ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2118/2010

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 1227/2002 pe rolul Curții de Apel Galați, secția comercială, reclamanții N.F.V.F. și A.F.V.F. au solicitat obligarea pârâtei SC A.B. SA Berhaci la plata sumei de 335.684 euro în echivalent în lei reprezentând împrumut nerestituit, dobândă legală și daune . În motivarea cererii reclamanții au arătat că la data de 4 aprilie 1997 au împrumutat pârâta cu suma de 380.000 DM din care suma de 310.000 DM prin virament, iar 70.000 DM prin preluarea de creanțe de la SC V. SA Buciumeni. Că, potrivit contractului de împrumut nr. 206 încheiat cu pârâta, termenul de restituire a împrumutului era la expirarea a 24 de luni de la acordarea, fiind prelungit ulterior la 48 luni, părțile convenind și asupra unei dobânzi de 29 % pe an, pârâta respectându-și obligațiile contractuale asumate la termenele și în condițiile stipulate în contract.

Excepția de necompetență materială de Curtea de Apel Galați, secția comercială, ca primă instanță, excepția invocată de pârâta SC A.B. SA, a fost soluționată prin decizia nr. 3 din 16 februarie 2005 a Curții de Apel Galați, secția comercială, care și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, secția comercială, hotărâre confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3606 din 14 iunie 2005, reținându-se că urmare modificărilor codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 58/2004, competența de soluționare în primă instanță a proceselor și cererilor în materie comercială patrimoniale aparține tribunalului.

Tribunalul Galați, secția comercială, astfel investit, prin sentința comercială nr. 1941 din 4 octombrie 2006, a admis acțiunea formulată de reclamanți în sensul obligării pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 1.139.181,28 lei contravaloarea împrumutului acordat plus dobânda legală de 29 % pe an.

Curtea de Apel Galați, secția comercială, prin decizia nr. 1/ A din 14 ianuarie 2008, a admis apelul declarat de pârâta împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată, și în consecință a respins apelul declarat de reclamanți cu privire la întinderea dobânzii datorate. În esență, instanța de control judiciar a reținut că raporturile comerciale stabilite de părți sunt supuse legii române, iar potrivit Regulamentului B.N.R. nr. 108/2004 creditele acordate rezidenților cu termen de rambursare mai mare de un an trebuie autorizate de B.N.R., autorizație care în cauză nu a fost dovedită, deși pârâta urma să utilizeze împrumutul pentru investiții. În acest context, instanța a apreciat că dispozițiile din contract cu privire la dobândă sunt nule, iar capitalul împrumutat a fost restituit, argumente care au impus în opinia Curții respingerea acțiunii introductive.

Decizia nr. 1/2008 a Curții de Apel Galați a fost modificată de instanța de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 15 din 13 ianuarie 2009, care admițând recursul declarat de reclamanți a statuat următoarele: a) Raporturile dintre părți sunt de natură comercială, situație în care li se aplică normele comerciale, dispozițiile art. 1 și 2 din Decretul nr. 311/1954 neavând incidența în cauză. b) Soluționarea de instanța de apel a cererii cu privire la acordarea dobânzii este greșită, ceea ce impune trimiterea pentru rejudecare a capătului de cerere privind obligarea la plata dobânzii, în raport de cuantumul stabilit de părți convențional de 29 % pe an, și de valoarea dobânzii comerciale practicate în relațiile comerciale la data convenției părților. În consecință, decizia nr. 1/A a fost modificată în parte, în sensul că sentința nr. 1941 din 4 octombrie 2006 pronunțată de tribunal, a fost schimbată în parte, capătul de cerere privind obligarea la plata dobânzii fiind trimis spre rejudecare.

În rejudecare Curtea de Apel Galați, secția comercială, prin decizia nr. 79/ A din data de 9 octombrie 2009, a respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva sentinței nr. 1941/2006 a Tribunalului Galați, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe și a obligat pârâta SC A. SA la plata cheltuielilor de judecată de 53.225 lei, celelalte dispoziții ale sentinței fiind menținute. Pentru a se pronunța astfel, instanța de trimitere și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul Bănică Iancu, reținând că pârâta datorează reclamanților suma totală de 1.139.181,28 Ron compusă din debit de 249.178,68 Ron și dobândă capitalizată de 890.002,70 Ron. Reține instanța că părțile au stabilit de comun acord dobânda de 29 % pe an care este compatibilă cu dobânzile bancare practicate la acel moment, fiind mult sub media practicată de băncile comerciale, așa cum rezultă din Raportul anual al B.N.R. în care se menționează, referitor la anul 1997, o dobândă medie de 105,6 % - 112,7 %. Totodată, instanța constată că deși pârâta contestă procentul de 29 % pe an, același cuantum a fost agreat și plătit în contractul de împrumut încheiat de pârâta cu SA V. Buciumeni, pentru perioada 1997-2000. Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă ca parte căzută în pretenții, instanța stabilește suma de 53.225 lei reținând, că cuantumul acestora stabilit de tribunal este eronat ceea ce impune modificarea sumei acordate. II - Recursul promovat împotriva deciziei nr. 79 pronunțată de Curtea de Apel Galați în rejudecare, de reclamanți și de pârâta SC A.B. SA - Motivele de recurs.

Prin cererea de recurs, înregistrată la data de 18 noiembrie 2009, în termen legal, reclamanții au critica decizia nr. 79 numai sub aspectul soluționării capătului de cerere vizând cheltuielile de judecată acordate, susținând că deși au solicitat în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată ocazionate de toate fazele procesuale, instanța a dispus numai asupra cheltuielilor de judecată de la fond. În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenții solicită și acordarea în completare a sumei de 15.640 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru achitată în recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție și onorariile de avocat în apel și recurs la stabilirea cauțiunii și în primul recurs promovat în cauză la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurenta pârâtă și-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,7,8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei și pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamanți cu obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată. Criticile recurentei, dezvoltate prin cererea de recurs au vizat următoarele: - instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., depășind cadrul procesual fixat în mod obligatoriu de instanța de recurs cu referire numai la capătul de cerere privind dobânda datorată; - raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul Bănică și omologat de instanță încalcă dispozițiile legale în materia împrumutului prin modul de calcul utilizat, respectiv capitalizarea dobânzii; - expertul în mod greșit, referitor la suma restituită de debitoare stabilește un cuantum de 240.145 DM deși cele două expertize efectuate anterior concluzionează că s-a plătit suma de 308.978 DM; - în perioada de referință, dobânda bancară practicată era de 9-12 % cu mult sub dobânda convenită prin contract; - instanța de apel nu răspunde acestor apărări referitoare la nulitatea înscrisurilor depuse în probațiune de reclamanți; - în ce privește nulitatea contractului de împrumut sancțiunea se impunea ca urmare a fundamentării convenției pe o cauză ilicită, și cu încălcarea normelor în vigoare în materie de operații în valută; - dobânda de 29 % pe an încalcă dispozițiile art. 5 C. civ., potrivit cărora nu se poate deroga prin convenții de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, în același timp este nelegală putând fi asimilată unei clauze ilicite sau clauze penale deghizate, în sensul art. 2 din Legea nr. 313/1879 și se impune a fi anulată. 8. Asupra recursurilor. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia pronunțată de Curtea de apel, în raport de criticile formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: 8.1. Cu privire la recursul declarat de reclamanții-recurenți. Critica recurenților cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel nu se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cuantumul cheltuielilor acordate privește un aspect de netemeinicie care nu poate fi cenzurat pe calea recursului astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Distinct de aceasta din practicaua deciziei nr. 79/A în care sunt consemnate dezbaterile din data de 30 septembrie 2009 asupra apelurilor, rezultă că reclamanții au solicitat cu titlu general cheltuieli de judecată, fără să le detaileze,, cu mențiunea că vor depune ulterior chitanțele doveditoare, cerere care în aceste condiții nu putea fi examinată de instanța de apel, așa încât susținerea recurenților în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 274 C. proc. civ., nu are nici un fundament în lucrările dosarului. Dispozițiile art. 274 C. proc. civ., prevăd expres că partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, la plata cheltuielilor de judecată, or în cauză o cerere în acest sens cu un conținut clar și explicit nu a fost formulată. 8.2. Cu privire la recursul declarat de recurenta pârâtă. Prin chestiune ce se impune a fi subliniată cu privire la cererea de recurs formulată de această parte vizează nerespectarea întrutotul a exigențelor impuse de dispozițiile art. 302 1 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs trebuie să cuprindă indicarea și dezvoltarea motivelor de recurs în raport de ipoteza de nelegalitate pe care se întemeiază. În cauză recurenta-pârâtă indică în preambulul considerentelor generic, motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu sunt sistematizate în raport de ipoteza prevăzută în art. 304. Or, instanța de recurs nu se poate substitui părții în construcția apărării și în expunerea raționamentului logico juridic subsumat fiecărui motiv de nelegalitate deoarece s-ar încălca principii fundamentale care guvernează procesul civil, respectiv principiul disponibilității părților și al imparțialității. Dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., permit instanței să intervină numai în ipoteza încadrării greșite a motivelor de recurs, dacă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art. 304. Cu aceste precizări, Curtea constată că motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., care sancționează ipoteza în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, nemotivarea hotărârii și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății prin schimbarea naturii și înțelesului vădit neîndoielnic nu își găsesc reflectarea în criticile formulate de recurentă. Afirmațiile recurentei în sensul că instanța de apel nu a răspuns tuturor argumentelor invocate, sau că a analizat cauza în ansamblul său, nu sunt suficiente pentru a contura motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 și nici nu corespund realității așa cum va rezulta din analiza ce urmează. În esență, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., pronunțând o hotărâre nelegală (motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Problemele de drept dezlegate de instanța de recurs, prin decizia de casare, au vizat stabilirea naturii comerciale a raporturilor izvorâte din contractul de împrumut încheiat de părți, supus dispozițiilor legii comerciale; inaplicarea Decretului nr. 311/1954, cu privire la dobânda de 6 % pe an; stabilirea naturii convenționale a dobânzii de 29 % pe an, în raport de care instanța de apel în rejudecare, având în vedere și nivelul dobânzilor practicate pe piață la momentul scadenței, urma să cuantifice suma datorată cu acest titlu de pârâtă. Or, instanța de apel în rejudecare a statuat în limitele acestui obiectiv fixat prin decizia de casare și în raport de dispozițiile legale incidente cu privire la dobândă respectiv O.G. nr. 9/2000, act normativ în vigoare la data scadenței împrumutului. Ca natură juridică dobânda, în cazul contractelor care au ca obiect o sumă de bani reprezintă o remunerație a capitalului având natura juridică a fructelor civile. În sensul art. 1088 C. civ., la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț. deoarece în materie de comerț actele juridice sunt cu titlu oneros și întotdeauna banii sunt frugiferi (art. 43 C. com.). Dispozițiile susmenționate au fost completate și modificate de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzilor legale pentru obligațiile bănești, care stabilește că părțile, atât în materie civilă, cât și comercială sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru întârziere la plată, în exercitarea acestui drept, contractanții nefiind limitați sub niciun aspect cu excepția nivelului maxim prevăzut în art. 5 în raporturile civile. Legea lasă așadar, la latitudinea părților să stabilească costul pe care împrumutatorul înțelege să îl pretindă de la împrumutat, iar calcularea și obligarea la plata dobânzii legale prevăzute în actul normativ, are caracter subsidiar, fiind limitată la acele situații când dispozițiile legale ori părțile contractante prevăd că obligația este purtătoare de dobânzi fără a specifica rata lor. Transpunând aceste dispoziții legale a contractul de împrumut încheiat de părți în baza principiului libertății contractuale, care are ca fundament autonomia de voință, rezultă că niciuna din restricțiile susmenționate nu își găsesc aplicarea, care să afecteze obligația asumată de pârâtă de a plăti dobânda convențională de 29 % pe an alături de obligația principală de restituire a împrumutului. Cum, instanța de casare a statuat că dispozițiile Decretului nr. 311/1954 nu își găsesc aplicarea în cauză, criticile recurentei fundamentate pe acest act normativ sunt lipsite de orice eficiență juridică. Prin urmare anatorismul, capitalizarea dobânzii, respectiv dobânda la dobândă își găsește aplicarea în baza art. 1089 alin. (1) C. civ., astfel cum au fost completate de art. 8 din O.G. nr. 9/2000. În acest context legal, dezlegarea dată de instanța de apel în sensul că dobânda convențională de 29 % pe an, consimțită de părți este în acord cu nivelul dobânzilor practicate în raporturile comerciale la acel moment, nefiind excesiv de oneroasă, se înscrie în obiectivul trasat de decizia de casare, neexistând niciun aspect care să impună concluzia recurentei în sensul depășirii limitelor casării. Totodată, se impune a sublinia că, în raport de soluția adoptată de instanța de recurs, de modificare în parte a deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2008 și de considerentele care explicitează dispozitivul deciziei, recurenta nu mai poate pune în discuție nulitatea contractului de împrumut, în întregul său, aspect care nu a format obiectul casării. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) va respinge ambele recursuri, ca nefondate, constatând că motivele de nelegalitate invocate de părți nu subzistă.