ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2118/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2118/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

I - Obiectul cauzei și dezlegările

statuate în ciclurile procesuale anterioare.

pe rolul Curții de Apel Galați, secția comercială, reclamanții

N.F.V.F. și A.F.V.F. au solicitat

obligarea pârâtei SC A.B. SA Berhaci la plata sumei de 335.684 euro în

echivalent în lei reprezentând împrumut nerestituit, dobândă legală și daune .

În motivarea cererii reclamanții au

arătat că la data de 4 aprilie 1997 au împrumutat pârâta cu suma de 380.000 DM

din care suma de 310.000 DM prin virament, iar 70.000 DM prin preluarea de creanțe

de la SC V. SA Buciumeni.

Că, potrivit contractului de împrumut nr.

206 încheiat cu pârâta, termenul de restituire a împrumutului era la expirarea

a 24 de luni de la acordarea, fiind prelungit ulterior la 48 luni, părțile

convenind și asupra unei dobânzi de 29 % pe an, pârâta respectându-și

obligațiile contractuale asumate la termenele și în condițiile stipulate în

contract.

Curtea de Apel Galați, secția comercială, ca primă instanță, excepția invocată

de pârâta

SC A.B. SA, a

fost soluționată prin decizia nr. 3 din 16 februarie 2005 a Curții de Apel

Galați, secția comercială, care și-a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Galați, secția comercială, hotărâre confirmată

de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3606 din 14 iunie 2005,

reținându-se că urmare modificărilor codului de procedură civilă prin O.U.G. nr.

58/2004, competența de soluționare în primă instanță a proceselor și cererilor

în materie comercială patrimoniale aparține tribunalului.

comercială, astfel investit, prin sentința comercială nr. 1941 din 4 octombrie

2006, a admis acțiunea formulată de reclamanți în sensul obligării pârâtei la plata

către reclamanți a sumei de 1.139.181,28 lei contravaloarea împrumutului acordat

plus dobânda legală de 29 % pe an.

comercială, prin decizia nr. 1/ A din 14 ianuarie 2008, a admis apelul declarat

de pârâta împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o în tot, în

sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată, și în consecință a

respins apelul declarat de reclamanți cu privire la întinderea dobânzii

datorate.

În esență, instanța de control

judiciar a reținut că raporturile comerciale stabilite de părți sunt supuse

legii române, iar potrivit Regulamentului B.N.R. nr. 108/2004 creditele

acordate rezidenților cu termen de rambursare mai mare de un an trebuie autorizate

de B.N.R., autorizație care în cauză nu a fost dovedită, deși pârâta urma să

utilizeze împrumutul pentru investiții.

În acest context, instanța a apreciat că

dispozițiile din contract cu privire la dobândă sunt nule, iar capitalul

împrumutat a fost restituit, argumente care au impus în opinia Curții

respingerea acțiunii introductive.

Galați a fost modificată de instanța de recurs, Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 15 din 13 ianuarie 2009, care admițând recursul

declarat de reclamanți a statuat următoarele:

a) Raporturile dintre părți sunt de

natură comercială, situație în care li se aplică normele comerciale,

dispozițiile art. 1 și 2 din Decretul nr. 311/1954 neavând incidența în cauză.

b) Soluționarea de instanța de apel a cererii

cu privire la acordarea dobânzii este greșită, ceea ce impune trimiterea pentru

rejudecare a capătului de cerere privind obligarea la plata dobânzii, în raport

de cuantumul stabilit de părți convențional de 29 % pe an, și de valoarea

dobânzii comerciale practicate în relațiile comerciale la data convenției

părților.

În consecință, decizia nr. 1/A a fost

modificată în parte, în sensul că sentința nr. 1941 din 4 octombrie 2006

pronunțată de tribunal, a fost schimbată în parte, capătul de cerere privind obligarea

la plata dobânzii fiind trimis spre rejudecare.

secția comercială, prin decizia nr. 79/ A din data de 9 octombrie 2009, a

respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva sentinței nr.

1941/2006 a Tribunalului Galați, a admis apelul declarat de reclamanți

împotriva aceleiași sentințe și a obligat pârâta SC A. SA la plata

cheltuielilor de judecată de 53.225 lei, celelalte dispoziții ale sentinței

fiind menținute.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

trimitere și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit

de expertul Bănică Iancu, reținând că pârâta datorează reclamanților suma

totală de 1.139.181,28 Ron compusă din debit de 249.178,68 Ron și dobândă

capitalizată de 890.002,70 Ron.

Reține instanța că părțile au stabilit

de comun acord dobânda de 29 % pe an care este compatibilă cu dobânzile bancare

practicate la acel moment, fiind mult sub media practicată de băncile

comerciale, așa cum rezultă din Raportul anual al B.N.R. în care se menționează,

referitor la anul 1997, o dobândă medie de 105,6 % - 112,7 %.

Totodată, instanța constată că deși

pârâta contestă procentul de 29 % pe an, același cuantum a fost agreat și

plătit în contractul de împrumut încheiat de pârâta cu SA V. Buciumeni, pentru

perioada 1997-2000.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor

de judecată datorate de pârâtă ca parte căzută în pretenții, instanța

stabilește suma de 53.225 lei reținând, că cuantumul acestora stabilit de

tribunal este eronat ceea ce impune modificarea sumei acordate.

II - Recursul promovat împotriva

deciziei nr. 79 pronunțată de Curtea de Apel Galați în rejudecare, de

reclamanți și de pârâta SC A.B. SA - Motivele de recurs.

înregistrată la data de 18 noiembrie 2009, în termen legal, reclamanții au critica

decizia nr. 79 numai sub aspectul soluționării capătului de cerere vizând cheltuielile

de judecată acordate, susținând că deși au solicitat în conformitate cu art. 274

C. proc. civ., cheltuielile de judecată ocazionate de toate fazele procesuale,

instanța a dispus numai asupra cheltuielilor de judecată de la fond.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

recurenții solicită și acordarea în completare a sumei de 15.640 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru achitată în recurs la

Înalta Curte de Casație și Justiție și onorariile de avocat în apel și recurs

la stabilirea cauțiunii și în primul recurs promovat în cauză la Înalta Curte

de Casație și Justiție.

recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,7,8 și 9 C. proc. civ., în

temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei și pe fond respingerea acțiunii

formulate de reclamanți cu obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile recurentei, dezvoltate prin

cererea de recurs au vizat următoarele:

- instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., depășind cadrul procesual fixat în mod obligatoriu

de instanța de recurs cu referire numai la capătul de cerere privind dobânda datorată;

- raportul de expertiză efectuat în

cauză de expertul Bănică și omologat de instanță încalcă dispozițiile legale în

materia împrumutului prin modul de calcul utilizat, respectiv capitalizarea

dobânzii;

- expertul în mod greșit, referitor la

suma restituită de debitoare stabilește un cuantum de 240.145 DM deși cele două

expertize efectuate anterior concluzionează că s-a plătit suma de 308.978 DM;

- în perioada de referință, dobânda

bancară practicată era de 9-12 % cu mult sub dobânda convenită prin contract;

- instanța de apel nu răspunde acestor

apărări referitoare la nulitatea înscrisurilor depuse în probațiune de

reclamanți;

- în ce privește nulitatea

contractului de împrumut sancțiunea se impunea ca urmare a fundamentării

convenției pe o cauză ilicită, și cu încălcarea normelor în vigoare în materie

de operații în valută;

- dobânda de 29 % pe an încalcă

dispozițiile art. 5 C. civ., potrivit cărora nu se poate deroga prin convenții

de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, în același

timp este nelegală putând fi asimilată unei clauze ilicite sau clauze penale deghizate,

în sensul art. 2 din Legea nr. 313/1879 și se impune a fi anulată.

Înalta Curte, verificând în cadrul

controlului de legalitate decizia pronunțată de Curtea de apel, în raport de

criticile formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru

considerentele ce urmează:

8.1. Cu privire la recursul declarat

de reclamanții-recurenți.

Critica recurenților cu privire la

cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel nu se

circumscrie ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cuantumul cheltuielilor acordate privește

un aspect de netemeinicie care nu poate fi cenzurat pe calea recursului astfel

cum este reglementat de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Distinct de aceasta din practicaua

deciziei nr. 79/A în care sunt consemnate dezbaterile din data de 30 septembrie

2009 asupra apelurilor, rezultă că reclamanții au solicitat cu titlu general

cheltuieli de judecată, fără să le detaileze,, cu mențiunea că vor depune ulterior

chitanțele doveditoare, cerere care în aceste condiții nu putea fi examinată de

instanța de apel, așa încât susținerea recurenților în sensul că s-au încălcat

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., nu are nici un fundament în lucrările

dosarului.

Dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

prevăd expres că partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, la

plata cheltuielilor de judecată, or în cauză o cerere în acest sens cu un

conținut clar și explicit nu a fost formulată.

8.2. Cu privire la recursul declarat

de recurenta pârâtă.

Prin chestiune ce se impune a fi

subliniată cu privire la cererea de recurs formulată de această parte vizează nerespectarea

întrutotul a exigențelor impuse de dispozițiile art. 302

1

C. proc.

civ., potrivit cărora cererea de recurs trebuie să cuprindă indicarea și

dezvoltarea motivelor de recurs în raport de ipoteza de nelegalitate pe care se

întemeiază.

În cauză recurenta-pârâtă indică în

preambulul considerentelor generic, motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8

și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu sunt sistematizate în raport de ipoteza

prevăzută în art. 304.

Or, instanța de recurs nu se poate

substitui părții în construcția apărării și în expunerea raționamentului logico

juridic subsumat fiecărui motiv de nelegalitate deoarece s-ar încălca principii

fundamentale care guvernează procesul civil, respectiv principiul

disponibilității părților și al imparțialității.

Dispozițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., permit instanței să intervină numai în ipoteza încadrării greșite a

motivelor de recurs, dacă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea într-unul

din motivele prevăzute de art. 304.

Cu aceste precizări, Curtea constată

că motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., care

sancționează ipoteza în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori

ceea ce nu s-a cerut, nemotivarea hotărârii și interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății prin schimbarea naturii și înțelesului vădit

neîndoielnic nu își găsesc reflectarea în criticile formulate de recurentă.

Afirmațiile recurentei în sensul că

instanța de apel nu a răspuns tuturor argumentelor invocate, sau că a analizat

cauza în ansamblul său, nu sunt suficiente pentru a contura motivele prevăzute

de art. 304 pct. 6 și 7 și nici nu corespund realității așa cum va rezulta din

analiza ce urmează.

În esență, recurenta susține că

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., pronunțând o

hotărâre nelegală (motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Problemele de drept dezlegate de

instanța de recurs, prin decizia de casare, au vizat stabilirea naturii

comerciale a raporturilor izvorâte din contractul de împrumut încheiat de

părți, supus dispozițiilor legii comerciale; inaplicarea Decretului nr. 311/1954,

cu privire la dobânda de 6 % pe an; stabilirea naturii convenționale a dobânzii

de 29 % pe an, în raport

de care instanța de apel în rejudecare, având în vedere și nivelul dobânzilor

practicate pe piață la momentul scadenței, urma să cuantifice suma datorată cu

acest titlu de pârâtă.

Or, instanța de apel în rejudecare a

statuat în limitele acestui obiectiv fixat prin decizia de casare și în raport

de dispozițiile legale incidente cu privire la dobândă respectiv O.G. nr. 9/2000,

act normativ în vigoare la data scadenței împrumutului.

Ca natură juridică dobânda, în cazul

contractelor care au ca obiect o sumă de bani reprezintă o remunerație a

capitalului având natura juridică a fructelor civile.

În sensul art. 1088 C. civ., la

obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru

neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în

materie de comerț. deoarece în materie de comerț actele juridice sunt cu titlu

oneros și întotdeauna banii sunt frugiferi (art. 43 C. com.).

Dispozițiile susmenționate au fost

completate și modificate de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzilor legale

pentru obligațiile bănești, care stabilește că părțile, atât în materie civilă,

cât și comercială sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru întârziere la

plată, în exercitarea acestui drept, contractanții nefiind limitați sub niciun

aspect cu excepția nivelului maxim prevăzut în art. 5 în raporturile civile.

Legea lasă așadar, la latitudinea

părților să stabilească costul pe care împrumutatorul înțelege să îl pretindă

de la împrumutat, iar calcularea și obligarea la plata dobânzii legale prevăzute

în actul normativ, are caracter subsidiar, fiind limitată la acele situații

când dispozițiile legale ori părțile contractante prevăd că obligația este

purtătoare de dobânzi fără a specifica rata lor.

Transpunând aceste dispoziții legale a

contractul de împrumut încheiat de părți în baza principiului libertății

contractuale, care are ca fundament autonomia de voință, rezultă că niciuna din

restricțiile susmenționate nu își găsesc aplicarea, care să afecteze obligația

asumată de pârâtă de a plăti dobânda convențională de 29 % pe an alături de

obligația principală de restituire a împrumutului.

Cum, instanța de casare a statuat că dispozițiile

Decretului nr. 311/1954 nu își găsesc aplicarea în cauză, criticile recurentei fundamentate

pe acest act normativ sunt lipsite de orice eficiență juridică.

Prin urmare anatorismul, capitalizarea

dobânzii, respectiv dobânda la dobândă își găsește aplicarea în baza art. 1089 alin.

(1) C. civ., astfel cum au fost completate de art. 8 din O.G. nr. 9/2000.

În acest context legal, dezlegarea

dată de instanța de apel în sensul că dobânda convențională de 29 % pe an,

consimțită de părți este în acord cu nivelul dobânzilor practicate în

raporturile comerciale la acel moment, nefiind excesiv de oneroasă, se înscrie

în obiectivul trasat de decizia de casare, neexistând niciun aspect care să

impună concluzia recurentei în sensul depășirii limitelor casării.

Totodată, se impune a sublinia că, în

raport de soluția adoptată de instanța de recurs, de modificare în parte a

deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2008 și de considerentele care explicitează

dispozitivul deciziei, recurenta nu mai poate pune în discuție nulitatea contractului

de împrumut, în întregul său, aspect care nu a format obiectul casării.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) va respinge ambele recursuri, ca

nefondate, constatând că motivele de nelegalitate invocate de părți nu

subzistă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții

N.F.V.F.

și A.F.V.F. și pârâta SC A.B. SA BERHACI

împotriva deciziei comerciale nr. 79/ A din 9 octombrie 2009 a Curții de Apel

Galați, secția comercială, maritimă și fluvială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

iunie 2010.