ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 309/2016

Decizia nr. 309/2016 Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 13 noiembrie 2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând desfacerea căsătoriei încheiată la data de 15 iunie 1996, revenirea reclamantei la numele de C., stabilirea locuinței minorilor D., E. și F. la domiciliul reclamantei, exercitarea autorității părintești exclusiv de către mamă, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin precizarea depusă la data de 27 noiembrie 2014, reclamanta a solicitat stabilirea locuinței minorilor în localitatea Marcellina, provincia Roma, Regiunea Lazio, Italia.

Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin cerererea reconvențională solicitând desfacerea căsătoriei din culpă comună și exercitarea autorității părintești în comun. Prin sentința civilă nr. 3969 din 22 iunie 2015, Judecătoria Bacău a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București În motivarea sentinței, s-a reținut că la data promovării acțiunii cei doi soți împreună cu copiii lor locuiau în Italia, astfel cum rezultă din certificatele de rezidență și contractul de locațiune depuse la dosar, reședința ilind stabilită ia această adresă în anul 2010. În ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei, s-a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cărora dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România,iar în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 București, Constatând că în cauză părțile au reședința stabilită în Italia, țară în care locuiesc efectiv împreună cu minorii și că la dosar nu a fost depus nici un acord (nici la momentul promovării cererii și nici ulterior) cu privire Ia instanța competentă să soluționeze acțiunea de divorț Judecătoria Bacău a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art 915 alin. (2) C. proc. civ. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

La rândul său, Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 7865 din 30 octombrie 2015, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău și, constatând ivit un conflict negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului. În motivarea sentinței, s-a reținut că din interpretarea teleologică a art. 915 alin. (2) C. proc.

civ., rezultă că voința legiuiîoaiiui a fost aceea de a flexibiliza regulile de competență exclusivă din materia divorțului, în scopul ușurării accesului la justiție al cetățenilor români cu reședința în străinătate care aleg instanțele judecătorești române pentru desfacerea căsătoriei, că legiuitomi a urmărit să aducă regulile procedurale în concordanță cu realitățile sociale actuale, în care un mare număr de cetățeni români sunt stabiliți în străinătate, își desfășoară viața de familie integral pe teritoriul unui alt stat, dar aleg să divorțeze în România. S-a reținut că în cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ. legiuitorul dă în mod expres părților posibilitatea de a înlătura competența Judecătoriei sectorului 5 București, fără a circumstanția în vreun fel condițiile în care ar putea face acest lucru.

Chiar dacă această interpretare poate părea în contra prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., care vorbește despre un „acord" - pe care multe instanțe l-au interpretat ca fiind expres, scris, prealabil, etc-, ea este similară interpretării date unanim în doctrină și jurisprudență într-un alt caz, cel ai prevederilor art. 126 C. proc. civ., care reia art. 19 din V.C.P.C. S-a apreciat că întrucât legiuitorul a urmărit să faciliteze accesul cetățenilor români la instanțe, acordul prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie interpretat în mod restrictiv în sensul ca trebuie să fie unui prealabil, scris, semnat și datat, putând fi și unul tacit, atât timp cât din atitudinea părților rezultă în mod neîndoielnic că sunt de acord ca cererea de divorț să fie soluționată de instanța sesizată de către reclamant.

S-a reținut că voința reclamantei de a se judeca la Judecătoria Bacău a devenit evidentă odată cu introducerea acțiunii pe rolul judecătoriei Bacău, iar pârâtul a acceptat competența chiar prin întâmpinarea depusă la dosar, aceasta neinvocând excepția necompetenței teritoriale prin întâmpinare, neconsiderând că este dezavantajat de alegerea reclamantei. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în condițiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, la data de 13 noiembrie 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. desfacerea căsătoriei. încheiate între părți, precum și soluționarea capetelor de cerere accesorii.

Astfel cum au reținut ambele instanțe în conflict, ultima locuință comună a soților a fost pe teritoriul Italiei, iar la data introducerii acțiunii de divorț, nici reclamanta și nici pârâtul nu mai aveau locuința în România. Potrivit art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul, nici pârâtul nu au locuința In țara, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de competența Judecătoriei sectorului 5 București. Această dispoziție legală consacră posibilitatea alegerii de către părți a instanței competente din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea de divorț, în ipoteza expres arătată de către legiuitor, respectiv aceea în care niciuna dintre părți nu are locuința în România la data formulării cererii.

Art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu prevede vreo cerință, de fond sau de formă, pentru ca manifestarea de voință a părților să producă efectele preconizate de legiuitor. Un alt text, cu valoare de normă specială, cel al art. 126 alin. (1) C. proc. civ., referitor la alegerea de competență, prevede explicit că o asemenea convenție a părților (admisibilă numai în litigii referitoare la bunuri și la alte drepturi de care părțile pot dispune și, în aceste cazuri, doar dacă nu este vorba despre o competență teritorială exclusivă) trebuie să îmbrace forma scrisă, iar pentru litigiile începute, poate fi tăcută și verbal în fața instanței. Ca atare, necesită un acord de voință neechivoc sub aspectul alegerii instanței competente.

Realizând o interpretare prin analogie a celor două norme speciale în materia competenței jurisdicționale, se poate aprecia că și art. 915 alin. (2) C. proc. civ. cere ca înțelegerea părților să fie expresă, ceea ce înseamnă că din cuprinsul acesteia rezultă explicit acordul părților pentru alegerea unei anumite instanțe. În cauză, această condiție nu este îndeplinită având în vedere că din analiza înscrisurilor aflate ia. dosar nu a rezultat existența unui acord expres al ambelor părți prin care acestea să-și fie manifestat intenția de a sesiza o anumită instanța pentru soluționarea cererii de divorț și a cererilor accesorii acesteia. Or, în lipsa existenței unei astfel de manifestări exprese de voință, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 915 alin. (2) din C. proc.

civ. Simpla alegere a instanței de către reclamantă prin depunerea cererii de chemare în judecată la Judecătoria Bacău și lipsa invocării excepției necompetenței teritoriale de către pârât prin întâmpinare, nu poate echivala cu acordul de voință al părților de care se face vorbire în cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., întrucât manifestarea tacită de voință nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. în această situație, însă, legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate. Or, în aplicarea principiului potrivit căruia excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, nu se poate considera că, în cauza de față, lipsa invocării excepției necompetenței teritoriale echivalează cu manifestarea expresă de voință în sensul alegerii instanței competente teritorial.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 februarie 2016.