ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2107/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Contestatoarea K.J. a solicitat Tribunalului Sibiu, instanță pe rolul căreia cererea a fost înregistrată sub nr. 4132/2005, anularea dispoziției nr. 1454 din 4 iulie 2005 emisă de intimatul Primarul municipiului Sibiu în temeiul Legii nr. 10/2001 și restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului situat în Sibiu. Instanța a reținut că imobilul cu privire la care a fost emisă dispoziția de respingere atacată (teren în suprafață de 474 mp și o magazie) a trecut în proprietatea statului conform art. 60 din Decretul-lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate fiind intabulat în favoarea Statului Român prin încheierea nr. 1296/1972, emisă de Notariatul de Stat județean Sibiu în baza declarațiilor autentice date de părinții contestatoarei, J.A.

și A.J. (proprietarii tabulari) în sensul renunțării la dreptul de proprietate. Raportat la prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că nu se poate pronunța asupra cererii de restituire până ce „actul de donație” al părinților contestatoarei este declarat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Împotriva acestei hotărâri a promovat apel contestatoarea, criticând-o pe motiv că instanța de fond greșit nu a reținut caracterul abuziv al deposedării părinților săi de imobil, și arătând că a anexat declarațiile a patru martori din care rezultă că de renunțarea la proprietate le-a fost condiționată permisiunea de a pleca în străinătate.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 236/A din 6 septembrie 2006, a admis apelul, schimbând sentința, în sensul admiterii contestației, cu consecința anulării dispoziției și a obligării intimatului la emiterea în favoarea contestatoarei a unei dispoziții de restituire în natură a imobilului înscris în C.F. 11719 Sibiu, nr.top 3116/2/2. Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Apărarea de fond a intimatului s-a făcut pe motiv că notificarea petentei nu s-a trimis prin executor judecătoresc și că părinții acesteia au renunțat la proprietate prin declarații autentice, critici strict formale care nu sunt de natură a împiedica restituirea imobilului în natură, deoarece notificarea este valabilă sub orice formă a fost depusă, iar în art. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute ca având caracter abuziv toate preluările, pe orice considerent, inclusiv cele fără titlu valabil.

În speță, declarația de renunțare la dreptul de proprietate nu poate fi reținută ca donație și restituirea imobilului nu poate fi condiționată de existența unei hotărâri judecătorești de anulare, deoarece actul de renunțare nu întrunește cerințele unui act de donație. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în actele de renunțare nu se arată persoana în favoarea căreia se face renunțarea și nici nu sunt însoțite de vreo declarație de acceptare a vreunei libertăți. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs intimatul Primarul municipiului Sibiu. În motivarea cererii de recurs întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au invocat următoarele: 1.- Notificarea reclamantei K.J.

nu a fost formulată prin executorul judecătoresc, încălcându-se dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001. 2.- Imobilul a trecut în proprietatea statului la dorința expresă a proprietarilor, care s-au desistat de proprietatea lor prin act autentic, în baza art. 60 din Decretul-lege nr. 115/1938, neintrând în categoria imobilelor preluate abuziv, potrivit prevederilor art. 1.5 lit. c) din H.G. nr. 498/2003. Renunțarea la proprietate este similară cu donația, fiind un act gratuit. Pentru donație, lit. c) a art. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv numai dacă donația a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ori solicitanții nu au prezentat o asemenea hotărâre.

3. Instanța a ignorat dispozițiile imperative ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd obligația entității investite cu soluționarea notificării, înainte de a dispuse orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și de a verifica destinația actuală a terenului și a subfeței pentru a nu afecta amenajări de utilitate publică. Recursul nu este fondat. 1. Din interpretarea coroborată a alin. (3)-(5) ale art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată în 2005 (art. 21 în forma inițială a legii) rezultă că legiuitorul nu a prevăzut ad validitatem cerință formală privind comunicarea notificărilor prin intermediul executorilor judecătorești, ci doar ad probationem . Această interpretare, adoptată unitar în practica judiciară, este impusă de lipsa oricărei sancțiuni pentru nerespectarea formalității de care se prevalează recurentul.

Cum recurentul nu a contestat că notificarea a fost înregistrată în termenul prevăzut de lege, iar dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 sancționează cu decăderea din dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii doar neformularea în termen a cererii, nu și comunicarea ei în alt mod decât prin executorul judecătoresc, critica este neîntemeiată. 2. Contrar susținerii recurentului, imobilul preluat în condițiile art. 60 din Decretul-lege nr. 115/1938 nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, pentru ca aprecierea caracterului abuziv al preluării să fie condiționată de pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitivă și irevocabilă prin care să fi fost admisă acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației.

Donația este un contract solemn, cu titlu gratuit, liberalitate, care, presupunând existența unui acord de voințe, nu se confundă și, deci, nu poate fi asimilat actului juridic de formație unilaterală- rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voințe, cum este renunțarea la dreptul de proprietate în condițiile art. 60 din Decretul- Lege nr. 115/1938. Suplinind parțial considerentele în raport cu care instanța de apel a reținut aplicabilitatea în cauză a legii speciale de reparație, Curtea apreciază că imobilul în litigiu, cu privire la care autorii contestatoarei au declarat în anul 1972, anterior plecării din țară, că renunță la dreptul de proprietate face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, încadrându-se în categoria imobilelor prevăzute de art. 2 lit. h) din actul normativ: „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (...)”.

Astfel, în condițiile în care legiuitorul a calificat ca fiind abuzive și preluările efectuate de stat cu titlu valabil, inclusiv exproprierile făcute pentru cauză de utilitate publică și cu plata de despăgubiri, în lipsa unei dispoziții exprese care să excludă de la beneficiul legii speciale de reparație pe proprietarii (sau moștenitorii acestora) care au renunțat la bunurile lor pentru a-și putea stabili domiciliul pe teritoriul altui stat; hotărârea pronunțată de instanța anterioară a fost pronunțată în aplicarea și interpretarea corectă a legii. 3. Legea nr. 10/2001 consacră, de principiu, prin art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9, regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, excepțiile fiind limitativ prevăzute și, în consecință, de strictă interpretare.

Pentru prima dată, în recurs, intimatul afirmă eventualitatea afectării terenului evidențiat în patrimoniul său, de amenajări de utilitate publică, fără însă a susține și demonstra în cadrul probei cu înscrisuri (art. 305 C. proc. civ.) realitatea existenței vreunui impediment pentru restituirea în natură a imobilului deși, conform propriilor susțineri, în calitate de entitate investită cu soluționarea notificării, tocmai unității administrativ teritoriale îi revenea obligația „de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile (...)” și aceasta anterior emiterii dispoziției. Cum, prin hotărârea judecătorească recurată instanța a dispus obligarea intimatului la emiterea unei noi dispoziții, de restituire în natură, unitatea deținătoare urmează să procedeze în sensul prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu această ocazie.

Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Sibiu împotriva deciziei civile nr. 236/A din 6 septembrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2007.