ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6153/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

instanței de fond.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

07 septembrie 2009, reclamanta SSIF M. SA a solicitat, în contradictoriu cu

intimata Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, anularea Ordonanței de

sancționare nr. 712 din 05 decembrie 2008 și a Deciziei nr. 337 din 03 martie 2009.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin actele atacate autoritatea publică pârâtă

și-a depășit limitele marjei de apreciere întrucât s-a emis o ordonanță în

condițiile în care ar fi trebuit să se emită o decizie, conform art. 9 și

ordonanța este nemotivată. De asemenea, marja de apreciere a fost depășită și

prin faptul că s-a aplicat sancțiunea retragerii autorizației de funcționare,

care este o sancțiune complementară, fără aplicarea, în prealabil a unor

sancțiuni principale și fără respectarea regulilor speciale incidente în cazul

administrării speciale. In fine, s-a arătat că retragerea autorizației nu poate

avea drept consecință dizolvarea societății iar obligativitatea convocării A.G.A.

nu „echivalează cu obligativitatea constatării dizolvării”.

de apel.

Prin sentința civilă nr.

3608 din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SSIF

M. SA, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Ordonanța nr.

712 din 05 decembrie 2008 C.N.V.M. a dispus retragerea, începând cu data de 05

decembrie 2008 a autorizației de funcționare a SSIF M. SA impunând societății

să comunice adresa sediului unde va fi păstrată arhiva societății și să nominalizeze

persoanele care vor răspunde de gestionarea arhivei societății și obligând

administratorii să convoace adunarea generală care să constate dizolvarea

societății.

Prin decizia 337 din 03

martie 2009 a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de reclamantă

împotriva ordonanței 712/2008.

A mai reținut prima

instanță că interpretarea coroborată a normelor cuprinse în statutul C.N.V.M.

duce, însă, la concluzia că emiterea unei ordonanțe în cazul de față este

conformă cu legea.

Astfel, în speță s-a

aplicat sancțiunea contravențională a retragerii autorizației, în conformitate

cu dispozițiile art. 17 alin. (2) lit. d) din Statut. Coroborând cele două

alineate citate mai sus se constată că retragerea autorizației se dispune prin

decizie însă nu atunci când este vorba de o sancțiune contravențională,

întrucât sancțiunile contravenționale, ca și categorie a sancțiunilor

administrative, se dispun prin ordonanță.

Oricum, a constatat

prima instanță că neexistând condiții diferite de emitere pentru cele două

categorii de acte administrative, anularea actului nu ar putea interveni pentru

simplul fapt că a fost intitulat în mod greșit. Nerespectarea unei condiții de

formă în cazul emiterii unui act administrativ nu atrage nulitatea actului, în

lipsă de dispoziție expresă, decât dacă viciul constatat este de natură să

producă o vătămare și această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin

anularea actului.

În ceea ce privește

motivarea actului s-a apreciat că emitentul actului a făcut trimitere la

rezultatul controlului tematic efectuat la societate, ordonanțele anterioare de

aplicare a unor sancțiuni, conduita continuă a societății de a nu respecta

legislația pieței de capital. Din acest punct de vedere, a constatat prima

instanță că sunt suficiente detalii pentru a se considera că emitentul actului

și-a justificat atât în drept cât și în fapt măsura luată.

În ceea ce privește

afirmația reclamantei în sensul că sancțiunea retragerii autorizației este o

sancțiune complementară și ar fi trebuit aplicată gradual, doar după epuizarea

celorlalte sancțiuni, instanța de fond a reținut că potrivit art. 17 alin. (2)

din O.U.G. 25/2002 retragerea autorizației nu este reglementată ca o sancțiune

complementară care să poată fi dispusă doar alături de alte sancțiuni

principale. Fiind vorba de o sancțiune principală, ea poate fi aplicată fără a

fi necesară aplicarea altor sancțiuni iar în ceea ce privește individualizarea

sancțiunii nimic nu împiedica emitentul să opteze pentru această sancțiune dacă

faptele constatate sunt suficient de grave sau dacă comportamentul societății

sancționate are un caracter continuu.

Curtea de apel a

constatat că aplicarea unei sancțiuni contravenționale nu depinde de

parcurgerea procedurii administrării speciale.

Referitor la

consecințele retragerii autorizației, prima instanță a apreciat că, în

condițiile în care societatea nu mai este autorizată să desfășoare activități

pe piața de capital, obiectul de activitate al acesteia nu mai poate fi realizat,

fapt care atrage dizolvarea societății.

exercitată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs SSIF M. SA invocând motivul de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta nu și-a

structurat criticile formulate în motive de recurs, reiterând susținerile din

cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reține

că, din modul în care au fost expuse, acestea vizează greșita interpretare și aplicare

a dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 25/2002 respectiv prevederile art. 9

alin .(1) și (5) precum și în Legea nr. 297/2004, art. 268 și 269.

În concret, recurenta

susține că intimata Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a încurcat natura

juridică a actului administrativ emis, și astfel „a încălcat prevederile art. 9

alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2002” precum și faptul că instanța de fond nu a

constatat încălcarea prevederilor art. 9 alin. (5) din O.U.G. nr. 25/2002 și art.

268 și art. 269 din Legea nr. 297/2004.

Motivează recurenta

că intimata în mod abuziv a emis Ordonanța nr. 712 din 05 decembrie 2008 cu

toate că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 269 din Legea nr. 297/2004,

iar culpa C.N.V.M.-ului a fost reținută și de Tribunalul Bihor, care, prin

sentința civilă nr. l27/COM/2010 pronunțată în dosarul nr. 2714/11 l/COM/2009,

a obligat-o la plata unor despăgubiri în favoarea investitorilor în cuantum

total de 7.592.041,74 lei.

intimatei.

Prin întâmpinarea

depusă la 28 octombrie 2011 intimata Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata arată că

Ordonanța C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008 a fost emisă cu respectarea

tuturor dispozițiilor legale și regulamentare aplicabile speței.

Cu privire la

afirmațiile recurentei privind culpa C.N.V.M. reținută prin hotărâre

judecătorească, susține că într-adevăr prin Sentința comercială nr. 127/COM din

28 ianuarie 2010, Tribunalul Bihor, a admis acțiunea și a dispus obligarea C.N.V.M.

la plata sumei, majorate de 7.592.041,74 lei, dar apelul declarat de către C.N.V.M.

împotriva Sentinței comerciale nr. 127/COM din 28 ianuarie 2010 a fost admis de

către Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 27/C/2011, și mai mult cele două

cauze au natură juridică diferită.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului.

Recurenta-reclamantă

a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ Ordonanța C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008 și Decizia C.N.V.M.

nr. 337 din 03 martie 2009.

Prin Ordonanța C.N.V.M.

nr. 712 din 05 decembrie 2008, recurenta-reclamantă SSIF M. SA a fost

sancționată cu retragerea autorizației de funcționare începând cu data de 05

decembrie 2008.

Art. 2 al acestui act

administrativ prevede obligația societății, prin administratorii săi, de a

comunica C.N.V.M. adresa sediului la care va fi păstrată arhiva societății,

care va păstra toate evidențele și înregistrările S.S.I.F. aferente activității

desfășurate de societate pe parcursul funcționării acesteia, precum și

obligația de a nominaliza persoanele care vor răspunde de gestionarea arhivei

societății după retragerea autorizației de funcționare. cu precizarea datelor

de identitate și a adresei acestora.

În termen de maximum

30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței contestate,

administratorii societății aveau obligația de a convoca adunarea generală a

acționarilor proprii care să constate dizolvarea societății. în aplicarea

dispozițiilor art. 227 alin. (1) lit. b) și d) din legea nr. 31/1990R privind

societățile comerciale, cu modificările ulterioare (art. 3).

Prin Decizia nr. 337

din 03 martie 2009. C.N.V.M. a respins contestația ca nefondată.

Prima instanță,

pentru argumentele expuse la pct. I.2, a respins cererea ca neîntemeiată.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate e recurentă a apărărilor cuprinse în

întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte, constată că este legală pentru motivele care succed.

Astfel, prin

Ordonanța C.N.V.M. nr. 712 din 05 decembrie 2008 s-a aplicat sancțiunea

contravențională a retragerii autorizației, în conformitate cu dispozițiile art.

17 alin. (2) lit. d) din Statutul C.N.V.M. care prevăd că . „În cazul

nerespectării legilor care guvernează piețele de capital, piețele reglementate

de mărfuri și instrumente financiare derivate, organismele de plasament

colectiv în valori mobiliare sau a reglementărilor sale, C. N.V.M. poate

dispune sesizarea organului de urmărire penală, pentru situația când fapta

săvârșită constituie infracțiune, potrivit reglementărilor specifice, sau

aplicarea, după caz, a următoarelor sancțiuni contravenționale: […] d) retragerea

autorizației”.

Referitor la analiza

motivului de nelegalitate privind natura juridică a actului administrativ

atacat, Înalta Curte, constată că prima instanță a analizat prevederile

normative incidente respectiv art. 9 alin. (1) și (2) și respectiv art. 17 alin.

(2) lit. b) din O.U.G. nr. 25/2002 și a reținut în mod corect că retragerea

autorizației de funcționare se dispune prin decizie însă nu atunci când este

vorba despre o sancțiune contravențională, întrucât sancțiunile

contravenționale, ca și categorie a sancțiunilor administrative, se dispun prin

ordonanță și chiar dacă s-ar admite că măsura retragerii autorizației ar fi

trebuit dispusă printr-o decizie, emiterea unei ordonanțe nu poate fi

considerată vătămătoare și, oricum, vătămarea ar putea fi înlăturată prin recalificarea

actului ca decizie.

Totodată s-a avut în

vedere și susținerea reclamantei potrivit căreia ordonanța nu este motivată. În

ceea ce privește motivarea actului administrativ atacat s-a reținut că

emitentul actului a făcut trimitere la rezultatul controlului tematic efectuat

la societate, ordonanțele ulterioare de aplicare a unor sancțiuni și conduita

reclamantei de a nu respecta legislația pieței de capital, contextul factual al

cauzei de față nefiind contestat de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte, nu

poate reține critica generică a recurentei-reclamante privind încălcarea

prevederilor art. 268 și 269 din Legea nr. 297/2004 în condițiile în care prin hotărârea

recurată prin actul administrativ atacat și întâmpinarea intimatei sunt expuse

pe larg motivele care au determinat luarea măsuri de retragere a autorizației

de funcționare, cu respectarea procedurii care trebuie să fie parcursă pentru

retragerea autorizației de funcționare în ipoteza administrării speciale,

astfel cum este prevăzută în Legea nr. 297/2004.

Litigiul la care face

referire recurenta are ca obiect pretenții iar prezenta cauză vizează

legalitatea unor acte emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în

cadrul unei cereri în contencios administrativ.

În concluzie, Înalta

Curte, constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

1

pct.

9 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, potrivit căreia hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, este nefondat.

soluției instanței de recurs.

Pentru toate

considerentele expuse la pct. II 1, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C.

proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul

de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SSIF M. SA Bihor, împotriva sentinței civile nr. 3608 din 28

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 decembrie 2011.