ÎCCJ, Decizia nr. 2106/2005

Contestație în anulare. Condiții de admisibilitate.

Potrivit art.318 Cod

procedură civilă pot fi atacate prin contestație în anulare numai hotărârile

instanțelor de recurs

Din interpretarea

coroborată a prevederilor art.317(1) și 320(3) Cod procedură civilă rezultă că

obiect al unei contestații în anulare îl poate forma numai o hotărâre

irevocabilă prin care s-a soluționat un recurs împotriva unei decizii dată în

apel.

(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția

comercială decizia nr.782 din 10 martie 2009

Prin contestația în

anulare promovată contestatorii A.G. și A.E. au solicitat anularea deciziei

nr.3001 din 21 octombrie

2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art.317 și urm.

Cod procedură civilă.

Contestatorii motivează în fapt cererea susținând că

prin decizia contestată Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială

a respins cererea de revizuire pe care au formulat-o împotriva deciziei nr.2106

din 24 martie 2005 pronunțată de această instanță ca tardiv declarată dar în

mod greșit. Aceasta deoarece deși s-a reținut că revizuienții au avut

cunoștință de actul nou invocat „dosarul de executare silită prin licitație” cu

prilejul contestației la executare soluționată prin sentința nr.84/2003 a

Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia nr.2106 din 30 ianuarie

2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și prin

decizia nr.460/30 ianuarie

2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauzele respective au fost

însă soluționate fără atașarea dosarului de licitație ca act nou.

Înalta Curte examinând decizia a cărei anulare se

solicită, constată că prin această decizie s-a respins cererea de revizuire

formulată de contestatorii revizuienți împotriva deciziei nr.2106 din 24 martie

2005 a

Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Secția comercială, ca tardiv formulată.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că decizia nr.2106/2005 supusă revizuirii a mai făcut obiectul altor

două cereri de revizuire pe același temei, art.322 pct.5 Cod procedură civilă,

(decizia nr.754/21 februarie 2006 și 1978/31 mai 2006) actul nou invocat fiind,

succesiv: raportul de expertiză criminalistică extrajudiciară nr.114 din 18

iulie 2005, mai multe hotărâri judecătorești și respectiv „dosarul de licitație

din data de 5 mai

2003”

în condițiile în care procesul verbal de licitație din 5 mai

2003 a

făcut obiectul litigiului finalizat prin decizia

supusă revizuirii dar și a litigiului finalizat prin decizia nr.460/30 ianuarie

2007 a

Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Este de observat că și această din

urmă decizie nr.460/30 ianuarie

2007, a

făcut obiectul unei revizuiri (decizia

nr.1057/13 martie

2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția comercială) și,

astfel cum a declarat contestatorul în ședința publică, pe rolul instanțelor

românești el susține peste 300 de procese generate de aceeași executare silită

finalizată cu procesul verbal de licitație încheiat de AVAS la 5 mai 2003

conform cu procedura specială prevăzută de O.U.G. nr.51/1998 (R).

Se observă că prin cererea formulată s-au invocat

generic prevederile art.317 și urm. Cod procedură civilă, fără a se indica însă

nici una din cele două cauze prevăzute de acest text de lege în mod limitativ,

invocând la modul general, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare în fapt,

că decizia atacată este greșită,  susținere ce ar putea face trimitere la

incidența art.318 Cod procedură civilă în cauza de față.

Potrivit art.318 Cod procedură civilă

pot fi atacate prin contestație în anulare numai hotărârile instanțelor de

recurs, or decizia contestată în cauza de față este o hotărâre pronunțată

asupra unei cereri de revizuire nu a unei decizii pronunțată în recurs.

Cum și din interpretarea coroborată a

prevederilor art.317(1) și 320(3) Cod procedură civilă rezultă că obiect al

unei contestații în anulare îl poate forma numai o hotărâre irevocabilă prin

care s-a soluționat un recurs împotriva unei decizii dată în apel, contestația

în anulare nu poate fi primită, ea fiind deci inadmisibilă.

Dacă s-ar accepta o altă interpretare

decât, aceea conformă cu intenția legiuitorului s-ar ajunge, teoretic, la o

creștere a proceselor cu acest obiect în progresie geometrică, ceea ce ar

contraveni evident, atât jurisprudenței CEDO prin care aplică cu consecvență

principiul securității raporturilor juridice cât și jurisprudenței naționale.

Astfel, în cauza Sebastian Taub

împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006, Curtea de

la Strasbourg

a decis că „admiterea

contestației în anulare, cale extraordinară de atac, constituie un argument

suplimentar în sensul încălcării art.1 din Protocolul nr.1” și continuă:

„Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat iar simplul fapt că ar

putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un

motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest

principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase”, în

același sens fiind și: Riabykn împotriva Rusiei, nr.52854/1999, Mașiniexport

Industiral Group SA împotriva României, Hotărârea din 1 martie 2006; Bărcănescu

împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2006.

Din verificarea

jurisprudenței instanței supreme în materie, se constată că și alte  cauze din

cele promovate de contestatori sunt căi de atac de retractare:  contestații în

anulare și revizuiri promovate împotriva unor decizii care la rândul lor au

fost pronunțate în căi de atac de retractare și care au fost respinse de

instanța supremă, ca inadmisibile, ca de exemplu: decizia nr.2982/21 octombrie

2008; 3000/21 octombrie 2008; 3618 din 2 decembrie 2008.

Cum, cu ignorarea acestor decizii care s-au pronunțat

asupra admisibilității promovării unei căi de atac de retractare împotriva unei

decizii pronunțată tot asupra unei căi de atac de retractare; aceiași

contestatori au promovat în cauza de față tot o cale de atac de rectractare la

o decizie pronunțată asupra unei alte căi de atac de retractare, Înalta Curte

apreciază încălcarea de către aceștia a prevederilor art.723 Cod procedură

civilă conform cărora: ”Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună

credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”.

Așa

fiind, față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge contestația în anulare

de față, nefiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art.317(1)

și 318 Cod procedură civilă.