ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 309/2016

Decizia

nr. 309/2016

Asupra conflictului

negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Bacău la data de 13

noiembrie 2014, reclamanta A. a

chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând desfacerea căsătoriei încheiată la

data de 15 iunie 1996, revenirea reclamantei la numele de C., stabilirea

locuinței minorilor D., E. și F. la domiciliul reclamantei, exercitarea

autorității părintești exclusiv de către mamă, obligarea pârâtului la plata

pensiei de întreținere precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

precizarea depusă la data de 27 noiembrie 2014, reclamanta a solicitat stabilirea

locuinței minorilor în localitatea Marcellina, provincia Roma, Regiunea Lazio,

Italia.

Pârâtul a

formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin cerererea reconvențională

solicitând desfacerea căsătoriei din culpă comună și exercitarea autorității

părintești în comun.

Prin

sentința civilă nr. 3969 din 22 iunie 2015, Judecătoria Bacău a admis excepția

necompetenței sale teritoriale și a dispus declinarea competenței de

soluționare

a cauzei în

favoarea Judecătoriei sectorului 5 București

În motivarea

sentinței, s-a reținut că la data promovării acțiunii cei doi soți împreună cu

copiii lor locuiau în Italia, astfel cum rezultă din certificatele de rezidență

și contractul de locațiune depuse la dosar, reședința ilind stabilită ia

această adresă în anul 2010.

În ceea

ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei, s-a reținut că sunt

aplicabile dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora dacă

nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să

introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România,iar în lipsa unui

asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5

București,

Constatând că

în cauză părțile au reședința stabilită în Italia, țară în care locuiesc

efectiv împreună cu minorii și că la dosar nu a fost depus nici un acord (nici

la momentul promovării cererii și nici ulterior) cu privire Ia instanța

competentă să soluționeze acțiunea de divorț Judecătoria Bacău a reținut

incidența în cauză a dispozițiilor art 915 alin. (2) C. proc. civ. și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

5 București.

La rândul său,

Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 7865 din 30

octombrie 2015, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea

Judecătoriei Bacău și, constatând ivit un conflict negativ de competență, a suspendat

judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în

vederea soluționării conflictului.

În

motivarea sentinței, s-a reținut că din interpretarea teleologică a art. 915 alin.

(2) C. proc. civ., rezultă că voința legiuiîoaiiui a fost aceea de a

flexibiliza regulile de competență exclusivă din materia divorțului, în scopul

ușurării accesului la justiție al cetățenilor români cu reședința în

străinătate care aleg instanțele judecătorești române pentru desfacerea

căsătoriei, că legiuitomi a urmărit să aducă regulile procedurale în

concordanță cu realitățile sociale actuale, în care un mare număr de cetățeni

români sunt stabiliți în străinătate, își desfășoară viața de familie integral

pe teritoriul unui alt stat, dar aleg să divorțeze în România.

S-a reținut că

în cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ. legiuitorul dă în mod expres

părților posibilitatea de a înlătura competența Judecătoriei sectorului 5

București, fără a circumstanția în vreun fel condițiile în care ar putea face

acest lucru.

Chiar

dacă această interpretare poate părea în contra prevederilor art. 915 alin. (2)

C. proc. civ., care vorbește despre un „acord" - pe care multe instanțe

l-au interpretat ca fiind expres, scris, prealabil, etc-, ea este similară

interpretării date unanim în doctrină și jurisprudență într-un alt caz, cel ai

prevederilor art. 126 C. proc. civ., care reia art. 19 din V.C.P.C.

S-a apreciat

că întrucât legiuitorul a urmărit să faciliteze accesul cetățenilor români la

instanțe, acordul prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie

interpretat în mod restrictiv în sensul ca trebuie să fie unui prealabil,

scris, semnat și datat, putând fi și unul tacit, atât timp cât din atitudinea

părților rezultă în mod neîndoielnic că sunt de acord ca cererea de divorț să

fie soluționată de instanța sesizată de către reclamant.

S-a reținut că

voința reclamantei de a se judeca la Judecătoria Bacău a devenit evidentă odată

cu introducerea acțiunii pe rolul judecătoriei Bacău, iar pârâtul a acceptat

competența chiar prin întâmpinarea depusă la dosar, aceasta neinvocând excepția

necompetenței teritoriale prin întâmpinare, neconsiderând că este dezavantajat

de alegerea reclamantei.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

condițiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, la data de 13 noiembrie 2014,

reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. desfacerea

căsătoriei. încheiate între părți, precum și soluționarea capetelor de cerere

accesorii.

Astfel cum au

reținut ambele instanțe în conflict, ultima locuință comună a soților a fost pe

teritoriul Italiei, iar la data introducerii acțiunii de divorț, nici

reclamanta și nici pârâtul nu mai aveau locuința în România.

Potrivit art. 915

alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul, nici pârâtul nu au locuința In

țara, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie

din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de

competența Judecătoriei sectorului 5 București.

Această

dispoziție legală consacră posibilitatea alegerii de către părți a instanței

competente din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea de divorț, în

ipoteza expres arătată de către legiuitor, respectiv aceea în care niciuna

dintre părți nu are locuința în România la data formulării cererii.

Art. 915

alin. (2) C. proc. civ. nu prevede vreo cerință, de fond sau de formă, pentru

ca manifestarea de voință a părților să producă efectele preconizate de

legiuitor.

Un alt

text, cu valoare de normă specială, cel al art. 126 alin. (1) C. proc. civ.,

referitor la alegerea de competență, prevede explicit că o asemenea convenție a

părților (admisibilă numai în litigii referitoare la bunuri și la alte drepturi

de care părțile pot dispune și, în aceste cazuri, doar dacă nu este vorba

despre o competență teritorială exclusivă) trebuie să îmbrace forma scrisă, iar

pentru litigiile începute, poate fi tăcută și verbal în fața instanței. Ca

atare, necesită un acord de voință neechivoc sub aspectul alegerii instanței

competente.

Realizând

o interpretare prin analogie a celor două norme speciale în materia competenței

jurisdicționale, se poate aprecia că și art. 915 alin. (2) C. proc. civ. cere

ca înțelegerea părților să fie expresă, ceea ce înseamnă că din cuprinsul acesteia

rezultă explicit acordul părților pentru alegerea unei anumite instanțe.

În cauză,

această condiție nu este îndeplinită având în vedere că din analiza

înscrisurilor aflate ia. dosar nu a rezultat existența unui acord expres al

ambelor părți prin care acestea să-și fie manifestat intenția de a sesiza o

anumită instanța pentru soluționarea cererii de divorț și a cererilor accesorii

acesteia. Or, în lipsa existenței unei astfel de manifestări exprese de voință,

nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ.

Simpla alegere

a instanței de către reclamantă prin depunerea cererii de chemare în judecată

la Judecătoria Bacău și lipsa invocării excepției necompetenței teritoriale de

către pârât prin întâmpinare, nu poate echivala cu acordul de voință al

părților de care se face vorbire în cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ.,

întrucât manifestarea tacită de voință nu poate produce efecte juridice decât

în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. în această

situație, însă, legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate.

Or, în

aplicarea principiului potrivit căruia excepțiile sunt de strictă interpretare

și aplicare, nu se poate considera că, în cauza de față, lipsa invocării

excepției necompetenței teritoriale echivalează cu manifestarea expresă de

voință în sensul alegerii instanței competente teritorial.

În consecință,

având în vedere dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va

stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

5 București

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5

București.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 5 februarie 2016.