ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2041/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2041/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta SC T. SA a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., să se dispună suspendarea

executării actului fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 5 din 17

martie 2011 emisă de pârâta A.F.M. și înregistrată la această instituție cu nr.

27338 din 17 martie 2011, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a

acțiunii în anularea deciziei de impunere.

Prin sentința civilă nr.

7279 din 2 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC T. SA, în

contradictoriu cu pârâta A.F.M., ca lipsită de interes.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut faptul că acțiunea nu are un folos

practic, deoarece suspendarea executării actului fiscal a cărui suspendare se

solicită în prezent a avut loc în Dosarul nr. 3959/2/2011, prin sentința nr.

3862 din 31 mai 2011, iar prin Decizia nr. 5372 din 15 noiembrie 2011 Înalta

Curte de Casație și Justiție a respins recursul, iar temeiurile celor două

acțiuni nu apar a fi diferite și chiar dacă ar fi diferite, atâta timp cât

scopul procesual a fost atins (suspendarea executării), o acțiune care

urmărește același folos practic (scop procesual) nu mai prezintă interes

actual.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta SC T. SA, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ.,

se arată că instanța de fond a respins acțiunea reclamantei ca fiind lipsită de

interes fără a mai analiza susținerile formulate prin cererea de suspendare a

executării deciziei de impunere, că excepția procesuală a lipsei de interes nu

a fost pusă niciodată în discuția părților, că aceasta nu a fost invocată nici de

pârâtă în apărare și nici din oficiu de către instanța de fond.

Recurenta arată că în

acest mod a fost încălcat în mod flagrant atât dreptul său la apărare, cât și

principiul contradictorialității, unul dintre principiile fundamentale ale

procesului civil.

Se arată de către

recurentă că sentința recurată cuprinde motive străine de natura pricinii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că aceasta abundă în

considerații teoretice care nu au vreo legătură concretă cu prezenta cauză și

nu au nicio legătură cu pretinsa lipsă de interes a reclamantei în formularea

acțiunii.

Se subliniază astfel

modul sumar și superficial cu care instanța de fond a tratat cauza de față și,

în special, problema lipsei de interes, pe care și-a întemeiat soluția.

Se mai arată în

motivele de recurs faptul că formularea unei cereri de executare întemeiată pe

prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, după ce aceeași parte a obținut

suspendarea în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu poate constitui

situația premisă avută în vedere de prevederile art. 14 alin. (6) din Legea nr.

554/2004, restricția impusă de către acest text de lege fiind aplicabilă doar

în cazul unor cereri de suspendare succesive având același obiect. Or, în

situația de față (fiind în discuție unul și același act administrativ),

existența unui temei de drept diferit, apt să ducă la alte efecte, respectiv o

persistență în timp diferită a măsurii suspendării, face ca cererea să aibă

obiect diferit.

Subliniază recurenta

că cererea de suspendare care face obiectul prezentei cauze a fost formulată în

baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, care are drept finalitate suspendarea

executării Deciziei de impunere până la soluționarea definitivă și irevocabilă

a acțiunii în anulare a acestui act administrativ, iar suspendarea executării

Deciziei de impunere care a avut loc în Dosarul nr. 3959/2/2011 a fost dispusă

în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv până la pronunțarea pe

fondul acțiunii în anulare a Deciziei de impunere.

Recurenta arată că instanța

de fond a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, astfel că în

temeiul art. 312 alin. (3) se impune soluția casării sentinței recurate și

trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Este de necontestat

faptul că, prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului

dosar, reclamanta SC T. SA a solicitat să se dispună suspendarea actului fiscal

reprezentat de Decizia de impunere nr. 5 din 17 martie 2011 emisă de pârâta A.F.M.,

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea acestei

decizii, cererea de suspendare fiind întemeiată pe dispozițiile art. 215 alin. (2)

C. proc. fisc., coroborat cu art. 15 alin. (1) și art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr.

3862 din 31 mai 2011, pronunțată în Dosarul nr. 3959/2/2011, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea

formulată de reclamanta SC T. SA în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr.

554/2004 și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 5 din 17

martie 2011 emisă de pârâta A.F.M., până la pronunțarea instanței de fond

asupra acțiunii în anulare a actului administrativ fiscal atacat, iar prin

Decizia nr. 5372 din 15 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat

de pârâtă împotriva acestei sentințe.

Cererea de chemare în

judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data

de 24 noiembrie 2011 și a fost respinsă ca lipsită de interes prin sentința nr.

7279 din 2 decembrie 2011, instanța reținând că atâta timp cât scopul procesual

a fost atins, respectiv s-a dispus suspendarea executării, nu mai prezintă

interes actual această cerere de suspendare.

În prezentul dosar, la

data de 26 aprilie 2012, în fața instanței de recurs, apărătorul

recurentei-reclamante a depus la dosar sentința civilă nr. 245 din 17 ianuarie

2012, prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a dispus anularea Deciziei de

impunere nr. 5 din 17 martie 2011, învederând faptul că a devenit lipsită de

interes solicitarea de suspendare a executării acestei decizii.

Înalta

Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond.

Din punctul de vedere

al îndeplinirii cerințelor impuse de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

modificată prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispoziției

legale amintite mai sus, în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura

suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a

solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

Ca atare, putem

aprecia că, prin textul legal aflat în discuție, s-a dat eficiență instituției

suspendării actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004,

modificată, iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a introdus o nouă

ipoteză normativă.

Această regulă se

impunea, întrucât persoana vătămată prin punerea în executare a actului

administrativ considerat nelegal nu mai avea nicio posibilitate legală de a

menține măsura suspendării și după momentul pronunțării soluției instanței de

fond, când înceta suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege.

Din actele dosarului

rezultă faptul că prin sentința civilă nr. 245 din 17 ianuarie 2012, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea reclamantei și a anulat Decizia de impunere nr. 5/17 martie 2011 emisă

de pârâtă.

Așadar, prin

aplicarea art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată, măsura

suspendării Deciziei nr. 5 din 17 martie 2011, dispusă de prima instanță, se

prelungește ope legis până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei

având ca obiect anularea acestui act administrativ.

În aceste împrejurări

devin aplicabile prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit

cărora, în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în

condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea

executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

În plus, se impun a

fi amintite și prevederile art. 14 alin. (4) și (7) din Legea contenciosului

administrativ.

Astfel, conform art. 14

alin. (4) din Lege, hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie

de drept; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare,

iar recursul nu este suspensiv de executare.

Prin urmare, este

aplicabil principiul executării hotărârii judecătorești în acest domeniu încă

de la momentul pronunțării sale.

Pe de altă parte, art.

14 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ întărește ideea menționată

anterior, întrucât dispune că suspendarea executării actului administrativ are

ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei

suspendării.

În această ordine de

idei, prezintă relevanță faptul că în materia contenciosului administrativ se

aplică unele reguli procedurale specifice, printre care și cea privind

executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cererile de suspendare.

De altfel, dreptul la

executarea actelor jurisdicționale a devenit în dreptul european cea de-a treia

garanție a procesului echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

Astfel fiind, în

raport de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă

nu mai are interes în soluționarea cererii de suspendare a executării actului

administrativ contestat.

Or, activitatea

judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes

legitim încălcat.

Literatura de

specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o

condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită

în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul

promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă

folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o

instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal,

născut și actual.

Pornind de la aceste

premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care

partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte

într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamanților.

De asemenea, nu

trebuie uitate dispozițiile speciale ale Legii contenciosului administrativ

care definesc noțiunile de drept vătămat (art. 2 alin. (1) lit. o) și interes

legitim privat (art. 2 alin. (1) lit. p).

Astfel, dreptul

vătămat reprezintă, în accepțiunea legii, orice drept prevăzut de Constituție,

de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act

administrativ.

Interesul legitim

privat reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în

considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, configurat.

Condiția interesului

se verifică nu numai la introducerea cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe

toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de

atac.

Sancțiunea lipsei

interesului, așa cum a fost ea consacrată de jurisprudență, este în cauza de

față aceea a respingerii cererii de recurs.

În consecință, pentru

considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr.

554/2004, coroborat cu art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte

va respinge recursul declarat de reclamantă, fără a mai analiza motivele

invocate prin cererea de recurs, o astfel de analiză fiind inutilă și

inoperantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC T. SA împotriva sentinței civile nr. 7279 din 2 decembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 aprilie 2012.