ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2106/2007

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 340 din 24 ianuarie 2006,

reclamantul J.S. a solicitat, în contradictoriu cu primarul comunei Bruiu,

anularea dispoziției nr. 192 din 12 decembrie 2005 emisă de acesta și obligarea

la emiterea unei noi dispoziții, de restituire a imobilului înscris în C.F. nr.

572, situat în satul Șomartin nr. 38, comuna Bruiu, județul Sibiu.

Prin sentința nr. 488 din 22 mai 2006

Tribunalul Sibiu, secția civilă, a respins contestația formulată, reținând în

considerentele hotărârii că, în mod corect, prin dispoziția atacată, notificarea

expediată de către reclamant la 12 decembrie 2005, a fost respinsă ca tardiv

formulată.

În acest sens, s-a făcut referire la

dispozițiile art. 21 (devenit art. 22, în urma republicării) din Legea nr.

10/2001, care au instituit un termen de 6 luni, prelungit succesiv, de două

ori, cu câte 3 luni, pentru expedierea notificării, termen ce s-a împlinit la

14 februarie 2002.

Întrucât acest termen, pentru

transmiterea notificării, este unul legal imperativ, nerespectarea lui atrage

sancțiunea decăderii din dreptul de a mai cere măsuri reparatorii în justiție [art.

22 alin. (5)].

Cum pe de altă parte, prin Legea nr.

247/2005 nu au fost aduse modificări asuprea acestui termen, susținerile

reclamantului, făcute cu privire la acest act normativ, au fost înlăturate.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul, care a arătat că, locuind în Germania, a aflat de dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și de cele ale Legii nr. 247/2005 cu întârziere, doar din

presa germană și de la Consulatul General al României la Munchen, după apariția

acestei din urmă legi.

Pe fondul cauzei, s-au făcut

aprecieri în legătură cu preluarea abuzivă a bunului imobil de către stat.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 267/A/2006 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Pentru adoptarea acestei soluții,

instanța de apel a constatat că, față de dispozițiile Legii speciale, nr.

10/2001, o cerere de restituire a proprietăților trecute în proprietatea

statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, putea fi făcută doar

înăuntrul termenului de decădere reglementat de actul normativ menționat,

termen care s-a împlinit la 14 februarie 2002.

Necunoașterea legii de către

reclamant nu poate înlătura sancțiunea decăderii, având în vedere că legea a

fost supusă publicității prin publicarea în Monitorul Oficial.

De asemenea, faptul că au fost

instituite norme procedurale de restituire și pus la dispoziția persoanei

îndreptățite un termen de 1 an pentru a solicita restituirea, nu înseamnă o

atingere adusă drepturilor reclamantului, consacrate prin art. 1 al

Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., întrucât perioada de 1 an poate fi apreciată ca

o durată rezonabilă și suficientă de depunere a notificării (dovadă că ea a și

fost respectată, de majoritatea persoanelor din țară ori din străinătate).

Împotriva deciziei a declarat recurs

apelantul-reclamant, care a susținut caracterul nelegal al soluției, arătând

că, respingându-se contestația, nu a fost analizată posibilitatea repunerii în

termenul de a solicita restituirea în natură a imobilului, în condițiile în

care recurentul are domiciliul în străinătate și a aflat de dispozițiile

reparatorii ale Legii nr. 10/2001 din presa germană.

Această motivare a fost nesocotită

de instanța de apel, care a considerat în mod nefondat că reclamantul avea

posibilitatea să ia cunoștință de dispozițiile legale în materia restituirii de

imobile.

- Modalitatea de soluționare a

cauzei denotă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția

europeană și în consecință, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului,

prin menținerea măsurii preluării abuzive a imobilului.

Intimatul a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că recurentul,

neconformându-se termenului de transmitere a notificării, este decăzut din dreptul

de a mai solicita măsuri reparatorii.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

- Susținerea recurentului, potrivit

căreia instanța a procedat nelegal, respingând contestația, fără a analiza

posibilitatea repunerii sale în termenul de transmitere a notificării, nu poate

fi primită.

Astfel, prima instanță nu a fost

învestită cu o asemenea cerere din partea reclamantului, acesta motivând că se

afla în termenul de transmitere a notificării întrucât Legea nr. 247/2005 „a

înnoit dreptul de a depune cererile respective până la sfârșitul anului 2005”.

Or, chiar dacă termenul de decădere

de drept material (cum este cel din speță) poate suporta o repunere în termen,

în condițiile art. 103 C. proc. civ. (aplicabil prin analogie, în absența unei

reglementări în dreptul material), aceasta presupune formularea unei cereri

exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării și într-un

interval de timp de la data încetării acestora.

Reproșând instanțelor neanalizarea

posibilității de repunere în termen, recurentul ignoră faptul că nu a formulat

o asemenea cerere considerând dimpotrivă, că este în termen, ca urmare a

dispozițiilor Legii nr. 247/2005 (care nu au operat însă, o prelungire în

legătură cu termenele instituite de Legea nr. 10/2001).

Abia prin motivele de apel

reclamantul a pretins că nu a cunoscut dispozițiile Legii nr. 10/2001, având

domiciliul în străinătate și ca atare, instanța trebuia să cerceteze

posibilitatea repunerii în termenul de exercitare a dreptului de a transmite

notificarea.

O asemenea critică, din punct de

vedere procedural, se constituie într-o cerere nouă formulată în faza apelului,

interzisă de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Trecând peste acest impediment

procedural, instanța de apel a arătat de ce aspectul invocat, al necunoașterii

unei legi supuse publicității, nu poate fi motiv de înlăturare a sancțiunii

decăderii.

Într-adevăr, împrejurarea invocată

nu întrunește exigențele art. 103 alin. (1) C. proc. civ. de a fi „mai presus de

voința părții”, pentru a-i justifica repunerea în termen.

- În ce privește încălcarea, prin

soluția adoptată, a art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional al Convenția

europeană, critica este de asemenea nefondată.

Textul menționat ocrotește

într-adevăr proprietatea, dispunând că „orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale”.

În același timp însă, potrivit

aceluiași articol, dispozițiile referitoare la protecția proprietății „nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general”.

Or, prin Legea nr. 10/2001, statul a

reglementat situația juridică a imobilelor ce fuseseră preluate abuziv în

perioada regimului comunist, stabilind modalitatea în care pot fi recuperate

aceste proprietăți, instituind anumite termene, tocmai în ideea lămuriri

regimului juridic al acestora (cu consecințe și în ce privește securitatea

juridică și stabilirea raporturilor juridice).

Printr-o astfel de reglementare nu a

fost încălcat dreptul de proprietate ci dimpotrivă, s-a asigurat recuperarea

proprietății.

Faptul că reclamantul, nesocotind

norma legală, în condițiile existenței unei proceduri clare și previzibile,

supuse unui termen, nu a formulat cerere înăuntrul termenului prescris de lege,

nu înseamnă, așa cum se pretinde, că a fost încălcată o reglementare

internațională.

Dimpotrivă, norma internațională

recunoaște dreptul statelor de a reglementa situația bunurilor, iar reclamantul

considerându-se persoană îndreptățită la reparații trebuia să se conformeze

dreptului intern (care nu venea în conflict cu principiile generale ale

dreptului internațional).

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând a

fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul S.J.

împotriva deciziei civile nr. 267/A din 29 septembrie 2006 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2007.