ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 453/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 453/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamantul V.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, suspendarea executării Ordonanței nr.

370 din 1 noiembrie 2012, până la pronunțarea instanței de fond.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat în sinteză că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în ceea ce

privește cazul bine justificat, a arătat că există mai multe indicii de

nelegalitate care sunt de natură a conduce la suspendarea executării, și anume:

lipsa aplicării sancțiunii pentru fiecare faptă în parte, nemotivarea

ordonanței, lipsa incriminării de către legislația pieței de capital a faptelor

reținute ca având natura unor contravenții în domeniul pieței de capital,

respectiv lipsa competenței materiale a C.N.V.M. de a aplica sancțiuni în cazul

constatării unora dintre aceste fapte, greșita încadrare juridică a unor fapte

contravenționale, greșita apreciere a situației de fapt, în cazul unora dintre

faptele reținute, fapt ce a condus la stabilirea eronată a imputabilității

faptei, încălcarea unor drepturi fundamentale, respectiv dreptul la apărare,

dreptul de a propune probe în cursul efectuării investigației de către

C.N.V.M..

În ceea ce privește

paguba iminentă, a arătat că și această condiție este îndeplinită, întrucât

prin executarea ordonanței respective va suferi un prejudiciu material,

constând, pe de o parte, în aceea că va fi obligat să achite amenda într-un

cuantum ridicat, iar, pe de altă parte, că este în imposibilitate de a-și

câștiga existența ca urmare a măsurii complementare, întrucât i s-a interzis

desfășurarea activității în domeniul pieței de capital. Or, tocmai în acest

domeniu are pregătire profesională adecvată și a obținut experiența necesară.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a solicitat

respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că nu sunt îndeplinite cumulativ

condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, pe

de o parte, reclamantul nu argumentează concret existența cazului bine

justificat, respectiv nu prezintă elemente de fapt și de drept care să creeze o

îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ contestat,

iar, pe de altă parte, paguba iminentă nu există, întrucât reclamantul a

achitat amenda de 50.000 lei prin Ordinul de plată nr. 247 din 5 decembrie

2012, iar măsura complementară a fost aplicată pentru protejarea intereselor

investitorilor, clienți ai SSIF.

Prin Sentința civilă

nr. 441 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de

suspendare a executării Ordonanței C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie 2012,

formulată de reclamantului V.D., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională

a Valorilor Mobiliare.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul nu

relevă împrejurări de fapt sau de drept care să fie de natură a crea o îndoială

serioasă în privința legalității Ordonanței C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie

2012, unele dintre motivele invocate fiind neîntemeiate, iar altele fiind de

fapt veritabile critici de nelegalitate, ce nu pot fi analizate în procedura

sumară specifică unei cereri de suspendare a executării, ci doar în cadrul

acțiunii în anularea actului administrativ respectiv, fiind evident că dacă

s-ar proceda la analiza acestora s-ar ajunge la prejudecarea fondului cauzei,

ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare

a executării.

A mai reținut

instanța că, prin împrejurările invocate, reclamantul nu a făcut dovada

îndeplinirii condiției privind paguba iminentă, chiar dacă a achitat amenda

contravențională de 50.000 lei și i s-a impus interdicția de a mai desfășura

activități ce intră sub incidența reglementărilor pieței de capital pentru o

perioadă de 5 ani, întrucât nu constituie pagubă iminentă executarea unui act

administrativ a cărui prezumție de legalitate nu a fost înlăturată.

Constatând că

reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor specifice prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins ca neîntemeiată

cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse prin Ordonanța C.N.V.M.

nr. 370 din 1 noiembrie 2012.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul D.V., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că hotărârea recurată nu atinge standardele de

motivare stabilite de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar

și de cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv faptul că instanța

de fond nu s-a aplecat absolut deloc asupra numeroaselor argumente ținând de

împrejurări de fapt și de drept prin care reclamantul dorea să justifice

existența unei "îndoieli serioase în privința actului administrativ",

așadar în dovedirea cerinței cazului bine justificat.

A mai arătat

recurentul-reclamant că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii (mai exact a art. 14 din Legea nr.

554/2004) și prin lipsa unui temei legal care să permită ignorarea multiplelor

argumente aduse în dovedirea cazului bine justificat.

În privința

aprecierii date de instanță argumentelor privind condiția pagubei iminente,

recurentul arată că instanța nu a apreciat în concret, prin raportare la

definiția legală dată de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

întrunirea acestei cerințe, reținând neîntrunirea acesteia prin faptul că se

invocă paguba iminentă în legătură cu un act a cărui prezumție de nelegalitate

nu a fost răsturnată, așadar impunând practic verificarea condiției numai cu

privire la un act administrativ a cărui prezumție de nelegalitate a fost

înlăturată, respectiv un act administrativ ce a fost anulat în mod definitiv și

irevocabil.

Prin notele de

ședință și înscrisurile depuse la dosar la data de 23 ianuarie 2014,

intimata-pârâtă a învederat faptul că acțiunea în anularea Ordonanței C.N.V.M.

nr. 370 din 1 noiembrie 2012 s-a soluționat prin Sentința nr. 2238 din 4 iulie

2013, fiind respinsă ca neîntemeiată, astfel încât recursul a rămas fără

interes.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Măsura suspendării

actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a

drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța

competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe

instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în

cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română

corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei,

R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr.

554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri

vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când

drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc

iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de

care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea

executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a

drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin

aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua

legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu

din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea

cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea

executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său,

reclamantul D.V. susține că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat

hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, ignorând

argumentele aduse de reclamant în susținerea acțiunii sale.

Or, cazul bine

justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu

poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza

împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu

respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea

publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau

interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o

împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

După cum se constată,

prima instanța soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că în

cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la "cazul bine

justificat" întrucât recurentul-reclamant nu a reușit să dovedească

împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de

legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

În jurisprudența sa

constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a

reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună

suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la

analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de

anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la

acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă

o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act

administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială

serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de

Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ

necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul

unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului

administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea

recursului administrativ.

Înalta Curte constată

nefondate criticile exprimate de recurent în ceea ce privește indiciile de

nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea

cerințelor cazului bine justificat.

Recurentul-reclamant,

după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond

a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act

administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului

legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În consecință, în mod

corect, prima instanță a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției

referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării

actului administrativ în cauză.

Mai mult, în cauza

prezentă, prin Sentința nr. 2238, pronunțată la data de 4 iulie 2013 în Dosarul

nr. 1980/2/2013, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului

având ca obiect anularea Ordonanței C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie 2012, care

formează obiectul prezentei cereri de suspendare.

În aceste

circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii

în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa legalității

actelor a căror suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumția de

legalitate atașată actelor administrative, până la soluționarea recursului,

astfel că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Cât privește

criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum

aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci

trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu

s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței

în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat

ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se

circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului

administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă

acestei instituții juridice.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a

condițiilor referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube

iminente, or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că

nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiții menționate, soluția pronunțată este

temeinică și legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la

susținerea recurentului-reclamant, în sensul că hotărârea instanței de fond nu

cuprinde motivele pentru care aceasta a înlăturat argumente ținând de

împrejurări de fapt și de drept prin care reclamantul dorea să justifice

existența unei "îndoieli serioase în privința actului administrativ",

așadar în dovedirea cerinței cazului bine justificat, instanța de control

judiciar, examinând considerentele sentinței atacate, apreciază că acestea

cuprind, conform art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței.

Drept urmare, Înalta

Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul D.V. împotriva Sentinței civile nr. 441 din 31 ianuarie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2014.

Procesat de GGC - CL