ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2041/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta SC T. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., să se dispună suspendarea executării actului fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 5 din 17 martie 2011 emisă de pârâta A.F.M. și înregistrată la această instituție cu nr. 27338 din 17 martie 2011, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea deciziei de impunere. Prin sentința civilă nr. 7279 din 2 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC T. SA, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., ca lipsită de interes.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut faptul că acțiunea nu are un folos practic, deoarece suspendarea executării actului fiscal a cărui suspendare se solicită în prezent a avut loc în Dosarul nr. 3959/2/2011, prin sentința nr. 3862 din 31 mai 2011, iar prin Decizia nr. 5372 din 15 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul, iar temeiurile celor două acțiuni nu apar a fi diferite și chiar dacă ar fi diferite, atâta timp cât scopul procesual a fost atins (suspendarea executării), o acțiune care urmărește același folos practic (scop procesual) nu mai prezintă interes actual. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC T. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., se arată că instanța de fond a respins acțiunea reclamantei ca fiind lipsită de interes fără a mai analiza susținerile formulate prin cererea de suspendare a executării deciziei de impunere, că excepția procesuală a lipsei de interes nu a fost pusă niciodată în discuția părților, că aceasta nu a fost invocată nici de pârâtă în apărare și nici din oficiu de către instanța de fond. Recurenta arată că în acest mod a fost încălcat în mod flagrant atât dreptul său la apărare, cât și principiul contradictorialității, unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil. Se arată de către recurentă că sentința recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., că aceasta abundă în considerații teoretice care nu au vreo legătură concretă cu prezenta cauză și nu au nicio legătură cu pretinsa lipsă de interes a reclamantei în formularea acțiunii. Se subliniază astfel modul sumar și superficial cu care instanța de fond a tratat cauza de față și, în special, problema lipsei de interes, pe care și-a întemeiat soluția. Se mai arată în motivele de recurs faptul că formularea unei cereri de executare întemeiată pe prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, după ce aceeași parte a obținut suspendarea în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu poate constitui situația premisă avută în vedere de prevederile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, restricția impusă de către acest text de lege fiind aplicabilă doar în cazul unor cereri de suspendare succesive având același obiect.

Or, în situația de față (fiind în discuție unul și același act administrativ), existența unui temei de drept diferit, apt să ducă la alte efecte, respectiv o persistență în timp diferită a măsurii suspendării, face ca cererea să aibă obiect diferit. Subliniază recurenta că cererea de suspendare care face obiectul prezentei cauze a fost formulată în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, care are drept finalitate suspendarea executării Deciziei de impunere până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anulare a acestui act administrativ, iar suspendarea executării Deciziei de impunere care a avut loc în Dosarul nr. 3959/2/2011 a fost dispusă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv până la pronunțarea pe fondul acțiunii în anulare a Deciziei de impunere.

Recurenta arată că instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, astfel că în temeiul art. 312 alin. (3) se impune soluția casării sentinței recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Este de necontestat faptul că, prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, reclamanta SC T. SA a solicitat să se dispună suspendarea actului fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 5 din 17 martie 2011 emisă de pârâta A.F.M., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea acestei decizii, cererea de suspendare fiind întemeiată pe dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., coroborat cu art. 15 alin. (1) și art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 3862 din 31 mai 2011, pronunțată în Dosarul nr. 3959/2/2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC T. SA în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 5 din 17 martie 2011 emisă de pârâta A.F.M., până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare a actului administrativ fiscal atacat, iar prin Decizia nr. 5372 din 15 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe.

Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24 noiembrie 2011 și a fost respinsă ca lipsită de interes prin sentința nr. 7279 din 2 decembrie 2011, instanța reținând că atâta timp cât scopul procesual a fost atins, respectiv s-a dispus suspendarea executării, nu mai prezintă interes actual această cerere de suspendare. În prezentul dosar, la data de 26 aprilie 2012, în fața instanței de recurs, apărătorul recurentei-reclamante a depus la dosar sentința civilă nr. 245 din 17 ianuarie 2012, prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a dispus anularea Deciziei de impunere nr. 5 din 17 martie 2011, învederând faptul că a devenit lipsită de interes solicitarea de suspendare a executării acestei decizii.

Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din punctul de vedere al îndeplinirii cerințelor impuse de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte reține următoarele: Conform dispoziției legale amintite mai sus, în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1). Ca atare, putem aprecia că, prin textul legal aflat în discuție, s-a dat eficiență instituției suspendării actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a introdus o nouă ipoteză normativă.

Această regulă se impunea, întrucât persoana vătămată prin punerea în executare a actului administrativ considerat nelegal nu mai avea nicio posibilitate legală de a menține măsura suspendării și după momentul pronunțării soluției instanței de fond, când înceta suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege. Din actele dosarului rezultă faptul că prin sentința civilă nr. 245 din 17 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei și a anulat Decizia de impunere nr. 5/17 martie 2011 emisă de pârâtă. Așadar, prin aplicarea art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată, măsura suspendării Deciziei nr. 5 din 17 martie 2011, dispusă de prima instanță, se prelungește ope legis până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ.

În aceste împrejurări devin aplicabile prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1). În plus, se impun a fi amintite și prevederile art. 14 alin. (4) și (7) din Legea contenciosului administrativ. Astfel, conform art. 14 alin. (4) din Lege, hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar recursul nu este suspensiv de executare.

Prin urmare, este aplicabil principiul executării hotărârii judecătorești în acest domeniu încă de la momentul pronunțării sale. Pe de altă parte, art. 14 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ întărește ideea menționată anterior, întrucât dispune că suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării. În această ordine de idei, prezintă relevanță faptul că în materia contenciosului administrativ se aplică unele reguli procedurale specifice, printre care și cea privind executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cererile de suspendare. De altfel, dreptul la executarea actelor jurisdicționale a devenit în dreptul european cea de-a treia garanție a procesului echitabil, reglementat de art. 6 parag.

1 din C.E.D.O. Astfel fiind, în raport de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu mai are interes în soluționarea cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat. Or, activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat. Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamanților. De asemenea, nu trebuie uitate dispozițiile speciale ale Legii contenciosului administrativ care definesc noțiunile de drept vătămat (art. 2 alin. (1) lit. o) și interes legitim privat (art. 2 alin. (1) lit. p). Astfel, dreptul vătămat reprezintă, în accepțiunea legii, orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ. Interesul legitim privat reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, configurat.

Condiția interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac. Sancțiunea lipsei interesului, așa cum a fost ea consacrată de jurisprudență, este în cauza de față aceea a respingerii cererii de recurs. În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, fără a mai analiza motivele invocate prin cererea de recurs, o astfel de analiză fiind inutilă și inoperantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC T. SA împotriva sentinței civile nr. 7279 din 2 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 aprilie 2012.