii cu efect de seră) să depună un număr de 4.388 certificate de gaze cu efect de seră emise în atmosferă în anul precedent, până la data de 30 aprilie 2010. Arată recurenta că și dacă reclamanta ar fi întâmpinat dificultăți tehnice, motivele invocate nu prezintă relevanță întrucât textul legii stabilește o dată limită și nu prevede exonerarea de plată în cazul în care depășirea termenului s-ar datora Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.

- A arătat recurenta Administrația Fondului pentru Mediu că până la data de 15 decembrie 2010, potrivit reglementărilor în vigoare nu avea nicio competență privind stabilirea conformității/neconformității operatorilor în privința cărora legiuitorul a instituit obligația prevăzută de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 ori a aplicării sancțiunii prevăzute de același act normativ, o asemenea competență revenind Agenției Naționale pentru Protecția Mediului. Competența legală a recurentei, se arată, se rezumă la aplicarea de penalități prevăzute de lege pentru operatorii neconformi doar în temeiul datelor transmise de Agenție iar prin emiterea Deciziei de impunere - nu se poate spune că s-a încălcat principiul neretroactivității.

- Instanța de fond a făcut o greșită interpretare a principiilor din materia dreptului tranzitoriu. În speță, fiind vorba de o situație juridică pendinte, în curs de apariție la data apariției uneia noi (H.G. nr. 1300/2010) ea este reglementată în parte de norma în vigoare în momentul de început a acestei situații juridice și în parte de norma juridică în vigoare la data finalizării acestei situații. - Se mai arată că nu sunt corecte nici reținerile instanței de fond privind dezincriminarea faptei - întrucât - obligația este prevăzută atât în forma inițială a H.G. nr. 780/2006 cât și în forma modificată prin H.G. nr. 1.300/2010.

În motivarea recursului său, pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM) a arătat în esență următoarele: - În mod greșit instanța de fond a considerat că decizia de sancționare nu este emisă de organul competent, întrucât chiar dacă în antetul Adresei nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului - se menționează "Decizie de sancționare cu 100 euro/tonă de CO 2 -…" - această adresă are doar rolul de a comunica reclamantei suma de plată, ca urmare a declarării instalației ca neconformă la data de 30 aprilie 2010. - De asemenea, a arătat recurenta că nu au relevanță în aprecierea legalității Adresei nr. 11855/IN din 14 iunie 2010, obligațiile legale ale Gărzii Naționale de Mediu sau faptul că a intervenit sau nu prescripția.

Această adresă nu constituie un act de sancționare în accepțiunea O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, deoarece prevederile art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 nu se supun acestui regim. - Referitor la constatarea de către instanța de fond a lipsei culpei reclamantei cu privire la imposibilitatea de îndeplinire la data de 3 aprilie 2010 a obligației de a restitui certificatele. Arată recurenta că, contul administrat de reclamantă a fost blocat din cauza netransmiterii dovezii achitării tarifului pentru administrarea contului conform art. 10 alin. (6) din O.M. nr. 1.474/2007 - pentru aprobarea regulamentului privind gestionarea și operarea registrului național al emisiilor de gaze cu efect de seră.

Mai mult, a arătat recurenta Agenția Națională pentru Protecția Mediului că dacă accesul electronic al SC M. SRL la RNGES ar fi fost împiedicat din motive neimputabile acesteia, ar fi trebuit să notifice prin fax administratorului registrului național cu privire la aceasta și să-l împuternicească să efectueze operațiunile solicitate în registrul național - așa cum prevederile art. 20 din O.M. nr. 147/2007. - S-a mai arătat de recurenta Agenția Națională pentru Protecția Mediului că modificarea listei operatorilor neconformi pentru anul 2009, fără ca acest lucru să corespundă în situațiile de fapt din cele două registre, național și european, ar putea duce la sancționarea României. Registrul Național al Gazelor cu efect de seră (RNGES) funcționează în conformitate cu Regulamentul Comisiei Europene nr. 2216/2004 iar Registrul Național al României este on-line cu Registrul Comunității Europene.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Procedura în fața instanței de recurs Reclamanta-intimată SC M. SRL a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. A arătat în esență reclamanta-intimată că imposibilitatea de îndeplinire la data de 30 aprilie 2010 a obligației de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră nu se datorează culpei reclamantei, așa cum corect a reținut instanța de fond. Aceasta a restituit certificatele în ziua lucrătoare imediat următoare, 3 mai 2010, după deblocarea contului. Competența de constatare și sancționare a contravențiilor conform H.G.

nr. 780/2006 modificată prin H.G. nr. 399 din 30 aprilie 2010, revenea Gărzii de Mediu, iar până la data de 3 noiembrie 2010 nu a fost întocmit un proces-verbal de contravenție prin care să se aplice amenda. S-a mai arătat că prin H.G. nr. 1.300 din 15 decembrie 2010, contravenția a fost dezincriminată, iar prin emiterea unui nou act de constatare și sancționare a contravenției, legea nouă se aplică unei situații juridice guvernate de legea veche, încălcându-se principiul neretroactivității. - Pârâta intimată Garda Națională de Mediu-Comisariatul General a formulat întâmpinare și a solicitat menținerea respingerii excepției calității procesual pasive a acesteia ca temeinică și legală. Considerentele și soluția instanței de recurs În ceea ce privește recursul Administrației Fondului pentru Mediu - Referitor la motivul de recurs privind încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., pentru că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra apărărilor pârâtei - recurente formulate prin întâmpinare se constată că nu este fondat. Înalta Curte constată că nu se poate aprecia în cauză că instanța de fond nu a analizat apărările pârâtei recurente formulate de aceasta prin întâmpinare, din considerentele sentinței de fond rezultă că instanța de fond a analizat toate apărările relevante și importante care au dus la soluția pronunțată, aducând argumente solide și arătând pentru care motive au fost respinse susținerile părților, respectând dispozițiile art. 261 C. proc. civ. . De altfel, recurenta nu arată în concret la care apărări nu a răspuns instanța de fond și chiar din lecturarea următoarelor motive de recurs se poate observa că instanța de fond a analizat apărările pârâtei, aceasta prin cererea de recurs criticând argumentele instanței.

Nu sunt încălcate în consecință nici prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 CEDO - în sensul arătat de recurentă, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, putând să răspundă în mod implicit arătând temeiurile care l-au condus la această concluzie. - În ceea ce privește critica referitoare la textul de lege care nu prevede exonerarea operatorului de plată în cazul în care depășirea termenului s-ar datora Agenției Naționale pentru Protecția Mediului. Nu poate fi primită susținerea recurentei întrucât scopul legii este acela al sancționării operatorilor care nu-și îndeplinesc obligațiile stabilite referitoare la generarea de emisii de gaze cu efect de seră în exces (art. 18 alin. (2), art. 28 alin. (2) din H.G.

nr. 780/2006 înainte de modificare). Potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor este sancționată prin lege fapta săvârșită cu vinovăție. Raționamentul recurentei nu este valabil deoarece din conduita administrației trebuie să lipsească abuzul de putere, prerogativele puterii publice trebuie să fie exercitate doar în scopul pentru care i-au fost conferite, emiterea unui act administrativ trebuie să justifice soluția identificată și adoptată, în funcție de circumstanțe care trebuie să fie în mod necesar, proporționale cu scopul general al reglementării. - Motivul de recurs privind competența legală în stabilirea conformității/neconformității operatorilor și greșita interpretare de către instanța de fond normelor tranzitorii.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în mod corect a reținut instanța de fond că fapta imputată privind obligația de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră la termenul prevăzut de lege, deși s-a produs la 30 aprilie 2010, a fost constatată la data de 14 iunie 2010 prin Adresa nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului - și a fost sancționată prin Decizia de impunere nr. 12 din 17 martie 2011. Este adevărat că până la data de 15 decembrie 2010, recurenta Administrația Fondului pentru Mediu nu avea o competență în stabilirea conformității operatorilor și nici în aplicarea vreunei sancțiuni. Interpretarea instanței de fond este judicioasă, întrucât din coroborarea dispozițiilor art. 28 alin. (2) și (3) din H.G.

nr. 780/2010 - așa cum au fost modificate prin H.G. nr. 133 din 10 martie 2010 se reține că Garda de Mediu nu avea competențe în ceea ce privește constatarea și sancționarea contravenției în discuție, textul de lege menționând expres despre data emiterii deciziei conducătorului Agenției Naționale pentru Protecția Mediului și prin urmare nu este reglementată altă procedură. Potrivit art. II din H.G.

nr. 1.300 din 15 decembrie 2010 "Prevederile prezentei hotărâri se aplică operatorilor și operatorilor de aeronave în privința cărora, după intrarea în vigoare a acesteia, Agenția Națională pentru Protecția Mediului constată că nu și-au îndeplinit obligația de a restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră în termenul prevăzut de lege". Având în vedere că Decizia nr. 12 din 17 martie 2011 a fost emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului - în baza unor prevederi legale intrate în vigoare ulterior săvârșirii și constatării faptei imputate, aplicarea penalității s-a făcut cu încălcarea principiului neretroactivității legii, situație reținută corect de instanța de fond.

- Referitor la motivul de recurs privind dezincriminarea faptei Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a situației de fapt prin raportare la succesiunea de acte normative incidente în cauză, reținând că decizia de sancționare nu a fost executată până la acest moment, că nerespectarea respectivei obligații atrage consecințe fiscale și nu mai constituie contravenție. De asemenea în mod corect a constatat instanța de fond că sunt incidente prevederile art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 - și Decizia Curții Constituționale nr. 228/2007 referitoare la dezincriminarea faptei contravenționale. În ceea ce privește recursul Agenției Naționale pentru Protecția Mediului - Referitor la constatarea greșită de către instanța de fond a emiterii deciziei de sancționare de un organ necompetent și faptul vă prevederile art. 28 alin. (2) din H.G.

nr. 780/2006 - nu se supun regimului O.G. nr. 2/2001 și deci prescripției. Nu se poate reține susținerea recurentei că adresa nr. 1/855/IN din 14 iunie 2010 este doar o adresă de comunicare a sumei de plată ca urmare a declarării instalației ca neconforme, având în vedere că este singurul act comunicat reclamantei și nu este însoțit de alt proces-verbal de constatare a contravenției. Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 281 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 - în vigoare la data emiterii adresei (14 iunie 2010) constatarea contravențiilor prevăzute la alin. (1) și la art. 28 alin. (1) și (2) și aplicarea sancțiunilor se fac de către personalul desemnat anume din cadrul Gărzii Naționale de Mediu.

Prin urmare, recurenta Agenția Națională pentru Protecția Mediului nu avea competența constatării și sancționării reclamantei, cum a reținut și instanța de fond. Nu se poate reține că nu sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 2/2001 față de prevederile art. 29 din H.G. nr. 780/2006, în vigoare la acea dată, coroborat cu art. 18 alin. (2), art. 28 alin. (2), art. 28 1 alin. (2) - de unde rezultă că, autoritatea competentă să constate și să sancționeze contravenția (referitoare la obligația de a restitui până la cel mai târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalația respectivă ...) este personalul desemnat din cadrul Gărzii Naționale de Mediu.

- În ceea ce privește lipsa culpei reclamantei pentru neîndeplinirea obligației Se constată că, potrivit art. 17 alin. (9) din O.M. nr. 1.474/2007 "Neplata tarifelor pentru administrarea conturilor atrage după sine blocarea conturilor". Așa cum a reținut și instanța de fond, reclamanta a efectuat plata tarifelor pentru administrarea conturilor încă din 26 martie 2010 și a comunicat dovada achitării către Agenția Națională pentru Protecția Mediului în data de 30 aprilie 2010 - orele 19:17. Cum reclamanta a efectuat în termenul prevăzut, tariful de administrare, rezultă că blocarea conturilor sale a fost datorată unei necorelări de date la nivel informatic, ce nu poate atrage culpa acesteia - deoarece aceasta a comunicat la data de 30 aprilie 2010 - dovada plății tarifului.

Contul reclamantei a fost blocat din data de 15 aprilie 2010 și deși reclamanta plătise tariful de administrare încă din data de 26 martie 2010, aceasta nu a luat cunoștință de blocarea contului său decât în data de 30 aprilie 2010 când a comunicat dovada însă nu a putut înregistra certificatele, deblocarea conturilor fiind făcută abia la data de 3 mai 2010. Nu este reală susținerea recurentei Agenția Națională pentru Protecția Mediului în sensul că - prin adresa nr. 1/261 din 25 martie 2010 s-a menționat faptul că netransmiterea dovezii privind achitarea tarifului de administrare al contului până la data de 15 aprilie 2010 atrage după sine blocarea contului. În această adresă, precum și în e-mailul atașat acesteia se precizează că "Neplata tarifului de administrare atrage după sine blocarea contului" - dovada putând fi trimisă scanată prin e-mail.

Dacă se spunea expres netransmiterea dovezii până la data de 15 aprilie 2010, ar fi fost culpa reclamantei pentru că nu a transmis și dovada plății până la acea dată. În aceste condiții, cum reclamantei nu i s-a comunicat nici situația blocării contului său pentru presupusa neplată a tarifului, aceasta nu a putut acționa mai devreme pentru redresarea situației sale, ori această conjunctură nu îi este culpabilă, reclamanta acționând conform art. 10 alin. (6) din O.M. nr. 1.474/2007 - la data constatării blocării contului adică în 30 aprilie 2010. - În ceea ce privește critica referitoare la modificarea listei operatorilor neconformi și sancționarea României. Nu pot fi primite aceste susțineri ale recurentei - Agenția Națională pentru Protecția Mediului - având în vedere chiar faptul că Registrul Național al României este on line cu Registrul Comunității Europene.

Este adevărat că se face o verificare paralelă pentru conformitatea situației din cele două registre - însă față de situația de fapt, modificarea listei operatorilor neconformi este - o urmare firească a excesului de putere al administrației (lipsa de claritate în adresa și e-mailul invocate de autoritatea Agenția Națională pentru Protecția Mediului - necomunicarea luării deciziilor blocării conturilor - pentru lipsa dovezii de plată - tarif iar nu pentru neplata tarifului cum prevede legea) în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. O bună administrare necesită existența unui sistem legal, corect și imparțial cu protecția deplină a drepturilor și libertăților individuale.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de cele arătate mai sus, constatând că sentința de fond este legală și temeinică, că nu există motive de casare sau modificare a acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge recursurile ca nefondate. Se va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței nr. 7.786 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2013. Procesat de AM