ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6153/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Sesizarea instanței de fond. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07 septembrie 2009, reclamanta SSIF M. SA a solicitat, în contradictoriu cu intimata Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, anularea Ordonanței de sancționare nr. 712 din 05 decembrie 2008 și a Deciziei nr. 337 din 03 martie 2009. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin actele atacate autoritatea publică pârâtă și-a depășit limitele marjei de apreciere întrucât s-a emis o ordonanță în condițiile în care ar fi trebuit să se emită o decizie, conform art. 9 și ordonanța este nemotivată.

De asemenea, marja de apreciere a fost depășită și prin faptul că s-a aplicat sancțiunea retragerii autorizației de funcționare, care este o sancțiune complementară, fără aplicarea, în prealabil a unor sancțiuni principale și fără respectarea regulilor speciale incidente în cazul administrării speciale. In fine, s-a arătat că retragerea autorizației nu poate avea drept consecință dizolvarea societății iar obligativitatea convocării A.G.A. nu „echivalează cu obligativitatea constatării dizolvării”. 2. Hotărârea Curții de apel. Prin sentința civilă nr. 3608 din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SSIF M. SA, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Ordonanța nr. 712 din 05 decembrie 2008 C.N.V.M. a dispus retragerea, începând cu data de 05 decembrie 2008 a autorizației de funcționare a SSIF M. SA impunând societății să comunice adresa sediului unde va fi păstrată arhiva societății și să nominalizeze persoanele care vor răspunde de gestionarea arhivei societății și obligând administratorii să convoace adunarea generală care să constate dizolvarea societății. Prin decizia 337 din 03 martie 2009 a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva ordonanței 712/2008. A mai reținut prima instanță că interpretarea coroborată a normelor cuprinse în statutul C.N.V.M.

duce, însă, la concluzia că emiterea unei ordonanțe în cazul de față este conformă cu legea. Astfel, în speță s-a aplicat sancțiunea contravențională a retragerii autorizației, în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. (2) lit. d) din Statut. Coroborând cele două alineate citate mai sus se constată că retragerea autorizației se dispune prin decizie însă nu atunci când este vorba de o sancțiune contravențională, întrucât sancțiunile contravenționale, ca și categorie a sancțiunilor administrative, se dispun prin ordonanță. Oricum, a constatat prima instanță că neexistând condiții diferite de emitere pentru cele două categorii de acte administrative, anularea actului nu ar putea interveni pentru simplul fapt că a fost intitulat în mod greșit.

Nerespectarea unei condiții de formă în cazul emiterii unui act administrativ nu atrage nulitatea actului, în lipsă de dispoziție expresă, decât dacă viciul constatat este de natură să producă o vătămare și această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. În ceea ce privește motivarea actului s-a apreciat că emitentul actului a făcut trimitere la rezultatul controlului tematic efectuat la societate, ordonanțele anterioare de aplicare a unor sancțiuni, conduita continuă a societății de a nu respecta legislația pieței de capital. Din acest punct de vedere, a constatat prima instanță că sunt suficiente detalii pentru a se considera că emitentul actului și-a justificat atât în drept cât și în fapt măsura luată.

În ceea ce privește afirmația reclamantei în sensul că sancțiunea retragerii autorizației este o sancțiune complementară și ar fi trebuit aplicată gradual, doar după epuizarea celorlalte sancțiuni, instanța de fond a reținut că potrivit art. 17 alin. (2) din O.U.G. 25/2002 retragerea autorizației nu este reglementată ca o sancțiune complementară care să poată fi dispusă doar alături de alte sancțiuni principale. Fiind vorba de o sancțiune principală, ea poate fi aplicată fără a fi necesară aplicarea altor sancțiuni iar în ceea ce privește individualizarea sancțiunii nimic nu împiedica emitentul să opteze pentru această sancțiune dacă faptele constatate sunt suficient de grave sau dacă comportamentul societății sancționate are un caracter continuu.

Curtea de apel a constatat că aplicarea unei sancțiuni contravenționale nu depinde de parcurgerea procedurii administrării speciale. Referitor la consecințele retragerii autorizației, prima instanță a apreciat că, în condițiile în care societatea nu mai este autorizată să desfășoare activități pe piața de capital, obiectul de activitate al acesteia nu mai poate fi realizat, fapt care atrage dizolvarea societății. 3. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SSIF M. SA invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta nu și-a structurat criticile formulate în motive de recurs, reiterând susținerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că, din modul în care au fost expuse, acestea vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 25/2002 respectiv prevederile art. 9 alin .(1) și (5) precum și în Legea nr. 297/2004, art. 268 și 269. În concret, recurenta susține că intimata Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a încurcat natura juridică a actului administrativ emis, și astfel „a încălcat prevederile art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2002” precum și faptul că instanța de fond nu a constatat încălcarea prevederilor art. 9 alin. (5) din O.U.G. nr. 25/2002 și art. 268 și art. 269 din Legea nr. 297/2004.

Motivează recurenta că intimata în mod abuziv a emis Ordonanța nr. 712 din 05 decembrie 2008 cu toate că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 269 din Legea nr. 297/2004, iar culpa C.N.V.M.-ului a fost reținută și de Tribunalul Bihor, care, prin sentința civilă nr. l27/COM/2010 pronunțată în dosarul nr. 2714/11 l/COM/2009, a obligat-o la plata unor despăgubiri în favoarea investitorilor în cuantum total de 7.592.041,74 lei. 4. Apărarea intimatei. Prin întâmpinarea depusă la 28 octombrie 2011 intimata Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata arată că Ordonanța C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008 a fost emisă cu respectarea tuturor dispozițiilor legale și regulamentare aplicabile speței.

Cu privire la afirmațiile recurentei privind culpa C.N.V.M. reținută prin hotărâre judecătorească, susține că într-adevăr prin Sentința comercială nr. 127/COM din 28 ianuarie 2010, Tribunalul Bihor, a admis acțiunea și a dispus obligarea C.N.V.M. la plata sumei, majorate de 7.592.041,74 lei, dar apelul declarat de către C.N.V.M. împotriva Sentinței comerciale nr. 127/COM din 28 ianuarie 2010 a fost admis de către Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 27/C/2011, și mai mult cele două cauze au natură juridică diferită. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Ordonanța C.N.V.M.

nr. 712 din 05 decembrie 2008 și Decizia C.N.V.M. nr. 337 din 03 martie 2009. Prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008, recurenta-reclamantă SSIF M. SA a fost sancționată cu retragerea autorizației de funcționare începând cu data de 05 decembrie 2008. Art. 2 al acestui act administrativ prevede obligația societății, prin administratorii săi, de a comunica C.N.V.M. adresa sediului la care va fi păstrată arhiva societății, care va păstra toate evidențele și înregistrările S.S.I.F. aferente activității desfășurate de societate pe parcursul funcționării acesteia, precum și obligația de a nominaliza persoanele care vor răspunde de gestionarea arhivei societății după retragerea autorizației de funcționare.

cu precizarea datelor de identitate și a adresei acestora. În termen de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței contestate, administratorii societății aveau obligația de a convoca adunarea generală a acționarilor proprii care să constate dizolvarea societății. în aplicarea dispozițiilor art. 227 alin. (1) lit. b) și d) din legea nr. 31/1990R privind societățile comerciale, cu modificările ulterioare (art. 3). Prin Decizia nr. 337 din 03 martie 2009. C.N.V.M. a respins contestația ca nefondată. Prima instanță, pentru argumentele expuse la pct. I.2, a respins cererea ca neîntemeiată. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate e recurentă a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte, constată că este legală pentru motivele care succed. Astfel, prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008 s-a aplicat sancțiunea contravențională a retragerii autorizației, în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. (2) lit. d) din Statutul C.N.V.M. care prevăd că . „În cazul nerespectării legilor care guvernează piețele de capital, piețele reglementate de mărfuri și instrumente financiare derivate, organismele de plasament colectiv în valori mobiliare sau a reglementărilor sale, C. N.V.M. poate dispune sesizarea organului de urmărire penală, pentru situația când fapta săvârșită constituie infracțiune, potrivit reglementărilor specifice, sau aplicarea, după caz, a următoarelor sancțiuni contravenționale: […] d) retragerea autorizației”.

Referitor la analiza motivului de nelegalitate privind natura juridică a actului administrativ atacat, Înalta Curte, constată că prima instanță a analizat prevederile normative incidente respectiv art. 9 alin. (1) și (2) și respectiv art. 17 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 25/2002 și a reținut în mod corect că retragerea autorizației de funcționare se dispune prin decizie însă nu atunci când este vorba despre o sancțiune contravențională, întrucât sancțiunile contravenționale, ca și categorie a sancțiunilor administrative, se dispun prin ordonanță și chiar dacă s-ar admite că măsura retragerii autorizației ar fi trebuit dispusă printr-o decizie, emiterea unei ordonanțe nu poate fi considerată vătămătoare și, oricum, vătămarea ar putea fi înlăturată prin recalificarea actului ca decizie.

Totodată s-a avut în vedere și susținerea reclamantei potrivit căreia ordonanța nu este motivată. În ceea ce privește motivarea actului administrativ atacat s-a reținut că emitentul actului a făcut trimitere la rezultatul controlului tematic efectuat la societate, ordonanțele ulterioare de aplicare a unor sancțiuni și conduita reclamantei de a nu respecta legislația pieței de capital, contextul factual al cauzei de față nefiind contestat de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte, nu poate reține critica generică a recurentei-reclamante privind încălcarea prevederilor art. 268 și 269 din Legea nr. 297/2004 în condițiile în care prin hotărârea recurată prin actul administrativ atacat și întâmpinarea intimatei sunt expuse pe larg motivele care au determinat luarea măsuri de retragere a autorizației de funcționare, cu respectarea procedurii care trebuie să fie parcursă pentru retragerea autorizației de funcționare în ipoteza administrării speciale, astfel cum este prevăzută în Legea nr. 297/2004. Litigiul la care face referire recurenta are ca obiect pretenții iar prezenta cauză vizează legalitatea unor acte emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în cadrul unei cereri în contencios administrativ.

În concluzie, Înalta Curte, constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 1 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, potrivit căreia hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, este nefondat. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse la pct. II 1, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SSIF M. SA Bihor, împotriva sentinței civile nr. 3608 din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2011.