ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2934/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2934/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 120 din 27 ianuarie 2014,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de

către reclamanta V.I., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., astfel cum a fost

precizată; l-a obligat pe pârât la plata sumei de 1.227.500 lei, reprezentând

prețul de piață al imobilului situat în București, sector 1 și la plata sumei

de 1.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

În pronunțarea acestei

sentințe, instanța a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19

ianuarie 1999 încheiat cu Primăria municipiului București, prin SC H.N. SA,

reclamanta a dobândit în proprietate, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat

în București, sector 1, prețul fiind plătit în integralitate la momentul

semnării contractului.

Prin Decizia civilă nr.

429 din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, s-a admis cererea de

revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, reclamanta din

prezenta cauză fiind obligată să-i lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul

în litigiu; s-a respins, totodată, ca nefondat capătul de cerere privind anularea

contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, instanța reținând că părțile

nu au fost de rea credință la încheierea contractului.

Raportat la

dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prima instanță a

considerat că pârâtul justifică legitimare procesuală pasivă.

Pe fond, a reținut că

cererea este întemeiată, întrucât, conform deciziei pronunțate de Curtea de

Apel, prin care s-a admis acțiunea în revendicare a fostului proprietar,

reclamanta V.I. a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului imobil pe

care-l achiziționase anterior, în temeiul Legii nr. 112/1995; totodată, nu s-a

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1999,

menționându-se, în considerentele deciziei, că părțile semnatare ale acestui

contract nu au dat dovadă de rea credință la momentul perfectării convenției de

vânzare-cumpărare.

În aceste

circumstanțe, sunt incidente dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că s-a pierdut de către cumpărător

dreptul de proprietate asupra unui imobil achiziționat în temeiul Legii nr. 112/1995,

în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu

respectarea prevederilor actului normativ menționat, de vreme ce a fost

respinsă cererea de constare a nulității actului juridic.

Pentru considerentele

arătate, instanța a admis acțiunea precizată și a dispus obligarea pârâtului

M.F.P. la plata prețului de piață al imobilului, în sumă de 1.227.500 lei, conform

expertizei tehnice efectuate în cauză.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel pârâtul M.F.P., criticând-o pentru motive de

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr.

291/A din 30 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârât, instanța luând act că intimata reclamantă nu a solicitat cheltuieli

de judecată.

Curtea a apreciat că,

în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 184/2002 - norma de drept

specială în materia restituirii prețului, potrivit cu care plata sumelor

reprezentând prețul actualizat achitat de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de

către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din această lege.

În accepțiunea Legii nr.

10/2001, desființarea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 se produce fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în

anulare, fie a unei acțiuni în revendicare (art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Or, în prezenta cauză, prin Decizia civilă nr. 429/A din 16 iunie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea în

revendicare împotriva reclamantei. Această decizie a fost menținută prin Decizia

nr. 4392 din 25 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală. Buna credință a reclamantei la

încheierea contractului a fost analizată în Dosarul nr. 26954/2/2004 de

instanța fondului, aceasta, deși posesoare a imobilului în litigiu, pierzând

proprietatea în urma admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor.

În plus, sumele

încasate din vânzarea apartamentelor înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995

nu au fost însușite de unitățile administrativ-teritoriale care au avut calitatea

de vânzătoare în contracte - intimata SC R.V. SA, în calitate de mandatar al

recurentului, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția M.F.E.,

conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Dispozițiile art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului

extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menționate, fond ce se

va alimenta, în principal, cu sumele obținute din vânzarea către chiriași a

apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plați integrale,

avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea

apartamentelor.

Rezultă, astfel, că,

prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act

normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci

era virat direct M.F.P., Legea nr. 10/2001 prevăzând, în mod expres, după cum

s-a arătat mai sus, obligația de plata a prețului reactualizat în sarcina M.F.P.

Mai mult, atât Legea nr.

112/1995 (art. 13 alin. (6)), cât și Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (3)),

reprezintă legi speciale, care derogă de la dreptul comun, conform principiului

"specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză, nu-și mai

găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului, prevederile C. civ. care

reglementează obligația vânzătorului, de garanție contra evicțiunii (art. 1337,

1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situației anterioare ca efect al

nulității actului juridic civil.

Acest raționament

presupune constatarea legitimării procesuale pasive a M.F.P. în asemenea

procese, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății,

în calitate de reprezentant al statului, care are răspunderea generală în

repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada

comunismului.

Astfel, potrivit art.

12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, în litigiile prevăzute la alin. (4), respectiv cele

referitoare la dreptul de administrare sau de proprietate, statul este

reprezentat de M.F.P. Ca atare, M.F.P. stă în judecată, în proces, drept

reprezentant al statului, în temeiul unei dispoziții legale de drept comun;

norma specială din Legea nr. 10/2001 nu face altceva decât să se plieze pe

norma menționată anterior.

De altfel, în

litigiile având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin

măsurile luate în perioada comunismului, răspunderea generală revine statului,

care, în temeiul principiilor de drept general acceptate și al principiilor

internaționale la care România a aderat ca urmare a semnării Convenției

Europene a Drepturilor Omului, este obligat să ia toate măsurile de respectare

a drepturilor esențiale ale cetățenilor, printre care se află și dreptul la

proprietate privată. În concluzie, M.F.P. are calitate procesuală pasivă în

cauză, determinat de poziția sa juridică, de reprezentant legal și de drept

comun al Statului (calitate avută în vedere, implicit, și la reglementarea art.

50 din Legea nr. 10/2001, republicată), aceleași prevederi fiind menținute și

prin art. 223 din N.C.C.

Cu privire la critica

referitoare la valoarea stabilită prin raportul de expertiză, Curtea a

constatat că cererea introductivă de instanță a fost formulată la 11 noiembrie 2012,

apelantul fiind citat cu copie de pe acțiunea formulată de reclamantă. Probele

au fost solicitate și încuviințate în ședința publică din 13 mai 2013, așa cum

rezultă de la fila 48 a dosarului de fond. La termenul de încuviințare a

probelor, instanța a stabilit obiectivele expertizei solicitate de reclamantă.

Pe toată derularea

litigiului în fața instanței fondului, apelantul nu a fost prezent la niciunul

dintre termene, nu a formulat întâmpinare prin care să invoce excepții sau să

prezinte apărări cu privire la fondul litigiului și, după depunerea expertizei,

la termenul din 04 noiembrie 2012, nu a formulat obiecțiuni.

Conform art. 129 alin.

(1) C. proc. civ., părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să

urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, să-și probeze pretențiile și

apărările, totodată având obligația să-și exercite drepturile procesuale

conform art. 723 alin. (1).

Apelantul nu a făcut

dovada susținerilor sale, vizând indicii negativi în evaluarea imobilului,

acesta fiind situat în București, sector 1, și la efectuarea expertizei,

expertul respectând prevederile art. 201-209 C. proc. civ.

Î

mpotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., prin D.G.R.F.P. București, criticând-o

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

instanța a menținut, în sarcina M.F.P., obligația de plata a sumei de 1.227.500

lei, reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu, sens în care invocă

excepția lipsei calității procesuale pasive.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, M.F.P., nefiind

parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului București și

reclamantă, este terț față de contract.

În situația evingerii

cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deținut în

baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție

pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București, în conformitate

cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Această

dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială

contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul

litigiu.

De

asemenea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit

cărora: „Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai

mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe

lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii”.

Dispozițiile

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția M.F.P., care a devenit, astfel, un simplu depozitar

al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea pârâtului la achitarea

prețului la valoarea de piață a imobilului.

Prin

urmare, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu

poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială

vânzătoare (în speță, Municipiul București), nicidecum Statul Român, prin M.F.P.,

atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic

dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate

în baza actului atacat, cât și raportat la dispozițiile imperative ale art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât

reclamanta nu a reușit sa probeze legitimitatea procesuală a M.F.P., recurentul

solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea

acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate.

2.

În

ceea

ce privește valoarea reținută în raportul de expertiză, în mod eronat acesta a

fost omologat de către instanță, deoarece nu reflectă prețul real al imobilului

în discuție.

Astfel,

în funcție de evaluarea făcută de expert, în cadrul metodelor de evaluare nu

este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare

(când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții,

numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și în general este nul, iar prețurile

cuprinse în anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care

încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei

2007-2008, perioada maximală a exploziei prețurilor în tranzacțiile

imobiliare). Ca urmare, se impunea aplicarea unei corecții negative de 10%

pentru procesele în curs și de aproximativ 30% pentru locația menționată, prin

luarea în considerare și a raportului defavorabil cerere-ofertă, negocieri,

comisioane etc.

Suma stabilită în

raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții

achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieței. Este

necesară o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală.

Evaluatorul nu a

introdus, în cadrul factorilor de individualizare, și pe cel referitor la ponderea

dintre cerere și ofertă, aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare,

apreciată la - 30%.

Prin

urmare, în speță, operează îmbogățirea fără justa cauză, fiind aberant ca reclamanta

să încaseze în anul 2014 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în

contractul de vânzare-cumpărare,

valoare care depășește cu mult însăși

valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliara de la ora actuală.

O aplicare corectă a

dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și, respectiv, a

stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor

indicatori:

- stabilirea valorii

de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

(și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți);

- stabilirea valorii

de piață la momentul evicțiunii;

- diferența între

valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii,

această diferență constituind, de fapt, sporul de valoare, reglementat de

dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Având

în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial,

diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât

în condițiile arătate mai sus.

În caz contrar, ar fi

lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, care

au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare.

Prin

stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se

poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment, pentru a se putea

determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă neputând fi

stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul cumpărător.

Astfel,

în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de

garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a

bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale

adoptate, în acest sens, prin Legea nr. 10/2001.

Așadar,

raportat la criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost

dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă,

obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței

libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin

norme speciale.

În

spiritul protejării drepturilor reclamantei în baza Legii nr. 112/1995 și a art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta ar

fi îndreptățită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin

stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în

temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe

piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de

imobil.

Numai

în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de

proprietate dobândit de reclamantă și pierdut ca urmare a evicțiunii, și

nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât

obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării

patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar

reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea

efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

În situația în care,

din acest patrimoniu, nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru

achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu

are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea

prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile

arătate mai sus.

Prin urmare, această

cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al

imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de

fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din

urmă situații, jurisprudența C.E.D.O. nu impune indemnizarea

cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind

considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare

(Velikovi c. Bulgariei) ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de

cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

În cauza Velikovi și alții

c. Bulgariei, Curtea a statuat, la data de 15 martie 2007, printr-o hotărâre

amplu argumentată, având valoare de principiu, că poate fi considerată

suficientă, prin raportare la exigența proporționalității dintre

interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise

de regimul comunist) și interesul particular, al celui privat de bun, și o

despăgubire care nu se ridică la valoarea de piață a bunului în cauză.

Analizând proporționalitatea

ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei, Curtea a amintit

criteriile folosite într-o cauză de referință anterioară (Pincova și Pinc c.

Republicii Cehe):

a) dacă reclamanții

au cumpărat proprietatea cu buna-credință și fără a putea influența

termenii tranzacției;

b) valoarea

compensației, prin raportare la valoarea proprietății;

c) alți factori

sociali, cum ar fi disponibilitatea altei locuințe, ori șansele de a cumpăra

altă locuință.

Prin aceasta decizie,

Curtea a reținut că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî

neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza

unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii dreptului

său de proprietate” (...), dar că „alta este situația locuințelor care au fost

preluate de stat printr-un act administrativ ilegal ori, pur și simplu, în fapt,

așadar fără titlu, în condițiile inexistenței unei reglementari legale care să

constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al

statului.

În asemenea cazuri,

dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât

statul, nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria

celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației

juridice a locuințelor trecute în proprietatea statului. „(...)”. A considera, într-o

dispoziție a legii, că și imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul

dreptului de proprietate al statului, ar presupune fie un efect retroactiv al

legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietății persoanelor

fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îl cunoaște și care,

de aceea, nu poate fi acceptat”.

Este evident că

prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995,

stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era

mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii,

precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu

anul 1996.

Așa fiind,

indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor

constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă

principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Pentru motivele

arătate, recurentul a solicitat admiterea căii de atac și trimiterea cauzei

spre rejudecare, în vederea refacerii raportului de expertiză.

instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea obligării M.F.P.

la plata prețului de piață al imobilului și din următoarea perspectivă:

Potrivit modificărilor

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, în art. 50 se prevede că:

„(2

1

)

Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de

piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către M.E.F. din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare”.

Astfel, pentru a fi

aplicabile dispozițiile legale menționate mai sus și pentru ca M.F.P. să poată

fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza

contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să

fie întrunite, cumulativ, două condiții și anume: încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

și aceste contracte să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă.

Totodată, dispozițiile

art. 50

1

fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, însă acest text de lege are

în vedere, atunci când reglementează plata prețului de piață, existența unei

hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la

cumpărarea imobilului.

În caz contrar,

legiuitorul nu ar mai fi inclus, în textul de lege sus-menționat, condițiile pe

care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita

restituirea prețului la valoarea de piață.

Nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezidă din faptul că, urmărind să încheie

un contract de vânzare-cumpărare, avea obligația de a cunoaște care este titlul

de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de

cumpărătoare a unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un

minim de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului. Dacă ar fi

făcut aceste minime diligențe, ar fi aflat că trecerea, în patrimoniul statului,

a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și, prin urmare, nu putea

face obiectul Legii nr. 112/1995.

Faptul că reclamanta

nu a depus minime diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea

statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că

exercitarea cu bună credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o

condiție intrinsecă, de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate

sub imperiul respectivei legi, și anume validitatea cauzei. Reaua credință

determină, în realitate, ilicitatea cauzei; or, prin existența unei cauze

ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult, existența

sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul

criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de această lege, pentru

perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.

În consecință, având

în vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine, respectiv încălcarea

dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru a

obține recunoașterea unui drept, nu poate beneficia de restituirea prețului la

valoarea de piață.

În ceea ce privește

cea de-a doua condiție prevăzută, imperativ, de lege, în speță, deposedarea

reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma

unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1999

nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, atât

timp cât, în cauză, nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile

art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, admițând cererea de chemare în judecată

în contradictoriu cu M.F.P.

hotărârea din apel și în ceea ce privește menținerea obligației de plată a

cheltuielilor de judecată în sarcina M.F.P.

Astfel, pârâtul nu

are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi

aparține acestuia, ci Primăriei municipiului București - parte în contractul de

vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1999.

În lipsa textului art.

5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, M.F.P. nu poate fi obligat pe fondul

cauzei.

Mai mult, este

necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea

pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria municipiului București

a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamantul, în temeiul Legii nr.

112/1995.

Astfel, M.F.P. nu a

dat dovadă de rea credință, sau neglijență, nu se face vinovat de declanșarea

litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural, prin obligarea

la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă procesuală,

principiu consacrat de art. 274 C. proc. civ., și neexistând temei legal, este

inadmisibilă obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a

solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul

respingerii acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuala pasivă; în subsidiar, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Intimata reclamantă a

depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A

mai arătat că susținerile formulate în cadrul pct. 2 din cerere reprezintă

critici de netemeinicie și, ca atare, nu pot fi încadrate în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În plus, o parte

dintre criticile subsumate acestui pct. sunt invocate omisso medio, respectiv

cele privind limitele în care operează garanția pentru evicțiune referitor la

suma de bani cuvenită reclamantei pentru imobil și criteriile de despăgubire.

De asemenea, omisso medio sunt formulate și criticile vizând greșita obligare a

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Aceste apărări vor fi

avute în vedere de prezenta instanță cu ocazia examinării motivelor de recurs

în legătură cu care au fost invocate.

Analizând decizia

civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

referitoare la faptul că pârâtul nu justifică legitimare procesuală pasivă este

neîntemeiată.

Reclamanta a

solicitat, în petitul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost

precizată, obligarea pârâților M.F.P. și Municipiul București, prin primarul

general, la plata prețului de piață al imobilului dobândit în baza unui act de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceasta

l-a pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în

revendicare formulată de fostul proprietar.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

în forma actuală, art. 1337 și următoarele C. civ., art. 44 alin. (1) și (2)

din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Fiind formulată la

data de 4 decembrie 2012, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

care cuprinde norme speciale în materia despăgubirilor cuvenite persoanelor

care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995,

pentru imobile preluate în regimul politic trecut, și care au pierdut aceste

bunuri în disputa cu fostul proprietar, acțiunea ce formează obiectul dosarului

de față este supusă regimului juridic prevăzut de legea specială, iar nu de

dreptul comun, respectiv de dispozițiile C. civ., privind garanția contra

evicțiunii. Acestea din urmă sunt înlăturate de normele corespunzătoare,

prevăzute în Legea nr. 10/2001, potrivit principiului „Specialia generalibus

derogant” - „Legile speciale derogă de la cele generale”. În concluzie, în

speță, sunt incidente dispozițiile legii speciale nr. 10/2001, avute în vedere,

în mod corect, de instanțele anterioare, iar nu cele de drept comun,

referitoare la garanția vânzătorului contra evicțiunii. Prin urmare, calitate

procesuală pasivă nu justifică Primăria municipiului București, în calitate de

vânzător al imobilului. De asemenea, nepunându-se problema răspunderii

vânzătorului contra evicțiunii, în calitate de parte contractantă, nu se poate

reține că participarea în proces a pârâtului M.F.P. ar determina încălcarea

principiului relativității efectelor actului juridic.

Din

perspectiva legii speciale, potrivit art. 50

1

alin. (1) din Legea nr.

10/2001, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995

,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

În cazul

acestui tip de acțiune, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50

alin. (3) din aceeași lege, care prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin.

(2) și (2)

1

- cazul cererii de față) se face de către M.E.F. (în

prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare”.

Potrivit art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către

chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția M.E.F., și, în

mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de

bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului,

conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

M.F.P., ca persoană

juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele

obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc să constituie

instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume în efectuarea

de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în

numele statului, în acest sens.

De asemenea, nu prezintă

relevanță că pârâtul nu a figurat ca parte în contractul de vânzare-cumpărare

perfectat de reclamanți, legitimarea de a sta în proces fiind determinată de

dispozițiile legii, raportat la atribuțiile sale de gestionar, în numele

statului, al fondului constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

din care se procedează la restituirea prețului.

A mai susținut

recurentul că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter

imperativ și nu conferă pârâtului calitate procesuală pasivă, susținere

nefondată în raport de conținutul expres al acestor dispoziții, din care

rezultă, fără dubiu, că M.F.P. este cel care restituie prețul de piață al

imobilului, la solicitarea cumpărătorilor chiriași.

valoarea imobilului stabilită de expert, care, în opinia recurentului, este

exagerat de mare și, în aprecierea acesteia, nu s-a ținut seama de corecțiile

negative ce ar fi trebuit aplicate se referă la aspecte de temeinicie legate de

proba administrată, care nu pot forma obiect de verificare în recurs, față de structura

actuală a căii de atac, urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art.

304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Împrejurarea că prețul

cu care a fost achiziționat apartamentul, în temeiul Legii nr. 112/1995, reprezintă

un „preț social și preferențial”, după cum afirmă recurentul, nu determină limitarea

dreptului reclamantei la a primi doar prețul plătit în baza contractului, în

condițiile în care legea prevede, sub rezerva îndeplinirii anumitor cerințe, dreptul

de a încasa prețul de piață al bunului.

În ceea ce privește modul

în care funcționează garanția pentru evicțiune și în care se stabilește sporul

de valoare al imobilului conform dreptului comun, cu consecința diminuării

sumei de bani cuvenite reclamantei, aceste susțineri nu pot fi primite pentru

argumentele deja expuse în precedent, raportat la aplicarea principiului

priorității legii speciale în concurs cu legea generală. Ca atare, nici

apărările intimatei cu privire la invocarea omisso medio de către recurent a

criticilor vizând garanția pentru evicțiune și criteriile de stabilire a

prețului de care ar putea beneficia aceasta nu mai prezintă interes în

examinarea motivului de recurs și nu vor fi avute în vedere de prezenta

instanță.

De asemenea,

împrejurarea că valoarea prețului de piață nu ar fi în concordanță cu

jurisprudența C.E.D.O., care acordă despăgubiri în limitele unor sume

rezonabile, și nici cu dispozițiile art. 16 din

Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 112/1995, vizând prețul de cumpărare al bunului, achitat de către

chiriași, nu reprezintă argumente în sensul obligării pârâtului la un alt preț

decât cel de piață, în raport de dispozițiile exprese ale art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, care îl îndreptățesc pe cel care îndeplinește condițiile

acestui text de lege de a obține un preț superior celui achitat la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

Având la bază un

temei legal, dreptul de a încasa prețul de piață al imobilului cumpărat de

fostul chiriaș și pierdut de acesta în disputa judiciară cu fostul proprietar nu

poate configura îndeplinirea cerințelor îmbogățirii fără justă cauză,

inaplicabilă în speță.

Referitor la

încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art.

16 din Constituție, susținerea este neîntemeiată, de vreme ce posibilitatea

primirii prețului de piață al imobilului de către cumpărătorul chiriaș este

confirmată printr-o dispoziție legală, nesupusă controlului de constituționalitate

de către recurent și nici înlăturată în urma efectuării unui asemenea control,

într-un demers anterior, finalizat prin admiterea excepției de

neconstituționalitate a textului legal în discuție.

Prim urmare, valoarea

sumei de bani acordate de instanțele anterioare reclamantei, pentru imobilul

pierdut de aceasta, nu poate fi modificată în baza criticilor formulate de

recurent.

3.

Contrar susținerilor recurentului, ambele condiții prevăzute de art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, pentru restituirea prețului de piață al imobilului către

cumpărătorii chiriași (perfectarea actului cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, desființarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă), sunt îndeplinite.

Reclamanta

din prezentul dosar a pierdut imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, prin

compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict, dându-se câștig de

cauză fostului proprietar, ca având un titlu mai bine caracterizat (Decizia civilă

nr. 429/A din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4392 din 25 mai 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală). Totodată,

în cadrul litigiului respectiv, s-a respins, în mod irevocabil, cererea având

ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimată, în

baza Legii nr. 112/1995, reținându-se, cu putere de lucru judecat, validitatea

actului juridic și existența bunei credințe.

Prima

condiție, cea a respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea

contractului, este îndeplinită.

A

susținut recurentul că, în cadrul hotărârii prin care reclamanta a pierdut

imobilul, trebuia să se precizeze, în mod expres, respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la încheierea actului juridic și că imobilul din litigiul de

față a fost preluat fără titlu valabil. A mai arătat că lipsa demersurilor

reclamantei, pentru aflarea situației juridice a bunului la momentul încheierii

contractului, afectează validitatea cauzei actului juridic, iar buna credință

nu este, oricum, unicul criteriu în analiza contractului, fiind necesar a fi

respectate toate cerințele actului normativ în baza căruia contractul a fost

perfectat. Cu alte cuvinte, recurentul menționează că, imobilul, fiind preluat

fără titlu valabil, după cum s-a constatat prin hotărârea pronunțată în

revendicare, aceasta determină nerespectarea uneia dintre condițiile actului

normativ în discuție, pentru încheierea valabilă a contractului de

vânzare-cumpărare, respectiv cea privind obiectul actului juridic (Legea nr. 112/1995

reglementând posibilitatea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare doar

pentru imobile preluate cu titlu valabil). Ca atare, reclamanta nu ar avea

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, în condițiile art. 50

1

,

deoarece, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu au fost

respectate toate dispozițiile legii sub imperiul căreia actul a fost perfectat.

Susținerile

recurentului sunt neîntemeiate.

În primul

rând, în litigiul anterior, în argumentarea soluției de respingere a cererii de

nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, pornindu-se de la cazul special

al cumpărătoarei V.I., care a încheiat contractul în baza unei hotărâri

judecătorești de obligare a reprezentanților statului să perfecteze actul

juridic cu aceasta în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța respectivă a reținut

validitatea contractului din perspectiva art. 948 C. civ. și excluderea relei

credințe a cumpărătoarei sau a altor vicii de consimțământ.

Pe de

altă parte, instanța a verificat măsura de preluare a imobilului, concluzionând

că titlul statului este nevalabil, astfel încât a dat câștig de cauză fostului

proprietar în cadrul acțiunii în revendicare, în urma comparării titlurilor

opuse de părți, pe care le-a considerat valide, soluția reprezentând singurul

remediu posibil pentru privarea de proprietate suferită de proprietarul

deposedat, în urma vânzării imobilului.

Contrar

opiniei recurentului, dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

chiar dacă prevăd necesitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu

respectarea Legii nr. 112/1995 pentru a se putea obține prețul de piață al

imobilului, nu stabilesc că o astfel de constatare trebuie să rezulte expressis

verbis dintr-o hotărâre judecătorească, fiind suficient să se deducă din

cuprinsul hotărârii în care s-a analizat actul juridic respectiv ori din faptul

neatacării contractului în condițiile legii.

În speță,

cum s-a arătat deja, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă a

fost menținut prin hotărâre rămasă irevocabilă, în urma respingerii cererii de

nulitate, este adevărat, fără a se face vreo analiză a dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

în substanța lor.

Nici în

cadrul considerentelor care sprijină soluția dată acțiunii în revendicare, în

urma căreia reclamanta din prezentul dosar a pierdut imobilul, nu există nicio

referire în sensul că titlul de proprietate opus de V.I. s-ar fi încheiat cu

nerespectarea actului normativ în baza căruia a fost perfectat.

În plus, orice

pretinsă încălcare a Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare implică analizarea valabilității actului juridic din această

perspectivă, care nu se poate realiza decât în condițiile legii, respectiv în

cadrul unei acțiuni în nulitate formulate în termenul de prescripție prevăzut

de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de un an și șase luni de la data

intrării în vigoare a actului normativ, termen care a expirat la 14 august 2002.

Prin

urmare, M.F.P., chiar dacă, nefiind parte în litigiul anterior, în care s-a

dezbătut actul juridic încheiat de către reclamantă, generic, ar fi putut supune

analizei problema încheierii contractului cu respectarea sau nu a Legii nr. 112/1995,

nu mai poate proceda în acest sens în prezentul proces, față de împlinirea

termenului de prescripție sus-menționat.

În

concluzie, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă nu poate fi

considerat decât ca fiind valabil, inclusiv din perspectiva actului normativ în

baza căruia s-a perfectat, respectiv a Legii nr. 112/1995, nemaiputând fi

repuse în discuție aspecte care țin de valabilitatea actului juridic.

Ca atare,

împrejurarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de antecesorul

reclamantei, respectiv Statul Român, care, prin organele sale reprezentative

i-a transmis acesteia imobilul pe care, ulterior, l-a pierdut în urma admiterii

acțiunii în revendicare declarate de fostul proprietar, devine nerelevantă în soluționarea

litigiului de față, neputând reprezenta un impediment pentru restituirea prețului

de piață al imobilului către cumpărătorul chiriaș deposedat de bun.

Pentru

aceleași argumente, nu vor fi examinate nici susținerile recurentului care pun

în discuție alte elemente ce țin de valabilitatea actului juridic, cum ar fi

cauza contractului, invalidă, în opinia acestei părți, determinat de reaua

credință a reclamantei la încheierea actului.

Recurentul

a afirmat că nici cea de-a doua condiție prevăzută de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru obținerea prețului de piață al imobilului,

nu este îndeplinită, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost „desființat”

în sensul acestei legi.

Nici

această critică nu este întemeiată, noțiunea de „desființare”, în înțelesul

legii speciale de reparație, având un domeniu mai larg decât cel de drept

comun, nelimitându-se la „desființarea” actului juridic ca efect al exercitării

unei acțiuni clasice de desființare a contractului (acțiunea în nulitate,

acțiunea în rezoluțiune ș.a.).

„Desființarea”

actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul

contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni

în revendicare de către fostul proprietar.

Această

interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr.

10/2001, conform cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995

,

cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință

imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei

acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de

locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.”

De

altfel, în afara dispoziției legale exprese, conținutul mai larg al noțiunii de

„desființare” a contractului de vânzare-cumpărare, în cazul imobilelor preluate

în mod abuziv, care include și situația acțiunilor în revendicare, este

explicabil și în raport de efectele concrete produse, în patrimoniul

cumpărătorului, de pierderea bunului, care sunt aceleași, indiferent că

deposedarea a avut loc ca urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate sau a

admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele

celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind, practic, aceleași,

este firesc să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună

credință, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a

pierdut bunul prin admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut

o reparație și în cazul cumpărătorului care a pierdut imobilul în cadrul

acțiunii în nulitate. Cumpărătorii aflați în unul dintre cele două cazuri nu

pot fi discriminați în legătură cu dreptul lor la reparație, indiferent de

situația prevăzută de lege, în care se încadrează. În acest sens, dispozițiile art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional interzic orice formă de discriminare.

În plus,

dacă s-ar accepta concluzia contrară, și anume că doar dobânditorul imobilului,

care a pierdut bunul în cazul acțiunii în nulitate, are dreptul la prețul de

piață, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu și-ar mai găsi aplicare în

niciun caz. Aceasta, deoarece, prin ipoteză, admiterea acțiunii în nulitate a

contractului presupune încălcarea legii sub imperiul căreia a fost perfectat

actul juridic. Or, cum art. 50

1

prevede, ca cerință, pentru

restituirea prețului de piață, tocmai respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

este fără dubiu că, în cazul admiterii acțiunii în nulitate, indiferent de

condiția din lege nerespectată, cumpărătorul nu are dreptul la prețul de piață.

Ca atare, dacă în acest caz nu este posibilă plata prețului de piață și,

potrivit opiniei recurentului, nici în cazul în care bunul a fost pierdut în

cadrul acțiunii în revendicare, înseamnă că nu mai există nicio situație care

să acopere domeniul de aplicare a textului enunțat, text, care, astfel, ar

deveni lipsit de efecte.

În

concluzie, cu tot caracterul imprecis al noțiunii de „desființare”, astfel cum

este folosită de legiuitor în conținutul dispozițiilor art. 50

1

și art.

20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, prin raportare la acțiunea în

revendicare (care, de principiu, nu are ca efect nulitatea titlului de

proprietate aflat în dispută), trebuie înțeles că se referă și la ipoteza

acestui tip de acțiuni. Cum reclamanta a pierdut imobilul în urma admiterii

acțiunii în revendicare formulate de fostul proprietar, cerința art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare, prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este îndeplinită în speță.

În concluzie, sunt

îndeplinite toate condițiile dispoziției legale sus-enunțate, pentru ca

reclamanta să beneficieze de valoarea prețului de piață pentru imobilul pierdut

în cadrul acțiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia

instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea legii, în acest sens.

recurentul că, în mod greșit, Curtea de Apel a validat sentința apelată, sub

aspectul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către

reclamanți.

Astfel cum a arătat

și intimata în întâmpinare, critica este invocată omisso medio, cu excluderea

căii de atac a apelului, în cadrul căreia nu s-a formulat o asemenea susținere.

Cum critica

referitoare la obligația de plată a cheltuielilor de judecată acordate în primă

instanță nu poate fi invocată direct în recurs, nefiind un motiv de ordine

publică, Înalta Curte nu o va examina.

Având în

vedere aceste considerente, prezenta instanță constată că recursul declarat de

pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl

va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din

același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.R.F.P. București,

împotriva Deciziei nr. 291/A din 30 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 octombrie 2014.