Decizia nr. 2591/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3473/2013 a Curții de Apel București

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 27 iunie 2013, sub nr. 4486/2/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.), succesoare în drepturi și obligații a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: (i) anularea Ordonanței C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că ar fi săvârșit fapta de manipulare a pieței de capital și, în consecință, a fost sancționat cu amendă în cuantum de 114.747 RON; (ii) suspendarea executării Ordonanței C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei; (iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 3473 din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse, ca neîntemeiate, atât cererea având ca obiect anulare act administrativ, cât și cererea având ca obiect suspendare executare act administrativ.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 3473 din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal reclamantul A., susținând că atât soluția pronunțată, cât și motivarea instanței de fond sunt lipsite de orice fundament legal, venind în contradicție nu numai cu legislația română a pieței de capital, dar și cu ordinea de drept a Uniunii Europene, după cum se va arăta în continuare. A. Cu privire la acțiunea în anulare 3.1. Instanța de fond a făcut o aplicare eronată a normelor de drept incidente în materia abuzului de piață, nesocotind dispozițiile art. 253 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital Dispozițiile art. 253 din Legea nr. 297/2004 sunt neechivoce, statuând sfera de incidență a regimului juridic al abuzului de piață, la care se referă Titlul VII din acest act normativ. Utilizând argumentul de interpretare logică per a contrario, este fără dubiu că prevederile Titlului VII din lege, referitoare la abuzul de piață, nu se aplică instrumentelor financiare care nu sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată din Uniunea Europeană, ori pentru care nu s-a formulat și înregistrat o cerere de admitere la tranzacționare pe o piață reglementată. Nici în faza procedurii administrative și nici în fața instanței de fond, intimata-pârâtă nu a făcut dovada ca Piața în cadrul căreia sunt tranzacționate acțiunile emise de B. SA, respectiv Piața Rasdaq, îndeplinește condițiile legale pentru a intra sub regimul juridic al unei piețe reglementate. Singura apărare formulată de intimată, la care a achiesat fără rezerve în chip ciudat instanța de fond, a fost întemeiată pe teza potrivit căreia Piața Rasdaq a fost autorizată să funcționeze în 1996, că activitatea acesteia s-a desfășurat în temeiul unor norme juridice emise de fosta C.N.V.M. și, în consecință, Piața Rasdaq trebuie considerată a fi o piață reglementată. Procedând astfel, instanța de fond a creat un sofism perfect. Cauza esențială a acestui sofism este reprezentată de confuzia între instituția juridică „piața reglementată” și ideea de piață cu reguli de tranzacționare. În condițiile în care instituția juridică a pieței de capital reglementate a fost introdusă pentru prima dată în legislația Uniunii Europene prin Directiva 2004/39/CE, denumită Directiva MIFID, era imposibil în mod obiectiv ca o piață autorizată în 1996 într-un stat care nu era membru al Uniunii Europene să îndeplinească cerințele legale pe care urma să le prevadă un act normativ al Uniunii Europene peste 8 ani. 3.2. Piața Rasdaq nu este o piață reglementată în sensul art. 125 din Legea nr. 297/2004 și art. 4 alin. (1) pct. 14, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea CJUE din data de 22 martie 2012, pronunțată în cauza C-248/11 Piața Rasdaq nu îndeplinește două condiții esențiale pentru a intra sub incidența definiției instituției juridice a pieței reglementate: a) nu a fost autorizată de către autoritatea administrativă a pieței de capital ca piață reglementată; b) nu îndeplinește cerințele Titlului III din Directiva MIFID pentru a fi considerată piața reglementată și, în consecință, nu i se aplică regimul juridic al piețelor reglementate. Cerința autorizării unei piețe de către autoritatea administrativă, în speță, C.N.V.M., rezultă fără putință de tăgadă din dispozițiile art. 125 al Legii nr. 207/2004, care conțin definiția legală a pieței reglementate în dreptul românesc. Prevederile Regulamentului C.N.V.M. nr. 3/1998, invocate de instanța de fond în motivarea sa, nu sunt aplicabile în speță, întrucât acest regulament a fost abrogat încă din anul 2002, de Regulamentul nr. 3/2002. Instanța de fond nu a oferit în esență nicio motivare în drept a soluției adoptate (aceea de a considera că Piața Rasdaq este o piață reglementată), întemeiată pe prevederi ale legislației interne. Singurul temei de drept invocat în considerente, în vigoare la data producerii faptelor care fac obiectul actului administrativ atacat, este reprezentat de art. 71 alin. (2) din Directiva 2004/39/CE. Instanța supremă s-a pronunțat, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 865 din 13 martie 2013, în sensul neaplicării regimului juridic al abuzului de piață în cazul titlurilor/acțiunilor emise de o societate admisă la tranzacționare pe Piața Rasdaq. Hotărârea recurată vine, în consecință, fără a conține o motivare în drept întemeiată pe texte legale în vigoare, în coliziune directă cu o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat. Soluția instanței de fond și considerentul acesteia conform căruia decizia Înaltei Curți are efecte obligatorii numai între părțile litigante este de natură să deschidă calea unor soluții vădit contradictorii cu privire la aceeași problemă de drept. Hotărârea instanței de fond vine în coliziune cu Hotărârea CJUE din data de 22 martie 2012, pronunțată în cauza C-248/11, obligatorie pe întreg teritoriul Uniunii Europene în privința interpretării oferite pieței reglementate din cadrul art. 4 pct. 14 din Directiva 2004/39/CE. Considerentul instanței de fond care vizează efectele hotărârii CJUE, acela că „instanța europeană nu s-a pronunțat în ceea ce privește calificarea pieței Rasdaq” este nelegal și indică necunoașterea competențelor CJUE și a efectelor pronunțate de instanța supremă a Uniunii Europene. CJUE nu este competentă să se pronunțe cu privire la calificări juridice ale unor situații de fapt, instituții, sisteme de tranzacționare sau piețe de capital, ori persoane juridice aflate pe teritoriul unui stat membru. Conform art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, CJUE este instanța competentă să se pronunțe cu titlu preliminar asupra interpretării tratatelor Uniunii, ori a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Interpretarea oferită de CJUE în Hotărârea pronunțată în cauza C-248/11 a stat la temelia unor hotărâri judecătorești pronunțate în România în materie penală, obiectul acuzațiilor aduse de Ministerul Public fiind săvârșirea unor fapte de abuz de piață cu instrumente financiare tranzacționate pe Piața Rasdaq. Hotărârea CJUE sus-menționată arată că articolul 4 alineatul (1) punctul 14 din actul normativ european trebuie interpretat în sensul că o piață de instrumente financiare care nu îndeplinește cerințele prevăzute în titlul III din această directivă nu intră în noțiunea de „piață reglementată”, astfel cum este definită de dispoziția menționată, chiar dacă operatorul său a fuzionat cu operatorul unei astfel de piețe reglementate. Pe cale de consecință, în situația în care acțiunile unui emitent sunt tranzacționate pe piața Rasdaq prin intermediul suportului electronic pus la dispoziție de Bursa de Valori București S.A., operațiunile efectuate cu aceste acțiuni nu sunt spuse regimului juridic aplicabil unei piețe reglementate, în lipsa condițiilor enumerate la punctul 43 din hotărârea respectivă. Argumentele instanței de fond referitoare la subzistența unei autorizații valabile pentru Piața Rasdaq, în sensul art. 71 alin. (2) din Directiva 2004/39/CE, nu pot fi primite, întrucât: a) Piața Rasdaq nu conține norme comparabile cu cele din Titlul III al Directivei MIFID; b) Atunci când a apreciat că este necesară autorizarea unei piețe reglementate după intrarea României în Uniunea Europeană, autoritatea pieței de capital, respectiv C.N.V.M. (actuala A.S.F.) a făcut-o autorizând atât Bursa de Valori București, prin Decizia nr. 926 din 14 iunie 2007, cât și C. SA Interpretarea dată de C.N.V.M. în acest caz nu a fost în sensul aplicării art. 71 alin. (2) din Directiva 2004/39/CE. c) C.N.V.M./A.S.F. nu a autorizat niciodată Piața Rasdaq drept piață reglementată; d) C.N.V.M. a transmis în repetate rânduri instanțelor de judecată adrese în sensul că Piața Rasdaq nu este o piață reglementată în sensul Directivei nr. 2004/39/CE. 3.3. Hotărârea instanței de fond este nemotivată sub aspectul respingerii apărărilor formulate de reclamant cu privire la acuzațiile de manipulare a pieței de capital Instanța de fond, mărginindu-se la a copia argumentele invocate de intimata-pârâtă, a reținut că formele de manipulare analizate în acțiunea introductivă nu au fost avute în vedere de C.N.V.M. la aplicarea sancțiunii, autoritatea vizând alte două proceduri manipulative - wash trades și improper match orders - analizate de către reclamanta în răspunsul la întâmpinare și în concluziile scrise. Instanța de fond nu a răspuns deloc susținerilor din răspunsul la întâmpinare, neanalizând argumentele expuse cu privire la inexistența unor proceduri manipulative în complexul factual care a făcut obiectul Ordonanței de sancționare emise de C.N.V.M. În plus, instanța de fond nu a arătat motivul pentru care a considerat că acuzațiile C.N.V.M. de sancționare a faptei de manipulare a pieței de capital sub forma procedurilor wash trades și improper match orders sunt întemeiate. Instanța de fond nu a făcut nicio conexiune logică între descrierea procedurilor wash trades și improper match orders din ghidul CESR, limitându-se la a copia definiția din ghid și concluzia conform căreia „operațiunile descrise în cadrul pct. (2) și (3) ale ordonanței contestate reprezintă un procedeu fictiv”. Din acest punct de vedere hotărârea instanței de fond este nemotivată. 3.

Hotărârea primei instanțe este nemotivată și vădit nelegală în privința respingerii susținerilor recurentului-reclamant cu privire la inexistența faptei de dezvăluire a informațiilor privilegiate Instanța de fond, ignorând cu desăvârșire atât categoriile de informații care ar intra sub regimul juridic al informației privilegiate, cât și necesitatea existenței unui impact semnificativ asupra prețului, astfel cum rezultă din definiția legală din cadrul art. 244 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, a respins apărările recurentului-reclamant, fără a preciza care sunt considerentele pentru care respinge aceste apărări. Instanța de fond nu răspunde în niciun mod la argumentul reclamantului potrivit căruia legislația actuală, atât cea primară, cât și cea secundară, nu conține nicio referire la caracterul privilegiat al informațiilor referitoare la un viitor preț de vânzare al acțiunilor dezvăluite de un acționar către un posibil investitor pe piața de capital. B. Cu privire la cererea de suspendare În mod eronat instanța de fond a respins cererea de suspendare a executării Ordonanței C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013, reținând faptul că, din analiza fondului cauzei rezultă că actul administrativ contestat este legal și, prin urmare, condiția cazului bine justificat nu este îndeplinită, iar în plus reclamantul a făcut dovada pagubei iminente. Astfel cum s-a arătat anterior, considerentele pentru care instanța de fond a respins cererea de anulare a Ordonanței C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013 sunt netemeinice și nelegale, situație în care nu se poate reține, în cererea de suspendare a executării acesteia, faptul că nu ar fi îndeplinită condiția cazului bine justificat. Este îndeplinită și cea de-a doua condiție, respectiv riscul procedurii unei pagube, întrucât cuantumul amenzii dispuse este considerabil, respectiv 114.747 RON, iar executarea sancțiunii, fie benevol, fie prin executare silită, înainte ca instanța să se pronunțe asupra legalității actului, ar pune în pericol grav viața de familie a recurentului-reclamant. În concluzie, pentru motivele de nelegalitate expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond, suspendarea executării Ordonanței C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013 până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive în această cauză, iar pe fondul cauzei, să se dispună anularea actului administrativ atacat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum și toate celelalte temeiuri de drept invocate în cererea de recurs. 4. Apărările formulate în cauză Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat, menținerea Sentinței civile nr. 3473 din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, ca fiind legală și temeinică, și, în consecință, menținerea Ordonanței C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013, ca fiind un act administrativ individual emis în conformitate cu prevederile legale în vigoare. În susținerea poziției sale procesuale, intimata a reluat prezentarea situației de fapt avute în vedere la emiterea actului administrativ contestat, precum și clarificările referitoare la statutul Pieței Rasdaq. Relativ la Hotărârea CJUE din data de 22 martie 2013, pronunțată în cauza C-248/11, intimata a precizat că, din analiza dispozitivului hotărârii se remarcă faptul că instanța europeană nu s-a pronunțat în ceea ce privește calificarea Pieței Rasdaq, respectiv nu a afirmat că Piața Rasdaq îndeplinește sau nu condițiile din Titlul III din MIFID. În opinia intimatei, Piața Rasdaq reprezintă o piață financiară ordonanță, autorizată, astfel cum rezultă din Regulamentul C.N.V.M. nr. 3/1998, dar și din autorizația de funcționare a acestei piețe. În plus, orice analiză privind calificarea acestui sistem de tranzacționare trebuie să se realizeze având în vedere caracteristicile acestui sistem. a) Piața Rasdaq funcționează regulat, întrucât pot fi efectuate zilnic tranzacții bursiere, în baza ordinelor de tranzacționare emise de către participanții la activitatea de tranzacționare, intermediari autorizați conform ordinelor primite de la investitori; b) Piața Rasdaq intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 297/2004 privind piața de capital și a reglementărilor C.N.V.M., emise în calitatea acestei instituții de autoritate a pieței de capital, cu puteri de reglementare la nivelul legislației secundare, dar și de supraveghere și sancționare. Referitor la aceste aspecte, intimata a făcut referire la soluțiile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarele nr. x/2/2011 și nr. y/2/2011, în sensul respingerii acțiunii în contencios administrativ întemeiată pe aceleași argumente privind statutul Pieței Rasdaq.

Procedura derulată în fața instanței de recurs Prin încheierea din data de 31 martie 2015 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 3473 din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și s-a fixat termen pentru judecarea pe fond a recursului, cu citarea părților, la data de 9 iunie 2015 în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. (2010). În recurs, la solicitarea recurentului-reclamant, s-a administrat proba cu înscrisuri noi, potrivit art. 492 C. proc. civ. II. Aprecierile Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce urmează. 1. Referitor la capătul de cerere având ca obiect anularea Ordonanței C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013 Reclamantul A. a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, Ordonanța C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013, prin care s-a dispus sancționarea sa cu amendă în cuantum de 114.747 RON, reprezentând jumătate din valoarea tranzacției cu acțiuni emise de SC D. SA, realizată în data de 10 mai 2012. Faptele reținute în sarcina reclamantului sunt circumscrise abuzului de piață reglementat de Titlul VII al Legii nr. 297/2004 și constau în: (i) realizarea unor activități de manipularea pieței de capital, în sensul prevederilor art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 1 și art. 244 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 297/2004; (ii) dezvăluirea de informații privilegiate, faptă interzisă de prevederile art. 246 lit. a) din Legea nr. 297/2004. Chestiunea esențială ce se impune a fi dezlegată în cauză vizează sfera de aplicabilitate a normelor de definire și sancționare a abuzului de piață. Nelegalitatea hotărârii primei instanțe denunțată de recurentul-reclamant constă în special în aplicarea eronată a prevederilor art. 253 din Legea nr. 297/2004, care statuează sfera de incidență a regimului juridic al abuzului de piață, la care se referă Titlul VII din acest act normativ. În acest sens, textul art. 253 alin. (1) stipulează fără echivoc faptul că prevederile titlului referitor la abuzul de piață se vor aplica oricărui instrument financiar admis la tranzacționare pe o piață reglementată din România sau dintr-un stat membru ori pentru care a fost înregistrată o cerere de admitere la tranzacționare, indiferent dacă tranzacția a avut loc sau nu în cadrul respectivei piețe reglementate. Corelativ, se observă că nu există nicio normă legală în domeniul pieței de capital care să extindă sfera de aplicabilitate a regimului juridic al abuzului de piață instituit de Titlul VII al Legii nr. 297/2004 pentru piețele reglementate și în cazul instrumentelor financiare tranzacționate în cadrul sistemelor alternative de tranzacționare. Așadar, este necesar a se stabili dacă Piața în cadrul căreia au fost tranzacționate acțiunile emise de SC D. SA, respectiv Piața Rasdaq, este sau nu o piață reglementată. Din analiza considerentelor hotărârii recurate se remarcă faptul că prima instanță (i) a identificat problema de drept și rolul acesteia în ansamblul cauzei, respectiv statutul juridic al Pieței Rasdaq, (ii) a constatat că în litigiul dedus judecății sunt incidente norme de drept al Uniunii, (iii) a constatat existența unei jurisprudențe în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a redat dispozitivul Hotărârii din data de 22 martie 2012, pronunțată în cauza C-248/11. Cu toate acestea, prima instanță nu a valorificat în considerentele propriei hotărâri elementele de interpretare furnizate instanței naționale de Curtea de Justiție, preluând argumentul invocat de autoritatea pârâtă acela că „din dispozitivul hotărârii rezultă că instanța europeană nu s-a pronunțat în ceea ce privește calificarea Pieței Rasdaq, respectiv nu se afirmă că aceasta îndeplinește sau nu condițiile din titlul III din MIFID”. Procedura adoptată de prima instanță este esențial nelegală, întrucât ignoră competențele CJUE, este în dezacord cu principiul priorității dreptului Uniunii Europene și nu ține seama de efectele general obligatorii ale hotărârilor Curții de Justiție. Astfel, potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 234 TCE), rolul Curții de Justiție este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul judecății. Instanța națională este cea căreia îi revine exclusiv competența de a aprecia, în lumina interpretării oferite de Curte, asupra chestiunilor esențiale supuse judecății și de a constata dacă propria-i legislație este sau nu compatibilă cu dreptul Uniunii, astfel interpretat. Hotărârile preliminare (în interpretare și în stabilirea validității) sunt obligatorii pentru toate instanțele din UE, nu numai pentru instanța de trimitere. În acest sens, trebuie să se țină seama că nu numai dispozitivul propriu-zis este cel care trebuie reținut și privit ca obligatoriu; acesta trebuie interpretat de către instanța de trimitere (și de celelalte instanțe) în lumina considerentelor care îl preced (a se vedea Hotărârea din 16 martie 1988, Robert Bosh, GmbH, cauza 135/77). În egală măsură, potrivit principiului priorității dreptului Uniunii Europene, instanța națională care constată că în litigiul dedus judecății sale sunt incidente dispoziții de drept al Uniunii are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, dacă este necesar refuzând din oficiu aplicarea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal II, cauza 106/77). Principiul priorității dreptului Uniunii Europene se referă la toate izvoarele dreptului UE, acestea având, prin urmare, o forță juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria căreia le aparțin (A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p.182). În plus, nu numai instanțele judecătorești au obligația de a da efect dreptului Uniunii, ci toate autoritățile publice ale statelor membre, în temeiul obligației generale asumate conform art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană. Sub acest aspect, Curtea de Justiție a reținut în jurisprudența sa că nu doar instanțele, ci și celelalte autorități publice, chiar dacă nu au rol direct în implementarea unei directive, sunt obligate să o pună în aplicare. Este vorba de așa-numitul „efect direct administrativ”, stabilit în cauza 103/88, Constanzo, Hotărârea din 22 iunie 1989. În consecință, pentru a da efect principiului priorității dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte va analiza în cele ce urmează atât dispozitivul Hotărârii CJUE din data de 22 martie 2012, pronunțată în cauza C-248/11, cât și elementele de interpretare cuprinse în considerentele acesteia. În privința dispozitivului, se constată că instanța europeană a statuat în sensul că art. 4 alineatul (1) punctul 14 din Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 trebuie interpretat în sensul că o piață de instrumente financiare care nu îndeplinește cerințele prevăzute în titlul III din această directivă nu intră în noțiunea de „piață reglementată”, astfel cum este definită de dispoziția menționată, chiar dacă operatorul său a fuzionat cu operatorul unei astfel de piețe reglementate. Prin urmare, o piață de instrumente financiare intră în noțiunea de „piață reglementată” dacă îndeplinește cerințele prevăzute în titlul III din Directiva 2004/39/CE, neavând relevanță faptul că operatorul său a fuzionat cu operatorul unei piețe reglementate. Referitor la considerentele cu caracter decisiv ale hotărârii analizate, se observă ca reguli importante de interpretare se regăsesc în paragrafele 41 - 42, care au următorul conținut: „41. Potrivit articolului 4 alineatul (1) punctul 14 din Directiva 2004/39, o piață reglementată trebuie, pe lângă faptul de a fi exploatată și/sau gestionată de un operator de piață, să fie autorizată și să funcționeze în mod regulat în conformitate cu dispozițiile titlului III din această directivă. 42. Din articolul 36 alineatul (1) primul și al doilea paragraf din directiva menționată, care face parte din titlul III din aceasta, rezultă că o astfel de piață trebuie autorizată ca piață reglementată și că această autorizație nu se eliberează decât în cazul în care operatorul și sistemele pieței respective satisfac cel puțin cerințele prevăzute în acest titlu. În plus, conform alineatului (2) al aceluiași articol, autoritățile competente ale statelor membre trebuie să verifice dacă piețele reglementate îndeplinesc în orice moment condițiile impuse pentru autorizarea inițială stabilite în titlul menționat. Articolul 36 alineatul (5) din Directiva 2004/39 prevede situațiile în care autorizația este retrasă”. Prin urmare, pentru a fi considerată o piață reglementată în sensul art. 4 alin. (1) pct. 14 din Directiva 2004/39/CE, o piață de pe teritoriul Uniunii Europene trebuie să fie autorizată ca piață reglementată de autoritățile competente ale statelor membre. Or, în speța supusă judecății, elementele aflate la dispoziția instanței evidențiază faptul că autoritatea administrativă competentă, respectiv Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, nu a emis o decizie de autorizare ca piață reglementată pentru Piața Rasdaq. Din această perspectivă, se impune a fi menționată poziția exprimată de autoritatea pârâtă, în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva Ordonanței C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013, în sensul că „C.N.V.M. nu a interpretat sau susținut vreodată că piața Rasdaq este o piață reglementată în sensul Directivei 2004/39/CE”. O decizie de autorizare ca piață reglementată pentru Piața Rasdaq nu a fost emisă de C.N.V.M. nici în conformitate cu Legea nr. 297/2004, aspect ce rezultă din pozițiile publice exprimate de această autoritate, printre care Adresa nr. 5761 din 25 martie 2011, transmisă Curții de Apel Cluj, instanța de trimitere în cauza C-248/11. Astfel, C.N.V.M. precizează că nu a emis niciun act individual (decizie) prin care să autorizeze Piața Rasdaq drept piață reglementată în sensul art. 125 din Legea nr. 297/2004 sau al art. 4 (1)14 din Directiva 2004/39/CE. De asemenea, menționează că nici nu a primit o cerere de autorizare a Pieței Rasdaq drept piață reglementată în sensul Legii nr. 297/2004 și al Directivei 2004/39/CE, astfel că nu a inclus această piață în lista piețelor reglementate pe care a trimis-o Comisiei Europene, în conformitate cu art. 47 din Directivă. În aceste circumstanțe, în considerarea principiului legalității, principiu fundamental al statului de drept, consacrat în însăși Legea fundamentală, art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție, Înalta Curte reține că excede sferei de reglementare a Titlului VII privind abuzul de piață din Legea nr. 297/2007 acele acțiuni care au ca obiect instrumente financiare admise la tranzacționare pe piața Rasdaq. În acest sens este și interpretarea dată de Curtea de Apel Cluj, prin Sentința penală nr. 72 din 27 iunie 2012, confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală prin Decizia nr. 865 din 13 martie 2013, în care s-a statuat în mod irevocabil în sensul inexistenței faptei ilicite de manipulare a pieței de capital în cazul titlurilor/acțiunilor emise de o societate admisă la tranzacționare pe Piața Rasdaq. În consecință, s-a decis achitarea inculpaților trimiși în judecată pentru manipularea pieței de capital, reținându-se că faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii. Chiar dacă această hotărâre penală irevocabilă are aplicabilitate la speță, ea constituie fără îndoială un reper în soluționarea cauzelor ce vizează aceeași problemă de drept, respectiv sfera de aplicabilitate a regimului juridic al abuzului de piață, întrucât evidențiază modalitatea în care instanța de trimitere, dar și instanța supremă, au receptat și aplicat Hotărârea în interpretare pronunțată de Curtea de Justiție la data de 22 martie 2012, în materia piețelor reglementate. În plus, această linie jurisprudențială asigură deplina aplicabilitate a principiului priorității dreptului Uniunii Europene, uniformitatea de interpretare a normelor de drept al Uniunii, dar și prevenirea elaborării unei jurisprudențe naționale neconforme dreptului european. În concluzie, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de nelegalitate privind aplicarea eronată de către prima instanță a normelor de drept incidente în materia abuzului de piață, context în care devine inutilă orice analiză asupra aspectelor ce vizează modalitatea concretă de tranzacționare și conformitatea acesteia cu normele legale aplicabile. 2. Referitor la capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării Ordonanței C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei În această privință, Înalta Curte constată că demersul judiciar inițiat de recurent a rămas fără obiect, având în vedere că măsura de protecție jurisdicțională provizorie poate fi instituită până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii având ca obiect anularea actului administrativ, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. (2010), Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamant, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii în parte a cererii formulate de reclamantul A., anulării Ordonanței C.N.V.M. nr. 13 din 18 ianuarie 2013 și respingerii capătului de cerere privind suspendarea executării ordonanței, ca rămas fără obiect.