ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1309/2016

Decizia nr. 1309/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. (în prezent C.) și D. Oltenia obligarea pârâților la plata sumei de 748.143,00 lei, echivalentul a maxim 192.865 euro, reprezentând valoarea maximă a finanțării nerambursabile care i-a fost aprobată în baza Contractului de finanțare din 13 martie 2009, dar care ulterior nu i s-a mai acordat, deși cota sa de contribuție de 748.143,00 lei a fost alocată și introdusă în operă, respectiv Proiectul „Construire Pensiune Turistică P + 2 + et. 3 parțial, sat Pielești, com. Pielești, jud. Dolj".

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că deși și-a executat obligațiile asumate prin contractul de finanțare, pârâții i-au respins cererea de plată a finanțării și l-au notificat cu privire la încetarea contractului, invocând, în mod neîntemeiat, modificarea amplasamentului construcției, întrucât nu exista decât o diferență de 2 (doi) ml față de axul șoselei și alți 2 (doi) ml față de vechea construcție, care ține de resortul strict al specialiștilor pe domenii (proiectant, constructor, inspecția în construcții etc.)., nu de societate.

1.1. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 519 din 5 februarie 2013, pronunțată în primul ciclu procesual, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că reclamanta nu a contestat vreun act administrativ, ci a solicitat doar despăgubiri.

1.2. Prin Decizia nr. 3210 din 11 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 519 din 5 februarie 2013, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Astfel, a reținut că judecătorul fondului nu a respectat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că nu a lămurit aspecte absolut necesare soluționării cauzei: dacă procesul-verbal de constatare a fost sau nu comunicat reclamantei, dacă acesta a fost sau nu contestat, dacă reclamanta a înțeles sau nu să atace actele administrative prin care a fost sistată finanțarea, dacă acțiunea vizează refuzul nejustificat al autorității de a onora cererea de plată din 16 noiembrie 2009.

În raport cu dispozițiile deciziei de casare, reclamanta și-a precizat obiectul cererii de chemare în judecată la data de 17 decembrie 2014, în cadrul Dosarului nr. x/2/2012*.

Reclamanta a solicitat astfel anularea Procesului-verbal de constatare din 23 martie 2010 și obligarea pârâților să emită un nou act administrativ (proces-verbal de constatare) care să constituie, în același timp, titlul executoriu și titlul de creanță ca și cel precedent, aflat la dosar.

În motivarea cererii precizatoare, reclamanta a arătat că a edificat construcția (pensiunea) cu respectarea proiectului întocmit de specialiști (poziție, dimensiuni și amplasament) și pe terenul existent, cu respectarea celor dispuse de specialiștii experți în domeniu și fără a se constata încălcări ale normelor de specialitate, aspect ce rezultă din cele 11 procese verbale întocmite de specialiști ai Inspectoratului de Stat în Construcții.

1.3. Prin întâmpinare, pârâta C. a invocat excepțiile tardivității completării cererii de chemare în judecată, prematurității pentru lipsa plângerii prealabile și prescripției dreptului material la acțiune.

Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, invocând faptul că în mod corect a fost declarată neeligibilă cererea reclamantei de plată întrucât aceasta nu și-a respectat obligația asumată prin contract, de a executa proiectul în conformitate cu descrierea acestuia cuprinsă în cererea de finanțare aprobată, precum și pe aceea de a nu modifica substanțial proiectul, o astfel de modificare substanțială fiind aceea de schimbare a amplasamentului.

Prin Încheierea din 25 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile tardivității completării cererii de chemare în judecată și lipsei plângerii prealabile.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în fond după casare, prin Sentința nr. 1969 din 1 iulie 2015, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat procesul-verbal de constatare încheiat la 11 martie 2010 și înregistrat din 23 martie 2010, emis de D. Oltenia - E. Dolj și aprobat de directorul general al B.

De asemenea, a obligat pârâții să emită, respectiv să aprobe, un act administrativ prin care să fie admisă cererea reclamantei de plată din data de 19 noiembrie 2009 și la plata sumei de 2.039 lei, cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Cu privire la excepția tardivității completării cererii de chemare în judecată, prima instanță a avut în vedere că partea a completat acțiunea la solicitarea instanței, care s-a conformat deciziei de casare.

Referitor la lipsa plângerii prealabile, prima instanță a reținut că, deși pârâtele nu au făcut dovada comunicării procesului-verbal contestat, reclamanta s-a adresat autorităților pârâte la data de 15 martie 2012 cu plângere prealabilă, prin care a invocat neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către acestea și deblocarea situației, astfel a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, chiar dacă nu a cerut expres revocarea actului atacat.

În legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune, judecătorul fondului a reținut că data care trebuie avută în vedere la calculul termenului de prescripție al acțiunii, este data cererii inițiale de chemare în judecată, față de care nu s-a împlinit termenul de prescripție, și nu data cererii precizatoare, cum invocă pârâta C.

Pe fond cauzei, prima instanță a reținut următoarele:

Prin procesul-verbal contestat a fost declarată neeligibilă cererea de plată depusă de reclamantă reținându-se că amplasarea construcției și cotele prevăzute în procesul-verbal de predare a amplasamentului nu corespund cu cotele din Planul de situație A02 din proiectul tehnic, iar în Memoriul tehnic compartimentele sunt prevăzute a fi executate din ghips carton, pe teren aceste compartimentări fiind executate din BCA și cărămidă.

Totodată, s-a reținut că nu au fost respectate prevederile Contractului de finanțare, Proiectul tehnic și Manualului de procedură pentru efectuarea plăților F., din întâmpinare rezultând că este vorba de art. 1.1 și 3.1 din Anexa I la Contractul de finanțare.

În ceea ce privește modificarea amplasamentului construcției, judecătorul fondului a reținut că este vorba de unele diferențe minore legate de amplasarea construcției, ce nu afectează caracteristicile construcției și nu au nici o consecință cu privire la realizarea obiectivelor ajutorului acordat reclamantei.

Astfel, în condițiile în care construcția a fost realizată chiar pe terenul indicat în contractul de finanțare și respectă toate reglementările din domeniul construcțiilor, aspect confirmat de cele 12 procese verbale de control al calității realizate de Inspectoratul de Stat în Construcții, prima instanță a apreciat că o diferență de aproximativ 2 (doi) metri liniari existentă între amplasamentul construcției realizată și cel din proiectul inițial (dimensiunile construcției sunt identice însă diferă distanța față de axul drumului și față de vechea construcție), nu reprezintă o modificare substanțială a proiectului, care să justifice declararea neeligibilă a cererii de plată și încetarea contractului.

În ceea ce privește aspectul referitor la realizarea compartimentărilor din BCA și cărămidă, și nu din ghips carton, cum se susține că era prevăzut în Memoriul Tehnic, verificând Memoriul Tehnic, judecătorul fondului a reținut că în acesta se prevede realizarea de „recompartimentări ușoare din pereți de BCA”.

Prin urmare, a apreciat că este neîntemeiată mențiunea din procesul - verbal de constatare că trebuia realizată compartimentarea din ghips carton, întrucât Memoriul tehnic se referă la BCA.

Prima instanță a mai reținut că realizarea compartimentărilor din BCA și cărămidă, și nu doar din BCA, sau chiar din ghips carton, cum se susține în procesul-verbal de constatare, nu atrage vreo consecință cu privire la caracteristicile principale ale construcției sau cu privire la viabilitatea proiectului, și în niciun caz nu reprezintă o modificare substanțială a proiectului de natură a atrage respingerea integrală a cererii de plată, ci cel mult a cheltuielilor respective, care sunt minore față de valoarea integrală a investiției.

În consecință, a considerat că în mod nelegal a fost declarată ca neeligibilă cererea reclamantei, făcând și aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul formulat de pârâta C. împotriva Încheierii de ședință din 25 martie 2015 și sentinței nr. 1969 din 1 iulie 2015 ale Curții de Apel București.

Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

3.1. Prima critică are în vedere greșita respingere a excepției prematurității acțiunii dispusă prin Încheierea de ședință din data de 25 martie 2015.

Recurenta susține că în cuprinsul plângerii prealabile, atașată cererii de chemare în judecată nu s-a solicitat revocarea vreunui act administrativ, astfel cum impun prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, ci doar deblocarea situației intervenite ca urmare a încetării contractului de finanțare, de unde ar rezulta că nu este îndeplinită condiția plângerii prealabile.

Modalitatea de contestare a procesului-verbal de constatare din 23 martie 2010, act administrativ, este, în opinia recurentei, cea prevăzută de Legea nr. 554/2004, care presupune formularea unei plângeri prealabile în temeiul art. 7 alin. (1), anterior introducerii acțiunii pe rolul instanței.

Astfel, reclamanta a luat la cunoștință de actul administrativ contestat la termenul de judecată din data de 04 decembrie 2012, când i-a fost comunicată de către instanța de judecată, întâmpinarea formulată de B.

Chiar și în ipoteza în care autoritatea competentă nu a comunicat reclamantei procesul-verbal de constatare, arată recurenta, aceasta avea obligația să urmeze calea de legală de contestare prevăzută de legea contenciosului administrativ.

De asemenea, deoarece s-a emis Notificarea privind încetarea contractului de finanțare, reclamanta avea obligația să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004 și dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în sens contrar, acțiunea trebuia respinsă pentru lipsa plângerii prealabile.

3.2. A doua critică adusă sentinței nr. 1969 din 01 iulie 2015 are în vedere încălcarea de către instanța de fond a disp. art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta consideră că data limită până la care beneficiarul putea formula plângere prealabilă împotriva procesului-verbal de constatare din 23 martie 2010 este 04 iunie 2013, respectiv 6 (șase) luni de la data comunicării actului ce a avut loc la termenul de judecată din 04 decembrie 2012.

Se mai arată că decizia de casare a Înaltei Curți nu poate echivala cu o repunere a reclamantei în termenul de contestare a procesului-verbal, iar aceasta a solicitat anularea actului la 17 decembrie 2015, peste termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

3.3. A treia critică adusă sentinței nr. 1969 din 1 iulie 2015 are în vedere aprecierea instanței de fond în sensul că, atât modificarea amplasamentului construcției, cât și folosirea unui alt tip de materiale decât cele menționate în proiectul tehnic nu reprezintă o modificare substanțială a proiectului.

Potrivit prevederilor contractului de finanțare, beneficiarului i se plătesc doar acele cheltuieli care, în urma verificării realizate, au fost declarate eligibile.

Beneficiarul are obligația respectării întocmai a prevederilor contractului și să execute proiectul în conformitate cu descrierea acestuia în cererea de finanțare aprobată.

Beneficiarul s-a obligat să nu modifice substanțial proiectul, astfel încât în aprecierea recurentei, schimbarea amplasamentului investiției și nerespectarea proiectului tehnic reprezintă o încălcare a condițiilor contractului de finanțare.

În situația în care pe parcursul execuției lucrărilor se impun modificări ale soluției din proiectul tehnic, beneficiarul întocmește și prezintă documentele cerute în Manualul de procedură pentru Autorizare plăți, versiunea 07, obligație ce nu a fost respectată de reclamantă, motiv pentru care autoritatea contractantă a aplicat prevederile art. 11 alin. (3) din Anexa I la contractul de finanțare și a dispus încetarea valabilităților contractului, printr-o notificare adresată beneficiarului.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, deoarece modificările substanțiale sunt cele care afectează condițiile de implementare care pot rezulta dintr-o schimbare în natura proprietății a amplasamentului, a unor elemente inițiale caracteristice proiectului, etc., însă în speță este vorba despre unele diferențe minime.

Construcția a fost edificată pe terenul indicat în contractul de finanțare și respectă toate reglementările în domeniul construcțiilor, iar realizarea compartimentărilor din BCA și cărămidă și nu doar din BCA, ghips-carton nu atrage vreo consecință cu privire la caracteristicile principale ale construcției.

II. Considerentele Înaltei Curți - instanța competentă să soluționeze calea de atac extraordinară exercitată;

1.1. Cu privire la soluționarea excepției prematurității acțiunii prin Încheierea de ședință din data de 25 martie 2015.

Din actele dosarului reiese împrejurarea conform căreia instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției lipsei plângerii prealabile, care, în ipoteza în care ar fi fost admisă, conducea la respingerea acțiunii ca inadmisibilă și nu ca prematură, astfel cum în mod greșit susține recurenta.

Prima instanță a constatat că deși reclamantei nu i-a fost comunicat procesul-verbal de constatare din 23 martie 2010, aceasta a adresat pârâtelor la data de 15 martie 2012 o plângere prealabilă prin care s-a invocat neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâți și s-a solicitat deblocarea situației.

Astfel, chiar dacă reclamanta nu a solicitat în mod expres revocarea procesului-verbal din 23 martie 2010, din modul în care a fost întocmit înscrisul reiese că în vederea derulării procedurii prealabile a cerut să fie contactată pentru stabilirea unui „dialog amiabil”, în caz contrar urmând a se acționa pe cale judecătorească.

Recurenta-pârâtă a răspuns plângerii prealabile, arătând că este în imposibilitate să revină asupra notificării și documentelor de verificare a situației.

În concluzie, critica formulată de recurentă este nefondată, instanța de fond reținând în mod corect că a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

1.2. Cu privire la încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată

Avându-se în vedere că reclamanta a formulat acțiunea în justiție în data de 22 octombrie 2012, iar procesul-verbal de constatare i-a fost comunicat la termenul de judecată din 04 decembrie 2012, excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată.

La data de 17 decembrie 2014, reclamanta a formulat numai o precizare la acțiune, prin care a arătat expres că solicită anularea procesului-verbal de constatare din 23 martie 2010.

Această precizare nu putea exista în cuprinsul acțiunii introductive, deoarece actul atacat nu fusese comunicat reclamantei.

Reclamanta nu a fost repusă în termenul de contestare a procesului-verbal, iar data care urmează să fie luată în considerare ca început al demersului judiciar este data cererii inițiale de chemare în judecată, neexistând nicio justificare ca partea să renunțe la acest demers și să reia procedura prealabilă pentru ca ulterior să formuleze o nouă acțiune în justiție.

1.3. Referitor la aprecierea instanței de fond, conform căreia atât modificarea amplasamentului construcției, cât și folosirea unui alt tip de materiale decât cele menționate în proiectul tehnic, nu reprezintă o modificare substanțială a proiectului.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Anexa I - Prevederi generale la Contractul de finanțare, beneficiarul se obligă să nu modifice substanțial proiectul.

Modificările substanțiale sunt într-adevăr, acelea care afectează condițiile de implementare care pot rezulta dintr-o schimbare în natura proprietății, a amplasamentului, a unor elemente inițiale caracteristice proiectului etc., astfel cum arată și recurenta.

Din actele dosarului reiese că intimata-reclamantă nu a modificat amplasamentul construcției, existând doar o diferență de aproximativ doi metri liniari față de proiectul inițial, datorită necesității unei distanțe în raport cu axul drumului și vechea construcție.

Recurenta nu a argumentat modul în care aceste modificări au afectat substanțial proiectul sau condițiile de implementare ale acestuia.

Prima instanță a apreciat în mod corect că această diferență de aproximativ doi metri liniari nu reprezintă o modificare substanțială a proiectului, dimensiunile construcției și alte caracteristici fiind identice.

De asemenea, recurenta nu a adus niciun argument, prin motivele de recurs, cu referire la folosirea unui alt tip de materiale decât cele menționate în proiectul tehnic, urmând a se constata că realizarea unor compartimente din BCA și cărămidă și nu doar din BCA sau gips-carton nu atrage nicio consecință cu privire la caracteristicile principale ale construcției, astfel încât nu poate reprezenta o modificare substanțială a proiectului, cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului.

Față de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, se va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C. (succesoare a B.) împotriva Încheierii de ședință din 25 martie 2015 și sentinței nr. 1969 din 1 iulie 2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2016.