ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2107/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Contestatoarea

K.J. a solicitat Tribunalului Sibiu,

instanță pe rolul căreia cererea a fost înregistrată sub nr. 4132/2005,

anularea dispoziției nr. 1454 din 4 iulie 2005 emisă de intimatul Primarul

municipiului Sibiu în temeiul Legii nr. 10/2001 și restituirea în natură sau

prin echivalent a imobilului situat în Sibiu.

Instanța a reținut că imobilul cu

privire la care a fost emisă dispoziția de respingere atacată (teren în

suprafață de 474 mp și o magazie) a trecut în proprietatea statului conform

art. 60 din Decretul-lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate fiind intabulat

în favoarea Statului Român prin încheierea nr. 1296/1972, emisă de Notariatul

de Stat județean Sibiu în baza declarațiilor autentice date de părinții

contestatoarei, J.A. și A.J. (proprietarii tabulari) în sensul renunțării la

dreptul de proprietate.

Raportat la prevederile art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că nu se poate pronunța

asupra cererii de restituire până ce „actul de donație” al părinților contestatoarei

este declarat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Împotriva acestei hotărâri a

promovat apel contestatoarea, criticând-o pe motiv că instanța de fond greșit

nu a reținut caracterul abuziv al deposedării părinților săi de imobil, și arătând

că a anexat declarațiile a patru martori din care rezultă că de renunțarea la

proprietate le-a fost condiționată permisiunea de a pleca în străinătate.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

civilă, prin decizia nr. 236/A din 6 septembrie 2006, a admis apelul, schimbând

sentința, în sensul admiterii contestației, cu consecința anulării dispoziției

și a obligării intimatului la emiterea în favoarea contestatoarei a unei

dispoziții de restituire în natură a imobilului înscris în C.F. 11719 Sibiu,

nr.top 3116/2/2.

Pentru a adopta această soluție,

instanța de apel a reținut următoarele:

Apărarea de fond a intimatului s-a

făcut pe motiv că notificarea petentei nu s-a trimis prin executor judecătoresc

și că părinții acesteia au renunțat la proprietate prin declarații autentice,

critici strict formale care nu sunt de natură a împiedica restituirea

imobilului în natură, deoarece notificarea este valabilă sub orice formă a fost

depusă, iar în art. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute ca având caracter

abuziv toate preluările, pe orice considerent, inclusiv cele fără titlu

valabil.

În speță, declarația de renunțare la

dreptul de proprietate nu poate fi reținută ca donație și restituirea

imobilului nu poate fi condiționată de existența unei hotărâri judecătorești de

anulare, deoarece actul de renunțare nu întrunește cerințele unui act de

donație. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în actele de renunțare nu se arată

persoana în favoarea căreia se face renunțarea și nici nu sunt însoțite de vreo

declarație de acceptare a vreunei libertăți.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs intimatul Primarul municipiului Sibiu.

În motivarea cererii de recurs

întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

s-au invocat următoarele:

1.- Notificarea reclamantei

K.J. nu a fost formulată

prin executorul judecătoresc, încălcându-se dispozițiile imperative ale Legii

nr. 10/2001.

2.- Imobilul a trecut în

proprietatea statului la dorința expresă a proprietarilor, care s-au desistat

de proprietatea lor prin act autentic, în baza art. 60 din Decretul-lege nr.

115/1938, neintrând în categoria imobilelor preluate abuziv, potrivit

prevederilor art. 1.5 lit. c) din H.G. nr. 498/2003.

Renunțarea la proprietate este

similară cu donația, fiind un act gratuit. Pentru donație, lit. c) a art. 2 din

Legea nr. 10/2001 prevede că se încadrează în categoria imobilelor preluate

abuziv numai dacă donația a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, ori solicitanții nu au prezentat o asemenea

hotărâre.

imperative ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd obligația

entității investite cu soluționarea notificării, înainte de a dispuse orice

măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și de a verifica

destinația actuală a terenului și a subfeței pentru a nu afecta amenajări de

utilitate publică.

Recursul nu este fondat.

alin. (3)-(5) ale art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată în 2005 (art. 21 în

forma inițială a legii) rezultă că legiuitorul nu a prevăzut

ad validitatem

cerință formală privind comunicarea notificărilor prin intermediul executorilor

judecătorești, ci doar

ad probationem

.

Această interpretare, adoptată

unitar în practica judiciară, este impusă de lipsa oricărei sancțiuni pentru

nerespectarea formalității de care se prevalează recurentul.

Cum

recurentul nu a contestat că notificarea a fost înregistrată în termenul

prevăzut de lege, iar dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 sancționează

cu decăderea din dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii doar

neformularea în termen a cererii, nu și comunicarea ei în alt mod decât prin

executorul judecătoresc, critica este neîntemeiată.

imobilul preluat în condițiile art. 60 din Decretul-lege nr. 115/1938 nu se

încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr.

10/2001, pentru ca aprecierea caracterului abuziv al preluării să fie

condiționată de pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitivă și

irevocabilă prin care să fi fost admisă acțiunea în anulare sau în constatarea

nulității donației.

Donația este un contract solemn, cu

titlu gratuit, liberalitate, care, presupunând existența unui acord de voințe,

nu se confundă și, deci, nu poate fi asimilat actului juridic de formație

unilaterală- rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voințe, cum

este renunțarea la dreptul de proprietate în condițiile art. 60 din Decretul-

Lege nr. 115/1938.

Suplinind parțial considerentele în

raport cu care instanța de apel a reținut aplicabilitatea în cauză a legii

speciale de reparație, Curtea apreciază că imobilul în litigiu, cu privire la

care autorii contestatoarei au declarat în anul 1972, anterior plecării din

țară, că renunță la dreptul de proprietate face obiectul de reglementare al

Legii nr. 10/2001, încadrându-se în categoria imobilelor prevăzute de art. 2

lit. h) din actul normativ: „orice alte imobile preluate de stat cu titlu

valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

(...)”.

Astfel, în condițiile în care

legiuitorul a calificat ca fiind abuzive și preluările efectuate de stat cu

titlu valabil, inclusiv exproprierile făcute pentru cauză de utilitate publică

și cu plata de despăgubiri, în lipsa unei dispoziții exprese care să excludă de

la beneficiul legii speciale de reparație pe proprietarii (sau moștenitorii

acestora) care au renunțat la bunurile lor pentru a-și putea stabili domiciliul

pe teritoriul altui stat; hotărârea pronunțată de instanța anterioară a fost

pronunțată în aplicarea și interpretarea corectă a legii.

principiu, prin art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9, regula restituirii

în natură a imobilelor preluate abuziv, excepțiile fiind limitativ prevăzute

și, în consecință, de strictă interpretare.

Pentru prima dată, în recurs,

intimatul afirmă eventualitatea afectării terenului evidențiat în patrimoniul

său, de amenajări de utilitate publică, fără însă a susține și demonstra în

cadrul probei cu înscrisuri (art. 305 C. proc. civ.) realitatea existenței

vreunui impediment pentru restituirea în natură a imobilului deși, conform

propriilor susțineri, în calitate de entitate investită cu soluționarea

notificării, tocmai unității administrativ teritoriale îi revenea obligația „de

a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile (...)” și aceasta anterior

emiterii dispoziției.

Cum, prin hotărârea judecătorească

recurată instanța a dispus obligarea intimatului la emiterea unei noi

dispoziții, de restituire în natură, unitatea deținătoare urmează să procedeze

în sensul prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu această

ocazie.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul Primarul municipiului Sibiu împotriva deciziei civile nr. 236/A din 6

septembrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 martie

2007.