ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6082/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond, după casare. Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanta SC F. SA București, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat anularea art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat și a H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale cu modificările și completările ulterioare. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a formulat plângere prealabilă conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cerere înregistrată la Secretariatul General al Guvernului din 29 octombrie 2009 prin care a solicitat să se dispună revocarea H.G.

nr. 107/2008, art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 și H.G. nr. 577/2002. Reclamanta a apreciat că adoptarea actelor normative menționate s-a făcut într-un mod defectuos care îi afectează dreptul și interesul legitim de a beneficia de un cadru legislativ clar, precis și previzibil, cu respectarea principiului legalității, în considerarea căruia să poată să-și majoreze în mod corect capitalul social cu valoarea terenurilor reprezentând contribuția în natură a A.V.A.S. S-a mai susținut că H.G. nr. 107/2008 reglementează un aspect important privind privatizarea și funcționarea societăților comerciale, iar adoptarea acesteia este supusă condiției privind obținerea avizului C.E.S. a cărei neîndeplinire atrage nulitatea actului, ori, la adoptarea acestei hotărâri de guvern nu s-a solicitat avizul C.E.S.

Reclamanta a susținut ca nesolicitarea avizului C.E.S. și al Consiliului Legislativ atrage nelegalitatea H.G. nr. 107/2008. Prin sentința nr. 2080 din 3 mai 2010 Curtea de Apel București a respins cererea de suspendare a executării H.G. nr. 577/2002, art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 și H.G. nr. 107/2008 formulată de reclamanta SC F. SA în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca fiind lipsită de interes și a respins ca tardivă acțiunea. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că acțiunea a fost tardiv formulată în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

A apreciat judecătorul fondului că acțiunea în anularea unui act administrativ individual se poate formula în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii sau data expirării termenului prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeași lege, calculat de la comunicarea actului administrativ. S-a arătat că acțiunea a fost introdusă Ia 16 decembrie 2009 și vizează trei hotărâri de guvern emise în 1991, 2002 și 2008, așa încât s-a depășit termenul legal de introducere a acțiunii prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării hotărârilor de guvern s-a considerat că aceasta este lipsită de interes, întrucât la același termen s-a soluționat acțiunea pe fond. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 3666 pronunțată în data de 17 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul promovat de către de SC F. SA București, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța a constat, în raport de prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, că soluția pronunțată de Curtea de Apel este nelegală, soluționarea cauzei prin reținerea excepției tardivității fiind greșită.

Instanța de recurs a reținut că hotărârile de Guvern a căror legalitate s-a contestat sunt acte administrative normative, întrucât sunt general aplicabile, fiind adresate unui număr nelimitat de subiecți de drept și nu sunt acte administrative individuale. Având în vedere caracterul normativ al actelor administrative care formează obiectul controlului judiciar, a constat că acțiunea poate fi formulată oricând, așa cum prevăd dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării, Înalta Curte a constat că aceasta a fost respinsă ca fiind lipsită de interes, astfel că la soluționarea cererii s-a avut în vedere această excepție, fără a se judeca fondul cererii, impunându-se, urmare a casării, aceeași instanță să se pronunțe și cu privire la această cerere.

În fond, după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 5057 pronunțată în data de 13 decembrie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC F. SA. București în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, privind cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 107/2008 și H.G. nr. 577/2002, cât și în ceea ce privește cererea de anulare a acestora, ca neîntemeiată. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării actelor administrative menționate, instanța a reținut că potrivit art. 108 alin. (2) din Constituția României, republicată, hotărârile de Guvern sunt emise pentru organizarea executării legilor sau ordonanțelor, bucurându-se de prezumția de legalitate, până la anularea acestora de către instanță.

A mai arătat instanța de rejudecare că suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede în limitele și condițiile anume reglementate. În cauză, deși reclamanta avea obligația de a-și motiva cererea de suspendare strict în raport cu condițiile de admisibilitate prevăzute de lege nu se face dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiții impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, întreaga argumentare privind, în realitate, fondul litigiului. Astfel, reclamanta nu a demonstrat existența unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să fie de natură a crea o îndoiala serioasă în privința legalității actelor administrative atacate și nici nu a fost demonstrată înregistrarea unui prejudiciu material viitor și previzibil, sau după caz, o perturbare previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

De asemenea, a constat că nu au fost dovedite susținerile potrivit cărora dispozițiile art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat și a H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale sunt abuzive, contrare Constituției României, așa cum susține reclamanta. În consecință, a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea de suspendare a executării actelor administrative, formulată de reclamantă. În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 107/2008 și a H.G. nr. 577/2002, instanța a reținut următoarele: Art. 6 alin. (3) din H.G.

nr. 834/1991 a fost adoptată pentru stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, fiind modificat prin H.G. nr. 107/2008. Potrivit art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 valoarea terenurile evaluate actualizată cu indicele de inflație până la data evaluării se include, potrivit legii, în patrimoniul societăților comerciale iar capitalul social al acestora se majorează conform dispozițiilor art. 113 lit. f) și art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare. H.G. nr. 577/2002 a cărui anulare se solicită a fost adoptată de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare.

A mai arătat instanța că, prin H.G. nr. 107/2008 a fost modificat art. 6 din H.G. nr. 834/1991, motivat de faptul că, criteriile în baza cărora societățile comerciale au obligația să-și delimiteze și să-și evalueze terenurile aflate în patrimoniu sunt emise în urmă cu 15 ani, scopul acestei hotărâri fiind evaluarea terenurilor la valoarea de piață, cât și actualizarea reglementărilor în domeniu, astfel încât valorile pentru care se emit certificatele de atestare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor să fie reale și nu subevaluate și să existe o legislație unitară clară care să nu creeze confuzii în aplicare. Prin urmare, această hotărâre de guvern a fost promovată pentru modificarea art. 6 din H.G.

nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, fiind aplicabilă pentru toate societățile comerciale cu capital de stat și vizează majorarea capitalului social al acestora cu valoarea terenurilor deținute de către acestea, cum este și cazul reclamantei, respectiv cu valoarea terenurilor înscrise în certificatul de atestare a dreptului de proprietate aflat la dosar. Actele cu caracter normativ adoptate de guvern și a căror anulare se solicită sunt de aplicare generală, astfel încât nu se poate susține argumentul reclamantei că îi vatămă sau lezează un interes legitim, nefiind astfel îndeplinite criteriile prevăzute de art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Privitor la lipsa avizului C.E.S. invocată de reclamantă, instanța a constat că susținerea este neîntemeiată, întrucât nu era obligatorie obținerea avizului C.E.S. conform art. 7 din Legea nr. 109/1997 cu modificările și completările ulterioare. S-a reținut că valoarea terenurilor actualizată cu indicele de inflație până la data evaluării se include în patrimoniul societăților comerciale, iar capitalul social al acestora se majorează conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 119 alin. (1). În consecință, nu se poate reține un drept sau un interes legitim al reclamantei care ar fi lezat prin adoptarea celor trei hotărâri de Guvern cu atât mai mult cu cât H.G.

nr. 577/2002 a cărui anulare se solicită, de asemenea, a fost adoptată pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările, și completările ulterioare. Faptul că reclamanta are neclarități cu privire la valoarea cu care se majorează capitalul social deținut cu valoarea terenurilor pe care le are în proprietate conform certificatului de atestare nu este un argument care sa conducă la anularea celor trei hotărâri de Guvern, cea de-a treia hotărâre de guvern a cărei anulare se solicită, cu nr. 577/2002 fiind adoptată numai cu privire la aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale cu capital de stat, astfel încât nu se poate aprecia că o afectează în mod special pe reclamantă.

De asemenea, s-a reținut că până la aprobarea modificării actelor normative majorarea capitalului social se face conform legislației în vigoare, respectiv a Legii nr. 31/1990 cu modificările ulterioare și a Legii nr. 137/2002, precum și a hotărârilor de guvern, acte normative care sunt de aplicabilitate generală, astfel încât nu se poate susține că ar vătăma un drept sau un interes legitim al reclamantei. 2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC F. SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac se aduc, în esență, critici sentinței recurate în sensul că instanța de fond a analizat doar aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății, fără a analiza corect conformitatea actelor normative a căror anulare a solicitat-o cu legea în baza căreia au fost emise și cu actele normative cu forță juridică superioară, conform prevederilor Legii nr. 24/2000. Dispozițiile art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 nu îndeplinesc cerințele de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate, statuate de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența C.E.D.O. Aceste dispoziții reprezintă o normă legală paralelă cu prevederile art. 143 din H.G.

nr. 577/2002, fapt care încalcă art. 16 alin. (1), (2) din Legea nr. 24/2000. Se arată că în mod greșit, instanța de fond a reținut că nu era necesar avizul C.E.S. pentru adoptarea H.G. nr. 577/2002 și H.G. nr. 107/2008, deși această obligație este expres prevăzută în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, fiind încălcate dispozițiile art. 7 din Legea nr. 109/1997, art. 79 din Constituție, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 73/1993. De asemenea, se susține că sentința atacată a fost pronunțată fără a se avea în vedere argumentele sale privind vătămarea dreptului de proprietate. Aplicarea art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, în forma actuală ar conduce la majorarea incorectă a capitalului social cu consecințe prejudiciabile.

De altfel, se arată că și aplicarea art. 143 din H.G. nr. 577/2002 are caracter vătămător asupra patrimoniului și capitalului său social, datorită dublei evaluări a aportului în natură a statului. În sensul argumentelor expuse în cererea de recurs pentru admiterea acestuia au fost formulate de către recurenta-reclamantă și concluzii scrise. 3. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, nefiind incident motivul de recurs, de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. După cum rezultă din expunerea prezentată anterior, recurenta-reclamantă a solicitat anularea art. 6 alin. (3) din H.G.

nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 107/2008, de modificare a art. 6 din H.G. nr. 834/1991, precum și pentru abrogarea unor reglementări din domeniu. Dispozițiile art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, astfel cum a fost modificat prevăd: „valoarea terenurilor evaluate potrivit alin. (1), actualizată cu indicele de inflație până la data evaluării, se include, potrivit legii, în patrimoniul societăților comerciale, iar capitalul social al acestora se majorează conform dispozițiilor art. 113 lit. f) și art. 210 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la soluția instanței de fond care a confirmat legalitatea prevederilor menționate nu sunt fondate. Dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil, se referă la dreptul persoanelor la judecarea în mod echitabil, public, într-un termen rezonabil a cauzei sale, nefiind incident procedurii de elaborare a actelor normative. Toate criticile și demersurile recurentei-reclamante urmăresc modificarea sau explicitarea normelor legale în domeniul majorării capitalul social al societăților cu capital de stat, ori acest fapt excede atribuțiilor puterii judecătorești, implicit instanțelor de contencios administrativ.

Faptul că recurenta-reclamantă are neclarități sau apreciază că normele legale menționate conduc către o dublă evaluare a aportului în natură al statului la capitalul său social dacă ar fi aplicate, nu reprezintă argumente legale pentru anularea acestora. Mai mult, în dosarul cauzei, reclamanta nu a făcut dovada faptului că a avut loc o punere în aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, modificată, urmată de o hotărâre a acționarilor în acest sens în raport de care să se invoce vătămarea în drepturile sau interesele sale legitime. De asemenea, aceasta nu a dovedit că i s-a imputat în vreun fel majorarea incorectă a capitalului social și consecințele prejudiciabile generate de acest fapt.

Sunt nefondate și criticile care vizează încălcarea art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 6 alin. (1) și art. 14, 16 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, iar art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991, modificat prin H.G. nr. 107/2008 reprezintă o normă legală paralelă față de procedura de majorare a capitalului social reglementată de art. 143 din H.G. nr. 577/2002. H.G. nr. 107/2008 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată. Potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, „în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice”.

În raport de aceste dispoziții legale, remediul înlăturării paralelismului este fie abrogarea, fie concentrarea materiei în reglementări unice, nefiind menționată printre remedii anularea actelor normative. În acest sens a fost întocmit și proiectul de hotărâre pentru modificarea și completarea H.G. nr. 834/1991 depus la dosar, care propune și abrogarea art. 143 din H.G. nr. 577/2002. Instanța de recurs apreciază de asemenea ca fiind nefondate criticile referitoare la soluția instanței de fond care, în opinia recurentei a reținut greșit legalitatea H.G. nr. 107/2008 și H.G. nr. 577/2002, deși acestea au fost adoptate fără solicitarea avizului C.E.S. și Consiliului Legislativ. În ceea ce privește încălcarea art. 7 din Legea nr. 109/1997 privind organizarea și funcționarea C.E.S., urmare a faptului că H.G.

nr. 577/2002 a fost adoptată fără solicitarea avizului C.E.S., instanța de recurs apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că acest aviz nu era necesar. Este adevărat că potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 109/1997 (în vigoare la momentul adoptării actelor normative) „Inițiatorii proiectelor de acte normative și de programe și strategii naționale sau sectoriale care privesc domeniile prevăzute la art. 5 au obligația de a solicita pentru acestea avizul C.E.S.”. Însă, H.G. nr. 577/2002 privind Normele metodologice de aplicare a O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare și a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri ale accelerării privatizării, nu reprezintă un act normativ primar care vizează domeniile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 109/1997, fiind doar un act normativ secundar de punere în aplicare a unor acte normative, care reglementează în domeniul privatizării și pentru care într-adevăr, se impunea respectarea art. 7 menționat. De asemenea, nici în privința H.G. nr. 107/2008 nu era necesar avizul C.E.S. pentru că nici acest act normativ nu privește vreun domeniu enumerat la art. 5 din Legea nr. 109/1997. Criticile referitoare la nelegalitatea H.G. nr. 107/2008, urmare a nesolicitării avizului Consiliului Legislativ nu pot fi reținute ca fiind fondate.

Conform art. 79 din Constituția României, revizuită, Consiliul Legislativ e un organ consultativ de specialitate al Parlamentului care avizează proiectul de acte normative. Este adevărat că potrivit art. 8 din Legea nr. 24/2000 proiectele de hotărâri cu caracter normativ se supun avizării Consiliului Legislativ, avizul fiind unul de specialitate și având caracter consultativ, conform art. 9 din același act normativ. Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 privind organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ (R1) prevăd că „proiectele de ordonanțe și de hotărâri cu caracter normativ se supun spre abrogare Guvernului numai cu avizul Consiliului Legislativ”. Aceste prevederi se referă exclusiv la avizarea de către Consiliul Legislativ a proiectelor de acte normative care nu au suferit ulterior adoptării, intervenții legislative.

Art. 5 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, republicată, menționează situațiile în care este necesar avizul Consiliului Legislativ după publicarea unei hotărâri a Guvernului . H.G. nr. 107/2009 care a adus modificări art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 nu se circumscrie situațiilor prevăzute de art. 4 și art. 5 din Legea nr. 73/1993, republicată. Prin urmare, față de toate considerentele expuse, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., astfel că Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC F. SA București împotriva sentinței nr. 5057 din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2011.