ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3210/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3210/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată
pe rolul Judecătoriei Târgoviște, la data de 8 ianuarie 2014, reclamanta C.D.
în contradictoriu cu pârâtul C.V. a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată
între ei și a se lua măsurile cu privire la capetele de cerere accesorii.
Prin Sentința civilă
nr. 2110 din 28 mai 2014, Judecătoria Târgoviște a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Aiud, față de împrejurarea că
pârâtul își are locuința pe raza teritorială a acestei judecătorii, iar
reclamanta locuiește în Italia, în raport de dispozițiile art. 914 alin. (1)
teza a II-a C. proc. civ.
Judecătoria Aiud,
prin Sentința civilă nr.1036 din 9 octombrie 2014, a declinat competența de
soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Târgoviște, având în vedere că
soții au avut ultimul domiciliu comun pe raza acestei instanțe, în baza
prevederilor art. 914 C. proc. civ. Constatând ivit conflictul negativ de
competență, Judecătoria Aiud a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, pentru a-l soluționa.
Cu privire la
conflictul negativ de competență Înalta Curte reține următoarele:
Acțiunea de divorț a
fost introdusă pe rolul instanței de judecată la data de 8 ianuarie 2014, dată
la care erau în vigoare dispozițiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr.
134/2010.
Procedura divorțului
este reglementată de dispozițiile cuprinse în Cartea a VI-a „Proceduri
speciale", Titlul I C. proc. civ.
Potrivit art. 914
alin. (1) teza I C. proc. civ. „cererea de divorț este de competența
judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a
soților."
Alin. (2) al art. 914
prevede că „dacă nici reclamantul nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile
pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În
lipsa unui astfel de acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei
sectorului 5 al municipiului București.
În acord cu
reglementările internaționale, Codul de procedură civilă aprobat prin Legea nr.
134/2010 aduce un element de noutate reprezentat de folosirea noțiunii de locuință,
în locul celei de domiciliu consacrată de Codul de procedură civilă de la 1865.
Noțiunea de locuință
trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând,
așadar, nu atât locuința statornică și principală, cât adresa unde persoana
locuiește efectiv.
Altfel spus, ceea ce
interesează din punct de vedere al stabilirii competenței este locuința faptică
a părților, iar nu domiciliul legal.
În speță, din
probatoriul administrat rezultă că ultima locuință comună a soților a fost în
municipiul Târgoviște, iar în prezent atât reclamanta, cât și pârâtul locuiesc
în fapt în Italia.
Cum ambele părți nu
locuiesc efectiv în România, nu poate fi atrasă competența teritorială de
soluționare a cauzei nici în favoarea Judecătoriei Târgoviște, nici în cea a
Judecătoriei Aiud.
Drept urmare, este
valabilă ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 914 alin. (2) teza a II-a din
C. proc. civ., potrivit căreia cererea de divorț este de competența
Judecătoriei sectorului 5 al municipiului București.
Având în vedere
situația de fapt și dispozițiile legale aplicabile, pentru o bună administrare
a justiției, pricina va fi trimisă spre competentă soluționare Judecătoriei
sectorului 5 al municipiului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența
de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 al municipiului
București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - LM