ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 453/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul V.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, suspendarea executării Ordonanței nr. 370 din 1 noiembrie 2012, până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în sinteză că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, în ceea ce privește cazul bine justificat, a arătat că există mai multe indicii de nelegalitate care sunt de natură a conduce la suspendarea executării, și anume: lipsa aplicării sancțiunii pentru fiecare faptă în parte, nemotivarea ordonanței, lipsa incriminării de către legislația pieței de capital a faptelor reținute ca având natura unor contravenții în domeniul pieței de capital, respectiv lipsa competenței materiale a C.N.V.M.

de a aplica sancțiuni în cazul constatării unora dintre aceste fapte, greșita încadrare juridică a unor fapte contravenționale, greșita apreciere a situației de fapt, în cazul unora dintre faptele reținute, fapt ce a condus la stabilirea eronată a imputabilității faptei, încălcarea unor drepturi fundamentale, respectiv dreptul la apărare, dreptul de a propune probe în cursul efectuării investigației de către C.N.V.M.. În ceea ce privește paguba iminentă, a arătat că și această condiție este îndeplinită, întrucât prin executarea ordonanței respective va suferi un prejudiciu material, constând, pe de o parte, în aceea că va fi obligat să achite amenda într-un cuantum ridicat, iar, pe de altă parte, că este în imposibilitate de a-și câștiga existența ca urmare a măsurii complementare, întrucât i s-a interzis desfășurarea activității în domeniul pieței de capital.

Or, tocmai în acest domeniu are pregătire profesională adecvată și a obținut experiența necesară. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu argumentează concret existența cazului bine justificat, respectiv nu prezintă elemente de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, iar, pe de altă parte, paguba iminentă nu există, întrucât reclamantul a achitat amenda de 50.000 lei prin Ordinul de plată nr. 247 din 5 decembrie 2012, iar măsura complementară a fost aplicată pentru protejarea intereselor investitorilor, clienți ai SSIF.

Prin Sentința civilă nr. 441 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Ordonanței C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie 2012, formulată de reclamantului V.D., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul nu relevă împrejurări de fapt sau de drept care să fie de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității Ordonanței C.N.V.M.

nr. 370 din 1 noiembrie 2012, unele dintre motivele invocate fiind neîntemeiate, iar altele fiind de fapt veritabile critici de nelegalitate, ce nu pot fi analizate în procedura sumară specifică unei cereri de suspendare a executării, ci doar în cadrul acțiunii în anularea actului administrativ respectiv, fiind evident că dacă s-ar proceda la analiza acestora s-ar ajunge la prejudecarea fondului cauzei, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării. A mai reținut instanța că, prin împrejurările invocate, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiției privind paguba iminentă, chiar dacă a achitat amenda contravențională de 50.000 lei și i s-a impus interdicția de a mai desfășura activități ce intră sub incidența reglementărilor pieței de capital pentru o perioadă de 5 ani, întrucât nu constituie pagubă iminentă executarea unui act administrativ a cărui prezumție de legalitate nu a fost înlăturată.

Constatând că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor specifice prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie 2012. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul D.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea recurată nu atinge standardele de motivare stabilite de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și de cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv faptul că instanța de fond nu s-a aplecat absolut deloc asupra numeroaselor argumente ținând de împrejurări de fapt și de drept prin care reclamantul dorea să justifice existența unei "îndoieli serioase în privința actului administrativ", așadar în dovedirea cerinței cazului bine justificat.

A mai arătat recurentul-reclamant că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (mai exact a art. 14 din Legea nr. 554/2004) și prin lipsa unui temei legal care să permită ignorarea multiplelor argumente aduse în dovedirea cazului bine justificat. În privința aprecierii date de instanță argumentelor privind condiția pagubei iminente, recurentul arată că instanța nu a apreciat în concret, prin raportare la definiția legală dată de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, întrunirea acestei cerințe, reținând neîntrunirea acesteia prin faptul că se invocă paguba iminentă în legătură cu un act a cărui prezumție de nelegalitate nu a fost răsturnată, așadar impunând practic verificarea condiției numai cu privire la un act administrativ a cărui prezumție de nelegalitate a fost înlăturată, respectiv un act administrativ ce a fost anulat în mod definitiv și irevocabil.

Prin notele de ședință și înscrisurile depuse la dosar la data de 23 ianuarie 2014, intimata-pârâtă a învederat faptul că acțiunea în anularea Ordonanței C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie 2012 s-a soluționat prin Sentința nr. 2238 din 4 iulie 2013, fiind respinsă ca neîntemeiată, astfel încât recursul a rămas fără interes. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare. Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond". Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, reclamantul D.V. susține că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, ignorând argumentele aduse de reclamant în susținerea acțiunii sale. Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului. După cum se constată, prima instanța soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la "cazul bine justificat" întrucât recurentul-reclamant nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ. Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurent în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat.

Recurentul-reclamant, după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. În consecință, în mod corect, prima instanță a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării actului administrativ în cauză. Mai mult, în cauza prezentă, prin Sentința nr. 2238, pronunțată la data de 4 iulie 2013 în Dosarul nr. 1980/2/2013, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului având ca obiect anularea Ordonanței C.N.V.M.

nr. 370 din 1 noiembrie 2012, care formează obiectul prezentei cereri de suspendare. În aceste circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa legalității actelor a căror suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumția de legalitate atașată actelor administrative, până la soluționarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiții menționate, soluția pronunțată este temeinică și legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la susținerea recurentului-reclamant, în sensul că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pentru care aceasta a înlăturat argumente ținând de împrejurări de fapt și de drept prin care reclamantul dorea să justifice existența unei "îndoieli serioase în privința actului administrativ", așadar în dovedirea cerinței cazului bine justificat, instanța de control judiciar, examinând considerentele sentinței atacate, apreciază că acestea cuprind, conform art. 261 alin. (1) C. proc.

civ., motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Drept urmare, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva Sentinței civile nr. 441 din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2014. Procesat de GGC - CL