Decizia nr. 2968/2014 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 727/36/2011 — recurs împotriva sentinței nr. 3808/2012 a Curții de Apel București

Cererile de chemare în judecată Prin cererile înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 4210/2/2011 și nr. 9010/2/2011, astfel cum au fost conexate prin încheierea din data de 27 septembrie 2012, reclamanta SC T.M.K. R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.P.M. (denumită în continuare „A.N. P.M.”) și A.F.M. (denumită în continuare „A.F.M."), pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: (i) anularea adresei din 24 iunie 2010 emisă de către A.N.P.M., prin care se menține sancțiunea adusă la cunoștința reclamantei prin adresa din 14 iunie 2010; (ii) anularea adresei din 14 iunie 2010 emisă de către A.N.P.M., prin care se comunică nerespectarea termenului de restituire a certificatelor și sancțiunea aplicată; (iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, reclamanta a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 6 din 17 iunie 2011 emisă de A.F.M. - D.V. 2.Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3808 din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus: respingerea excepțiilor tardivității și inadmisibilității acțiunii, respingerea acțiunilor conexe, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în considerentele decisive ale hotărârii, următoarele: La data de 14 iunie 2010, pârâta A.N.P.M. i-a comunicat reclamantei SC T.M.K. R. SA adresa din 14 iunie 2010, prin care a fost înștiințată cu privire la faptul că, în conformitate cu art. 28 din H.G. nr. 133/2010, nerespectarea prevederilor art. 18 alin. (2) constituie contravenție și se sancționează cu plata sumei de 100 euro, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă de instalația respectivă pentru care operatorul nu a restituit certificatele. Totodată, i-a fost comunicată suma ce trebuie plătită în contul F.M., în cuantum de 1.591.300 euro, exprimată în lei la cursul de schimb leu/euro al B.N.R. din data emiterii deciziei . La data de 24 iunie 2010, pârâta A.N.P.M. i-a comunicat reclamantei adresa din 24 iunie 2010, reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă împotriva adresei din 14 iunie 2010, prin care a fost justificată măsura impunerii la plată, cu precizarea că „deciziile de sancționare au fost emise după consultări între conducerea A.N.P.M. și cea a M.M.P.” La data de 17 martie 201, pârâta A.F.M. - D.V. a emis Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, pentru contribuabilul SC T.M.K. SA, în cuprinsul căreia se indică un număr de 15.913 certificate nerestituite în anul 2010 și se stabilește valoarea obligației în sumă de 6.568.250 lei. Contestația administrativă formulată de reclamantă a fost soluționată prin Decizia A.F.M. - D.V. nr. 42 din 17 iunie 2011, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată. Excepția tardivității cererii de anulare a adresei din 14 iunie 2010, invocată de pârâta A.N.P.M., este neîntemeiată, în condițiile în care efectul suspensiv al Memorandumului cu tema „Suspendarea sancțiunilor contravenționale pentru anul de conformare 2009 pentru nerestituirea la timp a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră conform H.G. nr. 780/2006” reprezintă un motiv temeinic pentru inacțiunea reclamantei până la data de 9 mai 2011, în interiorul termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Este neîntemeiată și excepția inadmisibilității, invocată de aceeași pârâtă, în privința adresei din 24 iunie 2010, de răspuns la plângerea prealabilă, întrucât, în mod firesc, reclamanta a solicitat ca, odată cu cenzurarea actului administrativ propriu-zis, reprezentat de adresa din 14 iunie 2010, să fie cenzurat și răspunsul autorității la plângerea prealabilă. În privința adresei din 14 iunie 2010, se reține că a fost emisă în temeiul prevederilor art. 28 alin. (3) din H.G. nr. 780/2006, în forma anterioară modificării acesteia prin H.G. nr. 133/2010, în vigoare la data săvârșirii contravenției, 30 aprilie 2010 ( data limită prevăzută de actul normativ pentru depunerea certificatelor). Dispozițiile art. 28 1 alin. 2 nu erau aplicabile situației reclamantei, pentru care contravenția și sancțiunea erau prevăzute de alin. (2) al art. 28, pentru care și art. 29 excludea aplicabilitatea O.G. nr. 2/2001. Așadar, nu sunt întemeiate susținerile reclamantei referitoare la nelegalitatea adresei din 14 iunie 2010, pe motiv că nu îmbracă forma unui proces - verbal de contravenție emis de personalul anume desemnat din cadrul G.N.M., întrucât aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile contravenției prevăzute și sancționate de dispozițiile art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, în forma în vigoare la data săvârșirii contravenției, 30 aprilie 2010. Împrejurarea referitoare la neindicarea expresă a autorității competente să constate și să aplice sancțiunea contravențională nu are relevanță, în condițiile în care, în temeiul art. 28 alin. (3) din H.G. nr. 780/2006, în forma anterioară modificării acesteia prin H.G. nr. 133/2010, se prevedea că pârâta A.N.P.M. este cea care, pe baza constatărilor din baza de date generată în mod automat, comunică suma de plată. Referitor la pretinsa nevinovăție invocată de reclamantă pentru nepredarea certificatelor în termen, afirmațiile reclamantei nu pot fi reținute, întrucât dificultățile sistemului electronic al R.N.G.E.S. au fost generate chiar de aceasta, prin netransmiterea dovezii plății taxei de administrare a contului SC T.M.K. R. SA, conform art. 10 alin. (6) din Ordinul M.M.D.D. nr. 1474/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea și operarea registrului național al emisiilor de gaze cu efect de seră. Mai mult, chiar în situația în care accesul electronic al reclamantei la R.N.G.E.S. ar fi fost împiedicat din motive neimputabile acesteia, trebuia notificat prin fax administratorul registrului național conform art. 20 din Ordinul nr. 1474/2007. În privința motivelor de nelegalitate a Deciziei de impunere nr. 6 din 17 martie 2011, referitore la lipsa motivării de fapt, este de subliniat că o jurisprudență constantă a instanțelor de contencios administrativ a statuat că, în situația existenței unei corespondențe anterioare între părți, din care rezultă cu exactitate situația de fapt care justifică emiterea unui act administrativ, lipsa unei motivări exprese în cuprinsul respectivului act administrativ nu este de natură să determine anularea acestuia. Reclamanta nu poate invoca o vătămare din această perspectivă, în condițiile în care avea cunoștință de situația de fapt care a determinat emiterea deciziei, iar din cuprinsul Deciziei A.F.M. nr. 42 din 17 iunie 2011, prin care reclamantei i-a fost respinsă contestația ca neîntemeiată, rezultă cu claritate care au fost considerentele de fapt care au stat la baza emiterii deciziei de impunere. Referitor la sancțiunea aplicată prin Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011, pârâta nu avea un drept de apreciere, în sensul emiterii sau neemiterii acesteia, față de răspunsul ferm al Comisiei Europene din octombrie 2010, care impunea Statului Român aplicarea sancțiunilor prevăzute în reglementările interne prin care s-au transpus prevederile Directivei nr. 2003/87/CE. În consecință, pentru considerentele expuse, prima instanță a respins acțiunile conexe promovate de reclamanta SC T.M.K .R. SA, ca neîntemeiate. 3.Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3808 din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC T.M.K .R. SA, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: 3.1. Instanța de fond a interpretat eronat prevederile H.G. nr. 780/2006, reținând că, în speță, este aplicabil art. 28 alin. (2) și nu art. 28 1 sau art. 29 din acest act normativ. Așa cum rezultă din prevederile art. 28 alin. (2), fapta de a nu respecta dispozițiile art. 18 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 780/2006 este considerată contravenție și este sancționată cu amendă. De asemenea, conform art. 28 alin. (3)din același act normativ, pentru a ști cuantumul amenzii aplicate, A.N.P.M. emite o decizie și o trimite în termen de 15 zile de la data săvârșirii contravenției. Ulterior, în raport de prevederile art. 28 1 alin. (2) și art. 29 din H.G. nr. 780/2006, constatarea contravenției prevăzute de art. 28 alin. (2) și aplicarea sancțiunilor se face de către personalul G.N.M., dispozițiilor de constatare a contravenției fiindu-le aplicabile dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2001. În speță nu au fost respectate dispozițiile aplicabile,în sensul în care constatarea și sancționarea contravenției (dacă fapta poate fi considerată contravenție), trebuia să se realizeze de către G.N.M. și, de asemenea, trebuia să se emită un proces - verbal de sancționare contravențională întocmit conform dispozițiilor O.G. nr. 2/2001. Pe de altă parte, deși instanța de fond a considerat că în cauză sunt aplicabile (numai) dispozițiile art. 28 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 780/2006, aceeași instanță nu a avut în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 28 alin. (3), A.N.P.M. era obligată să emită decizia de sancționare a T.M.K. în termen de 15 zile calculate de la data de 30 aprilie 2010 (data pretinsei contravenții), sub sancțiunea rămânerii fără efecte a deciziei de sancționare. Termenul de 15 zile este un termen imperativ (peremptoriu), legal, fix și absolut, a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai emite și comunica decizia de sancționare. În speță se observă că intimata A.N.P.M. a emis adresa din 14 iunie 2010 la data de 14 iunie 2010, la aproape două luni de la momentul până la care avea obligația să comunice către T.M.K. suma calculată drept sancțiune pentru nerestituirea certificatelor. 3.

Instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor Ordinului nr. 1474/2007 emis de M.M.D.D. privind gestionarea și operarea registrului național al emisiilor de gaze cu efect de seră în ceea ce privește starea de forță majoră, confirmând o sancțiune contravențională, în condițiile inexistenței vinovăției. Astfel, nu se poate reține în mod temeinic, în sarcina T.M.K., intenția de a eluda dispozițiile legale și de a nu se conforma obligațiilor de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, în condițiile în care T.M.K. a parcurs toate etapele premergătoare obligatorii privind monitorizarea emisiilor de CO 2 și a asigurat verificarea Raportului de monitorizare, de către un organism neutru. Întreruperile sistemului Registrului Național, suspendarea activității acestuia din motive independente de voința T.M.K. și blocarea contului societății, deși taxa de administrare a contului fusese achitată, nu pot fi subsumate culpei societății recurente și voinței acesteia de a nu se conforma dispozițiilor obligatorii și de a nu restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, astfel cum prevede H.G. nr. 780/2006. Dincolo de netemeinicia celor reținute de instanța de fond sub acest aspect, se impun a fi avute în vedere susținerile T.M.K. referitoare la celelalte împrejurări care au făcut imposibilă restituirea certificatelor, împrejurări care nu au fost analizate decât sumar de către instanța de fond. Astfel, T.M.K. a fost în imposibilitate obiectivă de a efectua operațiunile necesare în perioada 19 martie 2010 - 19 aprilie 2010, când activitatea Registrului Național a fost succesiv suspendată exclusiv din inițiativa Registrului. În sprijinul susținerilor că nu se poate reține culpa T.M.K. cu privire la îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina sa, stă chiar Memorandumul cu tema „Suspendarea sancțiunilor contravenționale pentru anul de conformare 2009 pentru nerestituirea la timp a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră conform H.G. nr. 780/2006 semnat de Primul Ministru al României la data de 7 iulie 2010. Mai mult, însăși A.N.P.M., prin adresa din 19 iulie 2010, informa T.M.K. despre suspendarea tuturor procedurilor și acțiunilor întreprinse împotriva operatorilor până la finalizarea demersurilor în fața Comisiei Europene pentru neaplicarea sancțiunilor contravenționale. În raport de situația generală cauzată de activitatea Registrului Național, nu se poate reține că T.M.K. este vinovată de încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 780/2006 prin nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. 3.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor Ordinului nr. 1004/2011 emis de M.M.P. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit Ordinului nr. 1004/2011, decizia de impunere privind aplicarea sancțiunii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, pe lângă datele de identificare ale contribuabilului, date privind creanța, motivul de fapt și temeiul de drept pe care aceasta se întemeiază. Or, în cauza de față, în motivarea în fapt a Deciziei de impunere, A.F.M. se rezumă la a menționa „conform datelor transmise de A.N.P.M. din 19 ianuarie 2011, înregistrată la A.F.M. cu nr. 5012 din 19 ianuarie 2011”. Sentința recurată este criticabilă sub aspectul că instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită obligația de motivare a deciziei de impunere, considerând că o corespondență anterioară purtată între contribuabil și autoritatea emitentă a deciziei este suficientă și exonerează instituția publică de obligația motivării, reținând că „lipsa unei motivări expres inserate în respectivul act nu este de natură să determine anularea acestuia”. Lipsa motivării actului atrage automat imposibilitatea atacării acestuia în justiție în mod eficient, ceea ce contravine dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articol care garantează dreptul la un proces echitabil, și în lumina căruia sancțiunea nemotivării nu poate fi decât nulitatea. 3.

Argumentația instanței de fond că T.M.K. nu avea un drept de apreciere în privința emiterii sau neemiterii deciziei de impunere față de răspunsul Comisiei Europene din octombrie 2010, care impunea aplicarea sancțiunilor este neîntemeiată. Comisia Europeană nu a impus Statului român încălcarea legislației interne cu privire la aplicarea amenzilor, ci doar a impus aplicarea acestora în condiții legale. Instanța de fond era obligată să analizeze respectarea prevederilor legale și a condițiilor în care au fost aplicate aceste amenzi contravenționale și nu să considere răspunsul Comisiei Europene ca o dispoziție imperativă. 3.

Celelalte societăți sancționate în baza H.G. nr. 760/2006. Instanța de fond a apreciat în mod discriminatoriu situația societăților sancționate de către A.N.P.M. pe baza dispozițiilor art. 28 din H.G. nr. 760/2006. Această afirmație se bazează pe faptul că atât SC O. SA, SC T. SA, cât și SC D. SRL au avut sentințe favorabile, în condițiile în care toate societățile s-au aflat în aceeași situație. Mai mult decât atât, sunt societăți care nu au efectuat nicio etapă în procedurile necesare obținerii certificatelor. În acest sens, sunt atașate dovezi constând în extrase de pe portalul instanțelor. În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în sensul menținerii acesteia cu privire la excepțiile tardivității și inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta A.N.P.M. și admiterii cererii de chemare în judecată promovată de reclamanta SC T.M.K. R. SA. 4. Apărările formulate de intimata A.F.M. Prin întâmpinarea înregistrată la instanță la data de 22 octombrie 2013, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând, în special, următoarele argumente: Potrivit art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, recurenta avea obligația să depună la A.N.P.M. un raport de monitorizare privind emisiile de gaze cu efect de seră din 2009. Pe baza acestui raport, operatorul instalației era obligat să depună la A.N.P.M. un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu numărul de tone de gaze cu efect de seră emise în atmosferă în anul precedent. Depunerea certificatelor trebuia făcută până la 30 aprilie 2010. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 28 alin. (2) și art. 29 din H.G. nr. 780/2006, forma în vigoare la data de 10 mai 2010, rezultă că autoritatea competentă pentru constatarea nerespectării obligației de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră/emiterea /transmiterea către operator a deciziei privind sumele datorate prin aplicarea penalității de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă este A.N.P.M. Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentei referitoare la aplicabilitatea în prezenta speță a dispozițiilor art. 28 1 alin. (2) și art. 29 din H.G. nr. 780/2006. De asemenea, nu pot fi reținute apărările recurentei referitoare la faptul că depășirea datei limită de 30 aprilie 2010, prevăzută pentru restituirea certificatelor de gaze cu efect de seră, a fost cauzată de dificultățile sistemului electronic al R.N.E.G.E.S. Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans - nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria culpă și nici nu se poate apăra valorificând un asemenea temei. Deși recurenta recunoaște faptul că nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, consideră, fără temei, că nu se poate reține în sarcina T.M.K. intenția de a eluda dispozițiile legale și de a nu se conforma obligației de restituire a certificatelor. În primul rând, se impune a se avea în vedere, cu titlu de precedent judiciar, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 5169 din 25 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 727/36/2011*, având un obiect similar, în care instanța a reținut că: „(…) simpla nerespectare a obligației de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în termenul legal are ca efect aplicarea penalității menționate, nefiind prevăzute cauze de exonerare de la plată sau de întrerupere a termenului și nici condiția prejudiciului”. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și cum în mod corect a reținut și instanța de fond, contul administrat de recurentă nu a fost blocat dintr-o eroare tehnică, ci din cauza netransmiterii de către aceasta a dovezii achitării tarifului pentru administrarea contului. Criticile aduse Deciziei de impunere nr. 6 din 17 martie 2011, respectiv faptul că acest act nu este susținut în fond, dar nici din punct de vedere formal, sunt neîntemeiate, întrucât decizia de impunere contestată conține elementele esențiale pentru stabilirea obligațiilor de plată datorate de recurentă, precum și datele necesare care să permită verificarea corectitudinii modului de calcul a obligației de plată. Contrar susținerilor recurentei potrivit cărora, în cazul altor operatori neconformi, instanțele de judecată au pronunțat soluții de admitere a acțiunilor promovate de către aceștia, din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, rezultă că acțiunea promovată de SC P.C. SRL a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 5169 din 25 aprilie 2013, iar acțiunea promovată de SC O. SA este în curs de soluționare, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus, prin Decizia nr. 3896 din 3 octombrie 2012, admiterea recursului declarat de A.F.M., casarea sentinței civile nr. 429/2011 a Curții de Apel Pitești și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În considerarea celor ce preced, intimata a solicitat să se constate că sentința civilă nr. 3808/6 iunie 2012 a fost pronunțată cu aplicarea corectă a probelor administrate în cauză și cu interpretarea corespunzătoare a prevederilor legale invocate, neexistând motive de modificare sau casare a hotărârii. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. 1.Argumente de fapt și de drept relevante 1.1. Este neîntemeiată critica ce vizează interpretarea eronată de către prima instanță a dispozițiilor H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Ca un prim element de nelegalitate, recurenta afirmă că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 28 1 alin. (2) și art. 29 din H.G. nr. 780/2006 și că aceste dispoziții legale nu ar fi fost respectate de prima instanță în sensul în care constatarea și sancționarea pretinsei contravenții trebuia să se realizeze de G.N.M. și, de asemenea, trebuia să se emită un proces verbal de sancționare contravențională întocmit conform cerințelor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. În această privință, Înalta Curte subliniază că, prin emiterea adresei din 14 iunie 2010, A.N.P.M. i-a comunicat reclamantei SC T.M.K. R. SA faptul că, în conformitate cu art. 28 din H.G. nr. 133/2010, nerespectarea obligației prevăzute de art. 18 alin. (2) constituie contravenție și se sancționează cu plata sumei de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă de instalația respectivă pentru care operatorul economic nu a restituit certificatele. Totodată, i-a fost comunicată suma ce trebuie plătită în contul F.M. în cuantum de 1.591.300 euro, exprimată în echivalentul în lei la cursul de schimb leu/euro al B.N.R. din data emiterii deciziei. În raport de conținutul acestui act administrativ, dar și al dispozițiilor art. 28 alin. (2) și (3), din H.G. nr. 780/2006, forma în vigoare la data emiterii actului, Înalta Curte constată că A.N.P.M. avea competența exclusivă în a comunica operatorului economic suma calculată potrivit art. 28 alin. (2), în cazul nerespectării obligației instituite de art. 18 alin. (2) din acest act normativ. Pe de altă parte, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 29 din H.G. nr. 780/2006, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 133/2010, rezultă că dispozițiile O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile și art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, astfel că măsura dispusă prin adresa din 14 iunie 2010 nu trebuia să îmbrace forma unui proces verbal de contravenție întocmit conform cerințelor O.G. nr. 2/2001. În plus, Înalta Curte nu subscrie la teza recurentei conform căreia nerespectarea termenului de 15 zile instituit de art. 28 alin. (3) din H.G. nr. 780/2006 are drept consecință lipsirea de efecte a deciziei de sancționare emise de A.N.P.M. Opinia instanței în această privință este în sensul că termenul de 15 zile nu este un termen absolut, ci unul relativ, astfel încât depășirea lui nu afectează valabilitatea deciziei de sancționare, ci poate să atragă, cel mult, sancțiuni disciplinare ori de altă natură pentru cei vinovați de nerespectarea lui. 1.2. Este neîntemeiată și critica privitoare la neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor Ordinului nr. 1474/2007 emis de M.M.D.D. privind gestionarea și operarea registrului național al emisiilor de gaze cu efect de seră în ceea ce privește starea de forță majoră, prin confirmarea unei sancțiuni contravenționale în condițiile inexistenței vinovăției. Astfel, argumentele decisive pe care prima instanță și-a întemeiat soluția pronunțată, relativ la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Ordinului nr. 1474/2007, au vizat, pe de o parte, netransmiterea de către reclamantă a dovezii plății tarifului pentru administrarea contului conform art. 10 alin. (6) din Ordinul nr. 1474/2007, iar, pe de altă parte, neîndeplinirea de către aceasta a obligației de a notifica prin fax administratorul registrului național conform art. 20 din același Ordin. Toate aceste împrejurări, pertinente și suficiente în a evidenția atitudinea culpabilă a reclamantei, nu au fost combătute cu argumente consistente, însoțite de un probatoriu adecvat, astfel că susținerile recurentei privitoare la lipsa vinovăției în încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 780/2006 nu vor fi reținute de instanța de control judiciar. 1.3. Relativ la pretinsa nerespectare a obligației de motivare a actului administrativ - fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011, Înalta Curte observă că însăși denumirea acestei decizii permite decelarea cu ușurință a motivelor de fapt pe care aceasta s-a fundamentat, respectiv „aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră”. În plus, în conținutul deciziei se face trimitere la datele transmise de A.N.P.M. prin adresa din 19 ianuarie 2011, iar în Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 42 din 1 iunie 2011 emisă de A.F.M. sunt dezvoltate argumentele de fapt și de drept pentru care Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 a fost apreciată ca fiind legal emisă. În aceste circumstanțe, nu se poate vorbi de o vătămare a dreptului la apărare al reclamantei ori de inechitatea procedurii administrative, astfel că, în mod just, prima instanță a reținut legalitatea deciziei de impunere contestate. 1.4. Referitor la dreptul de apreciere asupra emiterii sau neemiterii deciziei de impunere, față de răspunsul Comisiei Europene din octombrie 2010, susținerile recurentei nu vor fi reținute, întrucât ele surprind eronat argumentația primei instanțe. Astfel, prima instanță nu a reținut că T.M.K. nu ar avea un drept de apreciere în privința emiterii sau neemiterii deciziei de impunere, ci a făcut referire la inexistența dreptului de apreciere al autorității pârâte, în condițiile în care, față de răspunsul ferm al Comisiei Europene, Statului Român îi revenea obligația de a proceda la aplicarea sancțiunilor prevăzute de reglementările interne prin care au fost transpuse prevederile Directivei nr. 2003/87/CE. 1.5. În privința soluțiilor jurisprudențiale pronunțate în spețe similare, afirmațiile recurentei nu sunt de natură să afecteze legalitatea și temeinicia sentinței recurate întrucât, potrivit cu regulile de organizare judecătorească din țara noastră, judecătorul nu este, în general, legat de hotărârile, în cauze similare, pronunțate de un alt judecător (și nici chiar de hotărârile sale anterioare). În plus, datele avansate de recurentă nu evidențiază soluționarea irevocabilă a cauzelor la care aceasta face trimitere. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului declarat de reclamanta SC T.M.K. R. SA, ca nefondat.