ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 787/2009

Prin contestația în anulare promovată la 7 noiembrie 2008 contestatorii A.G. și A.E. au solicitat anularea deciziei nr. 3001 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 317 și urm. C. proc. civ.

Contestatorii motivează în fapt cererea susținând că prin decizia contestată Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins cererea de revizuire pe care au formulat-o împotriva deciziei nr. 2106 din 24 martie 2005 pronunțată de această instanță ca tardiv declarată dar în mod greșit. Aceasta deoarece deși s-a reținut că revizuienții au avut cunoștință de actul nou invocat „dosarul de executare silită prin licitație” cu prilejul contestației la executare soluționată prin sentința nr. 84/2003 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 2106 din 30 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și prin decizia nr. 460 din 30 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauzele respective au fost însă soluționate fără atașarea dosarului de licitație ca act nou.

Înalta Curte examinând decizia a cărei anulare se solicită, constată că prin această decizie s-a respins cererea de revizuire formulată de contestatorii revizuienți împotriva deciziei nr. 2106 din 24 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, ca tardiv formulată. În motivarea acestei decizii s-a reținut că decizia nr. 2106/2005 supusă revizuirii a mai făcut obiectul altor două cereri de revizuire pe același temei, art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (decizia nr. 754 din 21 februarie 2006 și 1978 din 31 mai 2006) actul nou invocat fiind, succesiv: raportul de expertiză criminalistică extrajudiciară din 18 iulie 2005, mai multe hotărâri judecătorești și respectiv „dosarul de licitație din data de 5 mai 2003” în condițiile în care procesul - verbal de licitație din 5 mai 2003 a făcut obiectul litigiului finalizat prin decizia supusă revizuirii dar și a litigiului finalizat prin decizia nr. 460 din 30 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Este de observat că și această din urmă decizie nr. 460 din 30 ianuarie 2007, a făcut obiectul unei revizuiri (decizia nr. 1057 din 13 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială) și, astfel cum a declarat contestatorul în ședința publică, pe rolul instanțelor românești el susține peste 300 de procese generate de aceeași executare silită finalizată cu procesul - verbal de licitație încheiat de A.V.A.S. la 5 mai 2003 conform cu procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998 (R).

Se observă că prin cererea formulată s-au invocat generic prevederile art. 317 și urm. C. proc. civ., fără a se indica însă nici una din cele două cauze prevăzute de acest text de lege în mod limitativ, invocând la modul general, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare în fapt, că decizia atacată este greșită, susținere ce ar putea face trimitere la incidența art. 318 C. proc. civ. în cauza de față. Potrivit art. 318 C. proc. civ. pot fi atacate prin contestație în anulare numai hotărârile instanțelor de recurs, or decizia contestată în cauza de față este o hotărâre pronunțată asupra unei cereri de revizuire nu a unei decizii pronunțată în recurs. Cum și din interpretarea coroborată a prevederilor art. 317 alin. (1) și 320 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că obiect al unei contestații în anulare îl poate forma numai o hotărâre irevocabilă prin care s-a soluționat un recurs împotriva unei decizii dată în apel, contestația în anulare nu poate fi primită, ea fiind deci inadmisibilă.

Dacă s-ar accepta o altă interpretare decât, aceea conformă cu intenția legiuitorului s-ar ajunge, teoretic, la o creștere a proceselor cu acest obiect în progresie geometrică, ceea ce ar contraveni evident, atât jurisprudenței C.E.D.O. prin care aplică cu consecvență principiul securității raporturilor juridice cât și jurisprudenței naționale. Astfel, în cauza S.T. împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006, Curtea de la Strasbourg a decis că „admiterea contestației în anulare, cale extraordinară de atac, constituie un argument suplimentar în sensul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1” și continuă: „Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase”, în același sens fiind și: R. împotriva Rusiei, M.I.G. SA împotriva României, Hotărârea din 1 martie 2006; B. împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2006.

Din verificarea jurisprudenței instanței supreme în materie, se constată că și alte cauze din cele promovate de contestatori sunt căi de atac de retractare: contestații în anulate și revizuiri promovate împotriva unor decizii care la rândul lor au fost pronunțate în căi de atac de retractare și care au fost respinse de instanța supremă, ca inadmisibile, ca de exemplu: decizia nr. 2982 din 21 octombrie 2008; 3000 din 21 octombrie 2008; 3618 din 2 decembrie 2008. Cum, cu ignorarea acestor decizii care s-au pronunțat asupra admisibilității promovării unei căi de atac de retractare împotriva unei decizii pronunțată tot asupra unei căi de atac de retractare; aceiași contestatori au promovat în cauza de față tot o cale de atac de rectractare la o decizie pronunțată asupra unei alte căi de atac de retractare, Înalta Curte apreciază încălcarea de către aceștia a prevederilor art. 723 C. proc. civ. conform cărora: ”Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”. Așa fiind, față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge contestația în anulare de față, nefiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 317 alin. (1) și 318 C. proc. civ.